steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

mai poate face nimic pentru nimeni, şi durerea e sihastră) -; eu care acum
ştiu tot atât de puţin a vorbi ca şi cum singurele limbajuri pe lume ar fi
algol, cobol şi fortran, eu care acum încep să mă îndepărtez din locul unde
mă aflu cu viteze apropiate de ale luminii: de data asta l-am luat de la
început pe NU în braţe şi-l ţin strâns, bărbăteşte. Mint liniştit. M-am
şmecherit doar. I-am auzit râzând, cum de-aş vrea să le pot spune şi
dragilor mei londonezi: you didn't hear them laugh 6 , să le pot cita pe Brice
Parain: dialectica e tot una cu iadul, să le arăt că nici cele două bătrâne
canalii bărboase nu-s mai bune nici ele — tot aia e pretutindeni, la fel —
două pramatii, două podoabe, cum îi place a grăi cu predilecţie lui Onea.
M-ar auzi oare londonezii? Ar sta să mă asculte? Aflarea adevărului
însingurează. Trecerea de la durerea care-ţi crapă capul, biruitor, la calmul
rece e şi ea ocultă şi quasi-instantanee, ca şi lumina. Lumina, despre care
Stephane Lupasco crede că în momentul entropiei finale a universului va
domni peste tot locul deoarece nu vor mai exista nici un fel de alte particule
materiale decât fotonii. Totul nu va fi decât lumină. Era lumina cea
adevărată. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat...
Februarie 1962
Şi bucuria voastră nimeni nu
o va lua de la voi.
loan 16,22
Aşa şi eu să mă ţin drept! Să
nu-mi pierd sufletul.
Paul Claudel
Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorâte şi au
reputaţia unui regim şi mai sever decât „pe secţii". La 34 ajung venind de la
„secret' 4 unde am fost ţinut, câtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă
neîncălzită de când a fost construit fortul — odată cu inutila centură din
jurul Capitalei — de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea
şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adânc...
Trebuie că arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu,
care mă ia în primire la poarta Recitatului, mai că-mi zâmbeşte (cum s-ar
îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţa unui hartan de vânat
neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de cameră
recomandându-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt
plasat în patul cel mai de lângă uşă, ca un suspect şi privit cu luare aminte
de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorât,
cu priviri aspre; aflu curând că-i periculos, se zice că-i un răspopit. Celula
34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente
de coşmar. E o limbă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund
ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită
imagine de iad decolorat.
În locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai
fericite zile din toată viaţa mea. Cât de absolut de fericit am putut fi în
camera 34! (Nici la Braşov, cu mama. în copilărie, nici pe străzile nesfârşite
ale misterioasei Londre; nici pe mândrele dealuri ale Muscelului, nici în
decorul de ilustrată albastră al Lucernei; nu, nicăieri.)