steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

estituind un talant — atât cât primise — răspunde: „Doamne, te-am ştiut
om aspru, care seceri unde nu ai semănat şi aduni de unde n-ai
împrăştiat", stăpânul nu-l contrazice, dimpotrivă îi confirmă caracterizarea,
repetând-o (Mat. 25, 26). Şi imediat după aceea urmează straniile cuvinte:
„Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce
are i se va lua."
Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le
făurim noi, oamenii, despre dreptate şi că relaţiile noastre cu Dumnezeu nu
se întemeiază pe un do ut des contabil, în care noi să fim întotdeauna
creditori şi beneficiari pasivi.
Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm
de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative.
Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac şi
eu ce pot! dacă nu pot mai mult! este — vorba lor — o atitudine de gurăcască,
se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-am
înţeles cât de grav e păcatul de lenevire şi cât de concret consideră
Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc. Nici cât de grav, de stârnitor ni
se cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi.
— Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi
din casa tatălui tău", „Ia-ţi crucea ta", „Vino după mine", „Vegheaţi dar",
„Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!", „Du-te şi strigă", „Scoală-te, ridică-ţi patul şi
umblă".
Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare;
Oblomov e osândit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi
pretext. (Şi nici măcar în dreptate: smochinul.)
Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, se
osteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi
serioase: moartea e pe noi, şi noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim
pentru nişte blide ca şi cum ar fi esenţe (ca Marta)!
— Fraza cea mai de folos pentru a te apropia de creştinism şi a începe
să întrezăreşti o dâră de lumină este alcătuită din aceste câteva puţine,
uluitoare cuvinte ale lui Sir Thomas More (Saint Thomas More au grijă —
îndreptăţită grijă — să-i spună catolicii englezi), adresate unui prieten
căruia voia să-i dovedească absoluta încredere ce-i acordă şi serioasa
sinceritate cu care-i vorbeşte: I trust I make myself obscure 13 .
Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne,
ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar
rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a
creştinismului. Deşi Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globul
pământesc şi omenirea îl pot invoca spre a-şi justifica rostul în cadrul unui
concurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" mi se
pare şi mai obscur — apofatic, mai final. E paradoxal, e însăşi taina actului
de credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic —
numai misterul nu le lipseşte! — sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi
totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i
spun „Doamne"' lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să vină în ajutorul
necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care
urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca
tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan.
Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind
totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa când ne dăm seama de ea o
prefacem în necredinţă deoarece gândind credinţa o scoatem din inefabil,
din candoare.