steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în
picioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi
rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărât, în calitatea mea
de ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată sunt pus pe
rangă, soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar neplăcută şi ea.
Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape — al meu şi
al lui — şi cu gentileţe stingherit părintească (e mai tânăr ca mine) mi le
aplică pe cap, pe coaste, pe tălpi, după cum e cazul.
Într-o seară târziu, când sunt adus înapoi, îmi ghiceşte tulburarea deşi
nu sunt vătămat. În câteva cuvinte îi relatez — din josnic instinct al
confesiunii pălăvrăgite — ce se întâmplase. Fusesem din nou confruntat cu
ea. Ofiţerii îşi manifestaseră nemulţumirea faţă de „marfă", dar nu
stăruiseră, iar la urmă — mirabilis res — aprinzându-şi tacticos ţigările şi
apucându-se de taclale, ne-au făcut semn că putem să ne apropiem unul
de altul şi să conversăm liber. A venit spre mine, mi-a vorbit. Nu-i
răspundeam. Sunt fâstâcit însă, nu aud bine şi-mi pare că totul durează
mult. Cei doi îşi continuă la biroul lor pseudo-conversaţia de actori
figuranţi, în timp ce în mijlocul scenei evoluează şi înalţă glas eroii piesei.
A vorbit ce-a vorbit, apoi le-a spus ofiţerilor că terminasem. Fără
grabă, m-a sărutat de două ori: o dată pe fiecare obraz, duios.
Povestioara mea i se pare senzaţională lui Mircea M. şi vrednică de
trecut în analele Securităţii. Îmi cere să i-o repet, o gustă şi nu încetează de
a comenta: „Femeile, domnule, femeile. Cu astea nu ştii niciodată".
E mai complicat. Dar accesul destăinuirilor mi-a trecut şi renunţ la
explicaţii mai laborioase. Cele relatate, în orice caz, i-au plăcut, l-au distrat,
l-au liniştit: nu mai e sub anchetă, e sub narcoză, e în fermecata împărăţie
a bârfei, e pornit pe nesfârşitul drum de caravană al uimirii bărbăteşti în
faţa sfinxului feminin. Ich bin der Raeuber Orbazan. 12
În fiecare seară, tovarăşul meu se roagă, scurt. (La Securitate e voie să
te închini. Aveam să aflu mai târziu, la închisoare, că acolo nu e voie.) Când
se ridică în picioare, mă ridic şi eu şi stau lângă el, împietrit, tulburat că nu
mă pot asocia, decât printr-un vag şi neconcludent gest de politeţă,
rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce.
În a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă îmbărbătează. Se
roagă mult, recită rozariul Sfântului Anton. Lui îi spun că aş dori să mă
botez. E mai mult o veche visare, o tendinţă, acum fără sorţi de împlinire,
încep să-mi dau seama că, vorbind pe şleau, e o dorinţă stăruitoare, ajunsă
în stadiul nerăbdării.
Când mă înapoiez de la grefă, unde mi s-a adus la cunoştinţă
condamnarea (şi nu mi-am putut opri un rictus nervos: treisprezece ani şi
muncă silnică mi se păreau termeni melodramatici), îi arăt că nu e deloc
probabil să pot rezista până la capăt şi că ar fi mai bine să mă botez. Cum
însă? Să vezi că, soarta!, n-o să o pot face. N.N.P. — deţinut mai vechi decât
M.M. — mă asigură că acum nu voi fi ţinut mult la Securitate şi că voi găsi
fără îndoială în închisoare un preot care să se învoiască a mă boteza,
clandestin se-nţelege, dar valabil. Toate camerele prin puşcării sunt pline
de clerici de tot felul, numai că sunt în general temători, fapta e gravă;
primesc sfatul, de vreme ce sunt hotărât, să folosesc cel dintâi prilej.
Imposibilul.
Acesta ni se cere.
Altminteri nu încape nici scăpare, nici ieşire, nici beatitudine. (Şi nici
liniştea măruntă.)
Adagiul juridic nu se aplică în viaţa morală: dimpotrivă, c 'est á