steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

inima, rărunchii, mintea, bojocii, măruntaiele, celulele, tropismele şi
sinapsele oricui. Toată lumea ştia că Irod e o pramatie, Robespierre o
canalie, Stalin un ticălos.
Chibrite aprinse aruncate peste benzină.
Dar eu parcă am ştiut ceva? Am ştiut eu ceva despre lumea aceea fără
de asemănare în mijlocul căreia m-am pomenit? despre suferinţele
ascunse? despre eroii neştiuţi? despre cei ce douăzeci şi patru de ore din
douăzeci şi patru îşi păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai
la denunţ şi spurcăciune, la prăbuşire şi demenţă?
— În mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este
discutarea cuvintelor rostite de Mântuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama
sabahtani?
De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit
înseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: „ai gemut şi tu
când fierul te pătrunse."
Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele
de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validităţii răstignirii.
Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard — şi
întregul sinod de la Halchidon. Am şi două tablouri înfăţişând răstignirea,
unul de Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la muzeul Prado). În ambele
lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac;
săvârşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea, ci şi toată tevatura, gata,
moartea nu e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile
nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sângerând, găurit,
terfelit, sfârtecat. Învierea este cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski —
făţiş — că-i apare Hristos în tabloul lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră,
rece impresie am avut-o şi eu privind Răstignirea de Velasquez, care a fost
expusă şi la Luvru şi unde în primul plan domină galbenul intens — uită-l
dacă poţi! — al unei mantii; în fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri,
cerul de plumb. Crucile par aruncate la distanţă, deja uitate — cum ai uita
în grabă (şi osânditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un lucru
neînsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur şi-n părăsire, un
răstignit lângă alţi doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraş,
pe o movilă de gunoi, pietre şi zgură, într-o amiază toridă şi — din cauza
norilor joşi — de zăpuşeală. Nu se văd ca în Dictatorul lui Jules Romains
puternicele şi melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oraş
modern, ci masivele metereze ale unei aşezări străvechi, reci şi rele mai
mult decât melancolice. Un sistem închis, cum spun fizicienii când
prevestesc inexorabilitatea entropiei. Din ţărâna ce aduce a leşie, din norii
grei, din privirile stinse ale crucificaţilor, din scăpărările morocănoase ale
executanţilor se scurge, ca o ceară brună, ceara peceţii care încheie. Din
întinderea ce acoperă totul ca un clopot nu încape ieşire. Transcendenţa e o
teorie, învierea pare, ba nu pare, se vede limpede că e o puerilitate. Şi-au
căutat-o. Bieţii de ei. Să fim oameni întregi.
Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atât mai bine că e aşa,
numai aşa putea să fie.
Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decât dacă se constată că orice
miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii,
dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aş fi trecut
la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol
ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce