steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

priveşte vinovaţia, vinovaţi suntem cu toţii, deopotrivă, laolaltă. Îi propun,
acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrăţişăm, să
ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sărutăm şi
— considerând ridicolul drept vorbă deşartă şi simţământ inexistent —
cunoaştem dintr-odată şi din belşug — sub cerul albastru — starea aceea
de nespusă fericire faţă de care orice băutură, orice erotism, orice spectacol,
orice mâncare, orice lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice
portofoliu ministerial sunt nimica toată, praf şi cenuşă, amăgire, gol,
pustietate, aramă sunătoare şi chimval zăngănitor, stare ce urmează
împlinirii unei acţiuni conforme cu prescripţiile divine. Valuri de bucurie se
revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc. ÎI întreb pe Sandu
— iar de-l copiez pe Sfântul Serafim din Sarov în scena din pădure cu
Motovilov, o fac neintenţionat — dacă nu vede şi dânsul pe buzele mele
zâmbetul pe care-l desluşesc pe ale lui: al isihiei provenite din energiile
necreate. Deoarece în strâmtul cotlon a mai încăput alături de noi şi
Grigore Pallama, başca Sf. Serafim cu Nicolae Motovilov după el.
Purtarea gardienilor la şerpărie e atât de rea, atmosfera atât de
dramatică, amintirea scenei cu Sandu L. atât de acută, perspectivele de
îndelungată suferinţă atât de limpezi, încât nu pot să nu circul de la un
capăt la celălalt al peşterii într-o stare de nemaipomenită, exaltată agitaţie,
încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că
totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc.
Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (tare dărâmat, umblă în cârje, e
înţolit în straie miţoase de baci la o stână de munte înalt) sunt interogaţi pe
îndelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amândoi sunt batjocoriţi
şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai uşor.
— Va să zică e posibil creştinismul, va să zică e cu putinţă să te porţi
creştineşte, să faci gesturi creştine. Creştinismul poate şi el fi aritmetizat.
Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii
Capra.
25 Februarie 1960
Paul Dim., martor:
E calm, vorbeşte apăsat şi rar, cu dezinvoltura vechiului puşcăriaş, cu
politeţea rece a îngerului căzut ori a boierului decavat, dar semeţ. Spre
deosebire de noi cei din boxă, a mai făcut vreo câţiva ani de închisoare, iar
de data aceasta e arestat mai de mult. Ştie însă prea bine ceea ce e
presupus a nu şti şi ceea ce tribunalul nu-i poate aduce la cunoştinţă: că
Petru Dumitriu, scriitor adulat, grangur al literelor şi mare profitor al
regimului, a rămas dincolo.
Se joacă o delicioasă scenetă á la Donizetti ori Rossini. Au folosit
acuzaţii în prezenţa dumitale cuvinte ostile regimului? Da. (Expresie de
vădită mulţumire pe feţele judecătorilor. Procurorul se îngraşă văzând cu
ochii, cauciuc pompat.) În ce fel anume? Au ponegrit sistematic pe scriitorii
progresişti. (Expresie din ce în ce mai încântată pe feţele aceloraşi
judecători în frunte cu preşedintele colonel Adrian Dimitriu.) Poţi da cazuri
concrete? Pot. — O pauză de efect, martorul lucrează cu metode de actor
profesionist, nu se grăbeşte. — Ei, dă-le. — I-am auzit ponegrind cu
violenţă pe scriitorul progresist Petru Dumitriu, în a cărui operă se reflectă
realizările regimului, criticându-l, susţinând că e un făţarnic, că n-ar fi cu
adevărat democrat, că scrie numai pentru a se alege cu foloase personale şi