steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

zilele şi cu toate că nu pot să nu ştiu perfect de bine că este exclus şi de
neînchipuit să nu fiu arestat, încep să nutresc speranţe din ce în ce mai
idioate. Ba mă şi vizitează gândul nebunesc că, cine ştie, că toţi au
complotat în adevăr şi mie, numai mie, nu mi-au destăinuit nimic. Îmi joc
teatru, îmi făuresc o irealitate din care logica a fost dată afară cu un
bobârnac. Gust, ca de obicei, adâncul farmec al zilelor de Crăciun — din
totdeauna cele mai frumoase ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu se
poate să nu te frângă — care trec cu bine. În ziua de douăzeci şi patru
citesc ca-n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens şi nici de data
aceasta nu izbutesc să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi.
Şi apoi începe să mă poarte gândul la revelion; mă grăbeşte să-l
pregătesc. Termenul acesta pe care ţi l-ai fixat cu totul arbitrar — mă
înţeapă mintea — nu are nici o noimă; s-ar putea să fii tot atât de bine
arestat la întâi, două sau trei ianuarie. Nu, ştiu eu ce ştiu: ceva cu totul
fără de nume mă face să fiu sigur că dacă trece ziua de treizeci şi unu, s-a
zis, nu voi mai fi arestat în veac. Până în treizeci şi unu pericolul îl simt
intens, iminent, la pândă.
În tot acest interval mă văd des cu Doamna Z., coana Lenuţa, mama
lui Al. Pal. Credinţa simplă, superstiţioasă poate, a boieroaicei mă
impresionează. De dimineaţa şi până seara e la biserica Batistei, cu
acatiste. Ştie, spre deosebire de puţin inteligentul ei (al doilea) soţ — un
ancien beau 15 — („Lasă că n'or hi atât di răi şî iei. I-or şerta, li-o traşe o
săpuneală-n leşe şî li dă drumu să se înveţe iei minti") — că lucrurile sunt
ireversibile; totuşi nădăjduieşte. (Are şi n-are cancer.) E primul meu contact
cu minunea ca fapt cotidian, cerut, aşteptat. Coana Lenuţa crede în
minuni; minunile se realizează, altfel n-ar fi aici la biserica Batiştei să-l
aştepte pe părintele Cazacu, să-i dea acatiste, ar fi la spiţerie.
Apare părintele Cazacu, înalt, formidabil, cu barbă de vlădică, şi cu o
voce de toboşar comunal, de vestitor de Dumnezeu. De închinat fireşte că
mă închin, din copilărie. (Numai în celulă, alături de Mircea M. nu puteam:
a fost ultima, deznădăjduita, neroada împotrivire a duşmanului. Pe
Doamna Băl, atât de prietenoasă cu mine, o uimesc odată închinându-mă
în poarta cimitirului legionar de la intrarea în Predeal, când vii dinspre
Azuga şi Buşteni.)
Sper şi nu sper. Trec şi douăzeci şi şapte, şi douăzeci şi opt şi douăzeci
şi nouă. Va să zică icre, curcan, cartofi prăjiţi, mazăre, fructe şi un cozonac.
Am o mulţime de curse de făcut; curcanul ni-l frige o vecină din blocul de
alături. Un fel de pseudo-certitudine agitată pune stăpânire pe mine, apoi
se preface în tainică siguranţă: dacă trece şi douăzeci şi nouă nu va mai fi
nimic rău. Zi 'ntâi cade anul acesta într-o vineri; sâmbătă 2 e sărbătoare
legală, duminică e duminică, joi seara e revelionu! — şi activitatea e reluată
abia luni în 4. Luni 4 e pe altă planetă în alt eon.
(Aveam să aflu după aceea că a fost ziua accidentului de automobil şi a
morţii lui Camus.)
Tata e foarte preocupat de pregătirile pentru revelion. Mă tot întreabă
când am de gând să iau pâinea. Ar fi bine să iau mai multă, şi cât mai
devreme. Şi nu cumva să uit icrele de crap.
Zilele de douăzeci şi nouă şi treizeci se scurg netulburate. Nu sună
nimeni la uşă, dormim liniştiţi. Convingerea mea e că nu se mai întâmplă
nimic. Convingere neghioabă şi animalică. Ştiu doar prea desluşit că sunt
singurul rămas nearestat şi că nu se poate să nu fiu luat şi eu. Şi-apoi, cum
aş arăta de n-aş fi arestat? Nu s-ar putea spune că lucrul pare curios,
suspect, devilishly fishy? Dintre toţi care veneau la părintele Mihai numai el