steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

Primul lucru pe care-l fac, împins (avea să-mi spună mai târziu Alecu)
de un demon al trufiei şi de nevoia de-a o face pe grozavul (şi de a prinde şi
curaj), este să repet întocmai vorbele tatei, amestec de Regulus şi de
Cambronne. Apoi scot o vitamină C din buzunar, o pun în gură şi mă simt
mândru şi, da, foarte calm.
Toţi câţi alcătuiesc colectivul din jurul mesei mi se adresează pe rând.
Jocul din şedinţa precedentă se repetă aidoma, numai că de data asta
graba a dispărut pe de-a-ntregul şi parcă totul se petrece mai apăsat, mai
profesional. Ba sunt ameninţat, ba sunt luat foarte cu binişorul. Totul se
repetă. Se repetă, puhoi, ameninţările; acum accentul cade pe acestea.
Fraza cu tatăl care o să moară ca un câine revine foarte des, cu toate că
îndemnurile sale — neexpurgat transmise — le-a răcit mult, foarte mult
simţămintele de milă şi consideraţie faţă de „bătrânul", precum şi
încrederea pe care o aşezau în sfătoasa lui înţelepciune. Perdelele sunt şi
ele din nou trase într-o parte şi într-alta pentru a produce, iarăşi,
alternativ, o atmosferă de îngrozire şi o atmosferă de uşurare. Deşi nu-i
decât a doua reprezentaţie, impresia de repetare este îndeajuns de
puternică pentru ca mai degrabă decât teamă să încerc un fel de
amuzament.
Tonul dur se înteţeşte, dar nu într-atât încât să-mi vină a crede că au
minţit când au declarat că, orice ar fi, nu-mi vor da satisfacţia de a fi
arestat.
Mă ţin însă dârz şi eu, şi din ce în ce mai băţos, prins de jocul acesta
subtil şi absurd al anchetatului care vrea să fie arestat şi al anchetatorilor
care tac tot ce le stă în putinţă spre a nu-l aresta. În fond, dialectica
acuzator — acuzat nu dispare, numai că semnele ecuaţiei sunt inversate.
Am pătruns prea adânc în terenul advers — acum frica mi-o impun eu ca
să nu ispitesc sorţii — pentru a nu înţelege (sau încerca senzaţia) că trebuie
să fiu arestat.
Pe la orele patru şi ceva arestarea se înfăţişează încă improbabilă.
Apoi, deodată — e momentul dinainte fixat? — treburile iau altă
întorsătură.
Întrebările ţăcăne repede, glasurile lucrează numai pe registre înalte,
cuvintele devin exclusiv crude.
Pe la cinci aud, în sfârşit: ticălosule, măgarule, pramatie ce eşti. Mi se
porunceşte să mă ridic în picioare şi să-mi deşert buzunarele. Vitaminele,
carneţelul, ceasul, batista, cureaua de la pantaloni. Ai să vezi tu, fanaticule,
podoabă. Sunt pus sub stare de arest.
1969
Şi acum, după botez, sunt murdar. Ţepuşul mai e în ochi, ghimpele în
trup, îngerul satanei mă bate peste obraz (şi mi se plimbă psihosomatic în
tot locul, ca vodă-n lobodă). Că am să scap de ispite s-a dovedit o amăgire
trufaşă, toantă. Nesocotisem II Cor. 12, 7. Dar că Hristos e Adevărul, Calea
şi Viaţa cred în mod absolut sărbătoresc.
Aiud 1961
Plotinism.
Există o degradare.
La început e Cuvântul, Logosul.