Destine Literare nr. 23 - septembrie - decembrie 2012 - Scriitorii ...

Ceainăria de argint sau
despre miracolul fanteziei
în teatrul lui George Astaloş
În 1971 George Astaloº pãrãseºte România cu
destinaþia Franþa, dupã primirea unei burse oferitã de
Academia Francezã, prin poetul Pierre Emmanuel. In
1972 îi apare prima carte în Occident. Este vorba
despre eseul Teatrul floral-spaþial concept bine
exemplificat cu piesa Ceainãria de argint, caldã
pledoarie romanticã pentru reîntoarcerea în mijlocul
naturii, aºa cum o dovedeºte chemarea lui Adacvis, de
la sfârºitul piesei, dupã ce viziteazã, împreunã cu
Edeea, fascinanta Ceainãrie de argint care de fapt
ascunde în ea viciul reprezentat de Ghicitoare ºi
Arlechin dar ºi urgia morþii oglinditã de dialogul dintre
Soldatul mort ºi Soldatul viu.
Aceastã parodie feministã este construitã, aºa cum
procedau scriitorii romantici, pe mituri ºi simboluri,
având ca piloni cele 9 personaje care, spre deosebire
de alþi dramaturgi, par sã aibã aceiaºi importanþã pentru
cã vocea fiecãruia în parte, transmite mesajul existenþial
al autorului, amintind, prin cele trei elemente: apa,
aerul ºi peºtii de primele poezii ale lui George Astaloº,
adunate în ciclul Peºtii ce cuprinde creaþia liricã scrisã
între anii 1962-1968 ºi care a apãrut pentru prima datã
în volumul ªodron, în 1971, la Bucureºti, Editura Eminescu.
Scrisã mai mult din dorinþa de a demonstra cã
teatrul este copilul legitim al poeziei ºi pentru a ilustra
teoria pluridimensionalitãþii teatrale ºi a pulverizãrii
acþiunii scenice în spaþiu, autorul dã libertate deplinã
regizorului de a alege o multitudine de montãri. Piesa
aduce în faþa spectatorului un decor simplu dar inedit,
prezentat cu lux de amãnunte în didascaliile ce sunt
concepute dupã toate regulile teatrului postmodern,
apelând la tehnica electronicã pentru a realiza un joc
semnificativ de lumini ºi culori acompaniat de muzicã
de orgã. Ele sunt aºezate În loc de prolog ºi asemeni
romanticilor, unde spaþiul este o expresie a subiectivitãþii
umane, sugereazã rând pe rând, speranþa, prin
mirifica ceainãrie de argint, dar ºi deziluzia, prin acei cai
verzi pe pereþi: „Întuneric. Undeva înfloreºte un punct
luminos ºi difuz de culoare verde, care îºi deseneazã
miºcarea dupã linii frânte, urmãrind o traiectorie bizarã.
Punctul creºte ºi capãtã o anumitã claritate, prefigurând
în claritatea sa un contur care cu timpul se va desluºi.
Liniºtea este spartã de acordurile monocorde ale orgãi,
care se amplificã, se reverbereazã. Punctul luminos
devine imagine figurativã, poate fi descifrat: este un cal
verde. Continuã miºcarea în decor (cai verzi pe pereþi).”
Acest cadru este locul în care ºi prezenþa corului mixt,
ne aminteºte de teatrul antic în care se dezbãteau, prin
diverse forme de reprezentare, în forum, toate proble-
estine iterare D L
mele cetãþii, aici asemãnarea constând doar în dezbaterea
condiþiei umane, în cei 18 Timpi ai piesei. Privitor
la indicaþiile regizorale inedit mi s-a pãrut ºi faptul cã
autorul nu dã indicaþii privitoare la vârsta, îmbrãcãmintea
ºi gesturile personajelor ci sugereazã totul prin
dialog.
Compusã ca un joc al vocilor cum ar fi cea a Ghicitoarei
care afirmã, la un moment dat, cã „Semnele nu
mint” sau a Arlechinului care rosteºte descântecul:
„Stea nouã pentru fiecare moarte cu liniºte, fulger
aprins pentru fiecare cãutãturã rea, bob de aur pentru
fiecare dragoste bunã, flacãrã caldã pentru sabat, ursitoare
blânde pentru noii-nãscuþi” ºi care cântã în prezenþa
soldatului viu având ca pereche soldatul mort:
„Lumea e plinã de mimi ºi actori, /râsul se clatinã
strâmb, /lumea cu mimi ºi actori,/ visele, visele frâng/
viaþa cu: de-atâtea ori...” piesa este un cumul de reflecþii
asupra destinului uman, în care vocile lui Adacvis ºi
Edeea sunt simboluri ale iubirii ºi ale pledoariei pentru
reîntoarcerea în prospeþimea naturii: Adacvis: „Iubito, ci
hai sã acoperim oglinzile./ Edeea: Cã suntem primejdios
de bogaþi...”
Dialogurile dintre Adacvis ºi Edeea, personaje
despre care putem deduce cã sunt tineri ºi pe care
autorul, în general, le izoleazã pentru a le pãstra inocenþa,
nu se deruleazã decât o singurã datã, cãtre finalul
piesei, în spaþiul închis al ceainãriei ci mereu „altundeva”
ºi „încã altundeva”, acest din urmã loc situânduse
în Timpul V. Aici este dezvãluitã, la un moment dat,
tema centralã a piesei, construitã pe mitul adamic al
izgonirii Evei ºi a lui Adam din Paradis, prin cântecul
Edeei care sugereazã spaþiul mioritic: „Braþ de bãrbat-ºi
mai greu, /ºarpe sã te-ncolãceºti, /sânge din sângele
tãu/ pomului fructe sã-i creºti-ºi adânc,/ singuri pe-o
gurã de rai,/ peºtilor, peºtilor, peºti,/ cailor, cailor cai...”
În ceainãrie, în momentul în care sunt prezente
faþã-n faþã cuplurile Edeea-Adacvis ºi, prin contrast,
Jonglerul-Ghicitoarea, dar ºi Jocheul, Soldatul mort ºi
Soldatul viu, se sugereazã nu doar vârsta mai înaintatã
dar ºi o bunã experienþã într-ale vieþii a celorlalte personaje,
în special a Ghicitoarei pe care Jonglerul o caracterizeazã
astfel: „E o codoaºã bãtrânã, toatã viaþa a
bãtut hipodroamele ºi s-a întins cu toþi jocheii... s-a
apucat de ghicit ºi trãieºte de pe urma vechilor matrapazlâcuri.”
Indiferent unde ºi între cine au loc aceste dialoguri,
ele se desfãºoarã într-un interval de timp identificat ca
„o datã”, „altã datã”, „ºi altã datã” prezenþei lui Arlechino
care, asistã la un moment dat la discuþia tinerilor, în
ANTOANETA TURDA (ROMÂNIA)
107