steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

eamintesc ameţitoarele distanţe dintre roiurile de universuri. (Liantul pe
care l-ar fi alcătuit publicul, rudele şi presa nu există).
Primul grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă, douăzeci şi cinci la
număr, îngrămădiţi pe bănci, privind drept înainte (iarăşi nu avem voie să
ne uităm altundeva, şi mai ales nu unul la altul), înconjuraţi — asemenea
orbitelor electronice din periferia nucleului atomic — de un cerc de ostaşi în
termen, toţi echipaţi ca de front, cu puşti mitraliere automate pe care le ţin
îndreptate asupră-ne, dându-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă,
tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor — postaţi în
poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui
Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în
puterea nopţii şi în inima codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc
de intelectuali palizi, scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă
cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi
trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boală de sedentar, de
locuitor al marilor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi
biliari — pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol.
Al doilea grup îl alcătuiesc, hăt la capătul sălii şi abia întrezăriţi,
ofiţerii de Securitate, anchetatorii, inspectorii (unii în uniformă, alţii în
civil), veniţi să urmărească desfăşurarea procesului, să noteze, să verifice,
ca într-o ciudată reprezentaţie teatrală unde repetiţia de regie, repetiţia
generală şi premiera s-ar confunda într-un singur spectacol kafkaian.
Mai e un al treilea roi, la stânga noastră: avocaţii apărării, superiori ca
număr acuzaţilor, fiindcă sunt prezenţi şi câte doi-trei pentru un client, iar
unii din ei însoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai
nefericiţi şi — bănuiesc, apoi aflu precis — şi cei mai temători, îmbrăcaţi
impecabil, la marele fix şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le
lipseşte decât floarea la butonieră ori jobenul şi mănuşile călăului la
execuţiile capitale; altminteri sunt spilcuiţi fără greş: haine de culoare
închisă, dintr-un material mătăsos cu sclipiri metalice, colţuri de batistă
albă ieşind din fiecare buzunar de sus al surtucului, obraji bărbieriţi
proaspăt şi atent, freze linse de limbile a zeci de pisici. În ţinuta lor de
paradă sunt, în comparaţie cu securiştii care-şi fac meseria lor înfiorătoare
(meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din
vedere; meşterul strică şi drege de frică), cu noi care n-aveam încotro (doar
n-am mâncat bureţi) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi în serviciu
şi dânşii (păsările fripte nu se găsesc în parii gardului) cei mai ridicoli:
pentru că au de jucat roluri duble (şi-s distribuiţi în rolul cel mai penibil: al
copilului cuminte, al băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa, de
bună voie.
Pe fotoliile de judecată, cinci militari impasibili, plictisiţi: la mijloc
Adrian Dimitriu (acesta nu plictisit, ci îngrijorat, căci e responsabilul: fost
avocat şi domnia sa, în rol şi costum de colonel).
De îndată ce mă văd aşezat pe bancă, săvârşesc fapta pe care o
consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte
deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai
Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta
timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi
pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim,
te respectăm, toate-s bune.
Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge
la iuţeală încheietura manii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva
bun în lumea aceasta.