steinhardt-nicolae-jurnalul-fericirii.pdf

dacă mt-ţi place ia-ţi maşină mică! nu ţi-ar fi ruşine să-ţi fie, nu că-i fi tu leu!)
Uite că-i un leu, uite că există şi lei! Uite că nu sunt numai năpârci şi
târâtoare. Uite că poate însemna viaţa şi altceva decât supremul ideal al
menţinerii rândului la coadă ori al scoaterii vecinului din camera de alături
spre a te extinde în locul lui.
Prezenţa tineretului — incomparabil mai rezistent (moraliceşte, căci
sunt mai toţi tuberculoşi), mai blând şi mai vertebrat decât bătrânii — şi a
pastorului au ivit în camera aceasta o atmosferă de grandoare, de
medievalism hieratic; fâlfâie invizibile mantii purpurii, lucesc fulgerătoare
tăişuri de Damasc. Fiecare gest dezvăluie un donquijotism mocnit. Nu ştiu
cum, dar sosirea mea, respingător de slab şi impresionant de palid,
duhnind a ger, dârdâind până şi-n priviri, însoţit de o aureolă de grevist al
foamei, contribuie şi ea la accentuarea atmosferei de nobilă sfidare a
realităţii. Mai sunt şi doi medici, oameni tare de treabă şi nişte ostaşi din
Oastea Domnului şi nişte sectanţi, apicultori şi ahtiaţi de psalmi (eu ştiu şi
psalmi, învăţaţi mai toţi de la bonomul Hariton Rizescu, ţârcovnic onorific
la o mare biserică din centrul Bucureştilor); şi parcă toţi se întrec în a fi
gentili unul cu altul şi toată lumea învaţă de dis-de-dimineaţă până seara
poezii, pe nerăsuflate, şi se povestesc cărţi serioase, şi Bruder Harald se
depăşeşte pe sine — recită, traduce, predă — şi relatează pe larg — cu
modestie, dragoste şi simţul ecumenic al relativităţii — viaţa şi doctrina
doctorului Martin Luther. De pretutindeni — ca norii de munte — se iscă şi
se condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilă şi fără de seamăn pe
care numai închisoarea o poate făuri: ceva foarte apropiat de ce va fi fost
curtea ducilor de Burgundia sau a regelui René de la Arles ori a unei court
d'amour provensală, ceva foarte asemănător cu paradisul, ceva foarte
japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi înnebunit pe Henry de Montherlant, pe
Ernst Jünger, pe Ştefan George, pe Marlaux, pe Chesterton, pe Soljeniţân,
ceva alcătuit din curaj, dragoste de paradox, încăpăţânare, sfântă nebunie
şi voinţa de a transcende cu orice preţ mizerabila condiţie umană; ceva ce
evocă numele aristocratice alese drept cele mai exaltante de Barbey
d'Aurevilly: Hermangarde de Polastron şi Enguerrand de Coucy; ceva care,
fără să înţeleg prea lămurit cum, îmi aduce dureros aminte de neizbutitul
atentat din 20 iulie '44 al lui von Stauffenberg şi al aristocraţiei germane 10 .
Ceva ce-mi trezeşte în memorie şi aceste cuvinte ale lui Leon Şestov: „Parese
că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane.
Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de
Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii.
Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă,
coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei
oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de
Dumnezeu". Ceva care sună aidoma cu falnicul ritm al versurilor lui Gyr:
„Unde-i Vodă Caragea? Iancu vrea să-l vadă!" Ceva ce-mi confirmă în chip
strălucit şi tangibil afirmaţia Simonei Weil: „Datorită bucuriei, frumuseţea
lumii ne pătrunde în suflet. Datorită durerii, ne pătrunde în corp". În celula
34, bucuria — izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare — şi durerea (căci
domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să
fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază,
bruftuielile curg gârlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub
fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv
durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Când vaca mănâncă
iarbă, iarba se preface în carne de vacă. Tot aşa, când pisica mănâncă
peşte, peştele se preface în carne de pisică. Suferinţa pe care o asimilăm,