Destine Literare nr. 23 - septembrie - decembrie 2012 - Scriitorii ...

estine iterare
D L
e ºi nu e, politicul se luptã pe ciolan, iar
boborul beleºte ochii la televizor apoi
bate din palme cã asta a învãþat.
Dumnezeu a obosit sau îl doare în cot.
De-aia îmi vine uneori sã mã iau iar ºi
iar cu el de piept ºi sã-l întreb:
Doamne, ce mi-ai fãcut? Bine cã te ºtiu
mãcar pe tine cumva în liniºte. Apropo,
uitasem: aflã cã þi-am comandat
statuie. O sã fie curând gata. Poate
Dragii mei,
Despre sentimente ºi legi, am gândit, probabil, de
când am conºtientizat lumea înconjurãtoare, un fel de
spaþiu a tot, de când am vãzut cã trece ziua, vine noaptea,
cã anotimpurile, deºi îºi au locul ºi rolul lor, uneori o
iau razna ºi ne joacã farse... Mai exact, de când am vãzut
cã trebuie sã dau din coate ºi sã-mi fac un loc al meu în
tot ceea ce se întâmplã, prin însãºi întâmplarea de a fi.
Dacã chiar o fi întâmplare! Desigur, omul, în genere,
crede în scop ºi mai ales în cel pe care ºi-l atribuie, în
condiþii de normalitate, ca fãcãtor de bine ºieºi ºi semenilor,
prin însãºi firea lui. La limita patologicului, când
simte cã ceva (influenþa, banul, politicul etc.) îi dau
putere, se crede însuºi Mântuitorul. Care dintre cei ce au
avut (ce-i drept, vremelnic), ºi pâinea, ºi cuþitul în mânã,
nu au strigat în gura mare: ,,Pentru voi, Dumnezeul sunt
eu!’’. Ce sã zic? Neghiobia în forma sa manifestã! Ca
simplã aducere-aminte, trebuie sã spun cã expresia anterioarã
putea avea cumva sens pe vremea politeismului
grecesc când zeul era omul ale cãrui atribute extrapolate
îi dãdeau muritorului sentimentul cã nu e singur ºi, la nivel
emoþional, o oarecare siguranþã. Omul, atunci, ca de altfel
ºi acum, striga cãtre cineva, cãtre acel protector din
mintea ºi sufletul sãu ºi-i cerea ajutor. Venea sau nu, el
aºtepta. Evreii aºteaptã de mii de ani pe acel Mesia care,
la nivel de mit, le-ar fi promis cândva, la începuturi, ºi un
tãrâm sfânt, ºi locul în care laptele ºi mierea ar curge râuri
fãrã a miºca mãcar un deget. Revenind la chestiunea cu
venirea noastrã, ca oameni în lume, personal nu exclud
nici întâmplarea. Cum de altfel nici întâmplarea cu scop
nu este exclusã (un nonsens la nivel lingvistic), câtã
vreme, de exemplu, o piatrã supusã unor forþe exteriore,
þipã (ascultaþi-mã! Þipã la propriu!), evident, fãrã ca noi sã
o putem auzi, apoi (contrar oricãrei aºteptãri), îºi mãreºte
volumul, ºi, în cele din urmã, dacã forþele nu-i dau pace,
piatra, prin te miri ce mijloace, le sare forþelor în cap.
Povestea anterior descrisã nu þine de fantastic sau de
datul în bobi la miezul nopþi, ci de o nouã ºtiinþã,
rocologie, ºtiinþã ce transformã în ecuaþii matematice tot
vom fi alãturi, pe pãmânt, cândva,
cumva, semn. Pânã atunci, cã tot nu
am apucat sã-þi spun ce aveam în
gând, am sã-þi mai scriu.
Cu drag,
Titus
P.S.
Dacã-L întâlneºti cumva pe Bãtrânul,
ia-l tu de mustãþi ºi zii vreo câteva
din partea mea. Întreabã-L dacã a fãcut
lumea doar ca sã-ºi batã dracii
ãºtia josnici, de aici, de jos, joc de
ea?!... ªi, vezi ce zice! Asta aºa, pentru
o vreme ºi pentru liniºtea mea. Te
rog! Doar pânã ce ajung eu. Cã într-o
zi, tot trebuie sã stãm faþã în faþã ºi sã
ne sfãdim ca de la om la om. Cã Om,
cicã dupã chipul ºi asemãnarea Sa,
ne-ar fi fãtat!
Despre jigodism, legi şi ură
24
ce v-am povestit eu adineauri. În plus, noua ºtiinþã stãruie
în tot ce se cheamã mecanica prafului.
Când am auzit, pentru prima datã, despre aºa ceva,
cu toatã încrâncenarea unora în: ,,Pe pãmânt, eu sunt ºi
Dumnezeul meu ºi-al vostru’’, ºi neîncrederea mea în mai
nimic, m-am întors în mine ºi m-am revãzut pulberea, din
cine mai ºtie ce colþ de univers, culeasã, frãmântatã de
Creator. Frãmântatã ºi re-frãmântatã pãnã ce am vãzut
lumina zilei, în primordii, eu, om. Ce ziceþi voi e aºa uºor
sã frãmânþi un pumn de pulbere pânã ce te obþii pe tine,
din praf, om, adicã „om dupã chipul ºi asemãnarea ta”?
Cu alte cuvinte, credeþi cã ar fi aºa de uºor sã fii tu însuºi
Dumnezeu? Dupã pragmatismul contemporan, problema
ar fi la îndemâna oricui. „Ce mare scofalã sã pui materia
primã într-o piuã” – ar sãri ei – ,,sã torni apã, sã mesteci
pânã ce se obþine ceva vâscos, apoi fie, îl iei la modelat,
fie îl pisezi pânã ce praful spune tot. ªi ca sã scape de
atâta frãmântat, singur ar lua chipul de om... Palavre de
trei parale. Bazaconii! ªi încã de care, dacã te gândeºti
numai la simplul fapt cã în cel de tine obþinut nu e nici
suflet, nici sentiment, nici... Ori noi, ãºtia, fãcuþi, dincolo
de oase, coaste ºi ºira spinãrii (cei care o au), pe care, la
un adicã, le-aþi putea turna din gips, avem, fraþilor, de
toate. Praful ãla cosmic, în ziua a ºasea, frãmântat de
Tatãl Nostru, a devenit, în cele din urmã, suflet. Faceþi-l ºi
voi, ãºtia, doar pragmatici, ºi eu vouã mã închin! Pânã
atunci, vã spun cã nu mai e mult pânã o sã daþi de dracu!
Chiar rãu de tot, câtã vreme, cu tot felul de ºiretlicuri, aþi
scos din om ce avea mai de preþ, iar acum el, troacã pe
interior, a devenit robot. Productivitate ºi societate de
consum. Marketing în toate! ªtiu, n-o sã recunoaºteþi! Ba
mai mult, o sã-mi spuneþi fel ºi fel de aiureli în care nici
chiar voi nu credeþi. Mã rog, ar fi problema voastrã, însã
v-aþi bãtut joc de Omul om ºi chiar de voi, parcã de când
lumea, voi cei mai puþin oameni.
Revenind, trebuie sã amintesc mãcar faptul cã structura
asta mergãtoare (ca sã folosesc un termen pragmatismului
la îndemânã), dincolo de carne, oase, are în
el fel ºi fel de legi, interior-exterioare, raþionale, obiective,
subiective, are sentimente care mai de care... Toate greu,
dacã nu chiar imposibil, de pus pe tavã. Dupã Nietzsche
(Friedrich Wilhelm), cicã cel mai puternic sentiment uman