Destine Literare nr. 23 - septembrie - decembrie 2012 - Scriitorii ...

ar fi frica. Tind sã-i dau dreptate mai ales pentru situaþia
în care þi-e insuflatã sistematic ºi în creier, ºi în suflet, ºi
în oase. Pentru cei fãrã de þinere de minte ºi pentru cei ce
ar trebui sã ia aminte, le-aº reaminti prigoana intelectualilor
dupã cel de-al doilea Rãzboi Mondial, când ruºii (la
nivel de Stalin ºi fanaticii din jur, cã bietul popor...) au
trimis, aici, spre noi ciuma. Ca un altoi al ei, al ciumei, pe
vremea ceauºiºtilor ce fãcuserã, la nivel de popor, din cei
trei din casã, doi informatori, jigodismul a cãpãtat forme
noi. Doamne, sã fii plesnit de jigodie ºi sã nu te poþi trata
e chiar un blestem! Spun asta pentru cã, dupã `89, dacã
ar mai fi avut ceva în ei din om, poate, poate... Lãsaþi în
pace sau cu faptele clasate, peste noapte s-au regrupat,
au pus mâna pe par ºi, la vedere, ei, ai de neica nimeni,
infestaþi (evident, la nivel de creier), au plecat la urat. Au
plesnit în dreapta, în stânga, uitând de mâna ce i-a scos
din rogozul ºi nãmolul cretinismului blestemat. Domnilor,
psihologic vorbind, fereascã-te Cel de Sus de neica
nimeni cel frustrat! Nu de alta, dar în mintea lui bolnavã,
veºnic el se crede geniu. Izo, etero sau schizometric pune
pe hârtie tot ce mintea-i debiteazã într-o crâºmã, la beþie
ºi, mai pe urmã, fraþilor, pretenþii, chiar dacã despre om ºi
carte, în viaþa sa, mai rar a auzit.
Dintre gloata de jigodii, mai târziu, cei cu ,,ambâþ’’ ºiau
cumpãrat, peste noapte, diplome din Dealul Haretului
ºi au bãtut cu pumnul la partid, alþii la palat... Oportuniºti
(vorba unuia, oportunist sã fii, dar pentru popor! Mare
comedie!’’), instruiþi mai nou de... dracu ºtie cine, s-au
pus pe strâns de ºpãgi. Prin fundaþii înfiinþate (în fals, cã
falºi au fost o viaþã), au declarat câte în lunã ºi în stele,
pânã ce statul român, la vremurile cele, stat în cap, le-a
dat o hârþoagã ce i-a transformat din handicapaþi în
ditamai revoluþionari. Vã asigur cã mã plec sincer în faþa
celor ce au murit ca noi, cei rãmaºi, sã fim acum, în 2012,
liberi. Nu o fac însã ºi în faþa hahalerelor ce s-au pricopsit
cu hectare de pãmânt (vândute mai târziu cu sute de mii
de euro), repet, prin falsuri, cu declaraþii, în care scrie
negru pe alb cum cã au luptat cu pieptul gol în faþa gloanþelor
din `89. Ãia, cicã mai deºtepþi adicã ,,intelectualii de
profesie la palat’’, au devenit ºi ei (deºi le tremurau chiloþii
pentru o ciosvârtã), la ceas de searã, dizidenþi. Iar de aici,
onoruri, funcþii, cã de, ’telectuali, iar de-aici, pretenþii! Stau
ºi mã întreb, pentru cei ce au statutul de jigodie, de
hahalerã, de joiþinã, de sulicã frânarul, nu existã
sentimentul despre care vorbea Nietzsche. Nu au fricã
nici de legi, nici de Dumnezeu? Vin, îþi rânjesc în faþã deai
crede cã lumea de ei ar fi fost, la ceas de dimineaþã,
reinventatã. Bã nene, ,,lumea e de când lumea ºi ca
lumea suntem noi’’ ºi aºa e. A spus-o un geniul ºi ca un
smerit vã spun ºi eu. Nu mã credeþi? Nu?! Atunci iar vin
ºi zic: lucru dracu în casa popii!
Dar sã-i lãsãm ºi pe ãºtia cu ale lor, chiar dacã îmi vine
sã le spun cã nu peste mult timp, o sã-i asculte doar
tartorele ãl bãtrân obiºnuit cu fumul fum. Adicã, mai pe
româneºte, cu palavrele spuse la baba ºi neveste,
palavre în care n-au crezut nicicând. În plus, spuneþi voi,
e creºtineºte sã bage popa la sfârºitul slujbei, pe ce se
ocupã cu vânzãri de lumânãri ºi acatiste (mã rog, ºi de
alte chestii din care se strâng bani), în altarul, transformat
estine iterare
D L
pentru ceva vreme (cam cât e necesar), în bar sau...
Doamne, fereºte! Nu de alta, dar la noi, în vremurile în
care chiar Biserica s-a opus înfiinþãrii de bordeluri, ele
sunt la vedere, la te miri ce colþ de stradã sau grupate, la
un loc mai nou, pe scara unui oarecare bloc din parohia
unuia ce tot dã din mânã cu cãdelniþa dacã iese, mãcar
contextual, ceva. De! Fiecare cu meseria sa! Dar mãcar
sã ºtim ºi noi cã altfel, crezând orbeºte în cine ºtie ce
podoabã, murim proºti. Iar de aici, vorba lui Cãlinescu, nu
popi plãteºte!
Fac, ce fac ºi o caut cu lumânarea aprinsã! Sper sã
aibã ºi Înalþi Prea Sfinþii umor ºi sã înþeleagã faptul cã nam
bãgat slujitorii Domnului (dar slujitori!), în oala cu
catran, oalã datã de pomanã de asfatangi (pentru
reducerea impozitului), prin Bisericã, ãlora ce se ocupã zi
ºi noapte de focurile din iad. Colaborare nu glumã!
Dragii mei, îmi vine sã mã laud singur. Am fãcut o aºa
trecere de la una, la alta, încât îmi vine sã spun cã între
Dumnezeu ºi dracu, am sta acum, dupã mii de ani, noi,
pe post de ispitã ºi urã a unuia împotriva altuia. Ura? Sã
ne înþelegem bine, nu e vorba de uralele de pe stadioane,
unde am strigat, ca besmeticii, în cor: ,,ura!’’ În consecinþã,
vorbim acum despre urã ca stare subiectivã de care
suntem capabili când vrem ºi nu vrem. Mda! Sentiment
nu glumã! Ce sã vã spun? Dupã specialiºtii în urzeli, ea,
ura, ºi-ar avea rãdãcinile tot în primordii, când Dumnezeu
ispitit ºi de draci, dar mai ales de tot felul de drãcoaice ce
l-ar fi ademenit cu mirodenii ºi cu dragoste, le-a luat la
goanã ºi le-a îndesat ºi pe ei, ºi pe ele, tocmai în... turma
porcilor. Vã amintiþi, povestea din deºert! ªi eu când mã
gândesc cã porcul are ºi rang, ºi mare preþ, dacã aº avea
puteri, aº proceda la fel. Probabil, doar cu drãcoaicele
încã neîmpuiate aº mai avea ceva rãbdare. Dupã interviu,
dar mai ales dupã o probã practicã, le-aº trimite în paºtele
mã-si, la locul lor, în iad, pe toate. Ca sã se ocupe pe
îndelete cu mâncatul zilelor fripte. Nu aºa deodatã, cum
vor ele! Evident, ale noastre, cã altele nu au de unde.
Mã întorc la urã ºi vã spun cã ea, ura, uneori potenþeazã.
Din ura a ceva se naºte uneori, ce-i drept întâmplãtor,
performanþa. Alteori, acest sentiment e însãºi
dezumanizarea. Mai mult decât atât, ura, dincolo de cãderea
în pãcat, e însãºi pieirea. Praful din univers însufleþit
dispare. E sfârºitul sfârºitului în care nu mai putem
pune nici mãcar judecata ºi reînvierea, promisiuni ale
Creºtinismului. E... Culmea e cã e!
Mai bine am vorbi despre dragoste. Sentiment nobil.
Cã doar scrie ºi la Sfânta Scripturã. A spus-o, evident,
reformulat ºi Preda, cã „dacã dragoste nu e, nimic nu e”.
Povestea cu dragostea, la fel de complicatã mai ales
dacã ne gândim la una dintre cele zece porunci: „iubeºte-þi
aproapele ca pe tine însuþi!”. Personal aº face-o, vã jur,
însã instinctul, tot un fel de ispitã, nu mã lasã. Totuºi,
trebuie sã credeþi cã din dragoste, în prag de sãrbãtori, vã
scriu ºi vã spun cã o cãruþã de oameni curaþi la suflet
poate fi suficientã lui Dumnezeu ca sã mai rabde o vreme
pãmântul.
În consecinþã, fiþi deºtepþi, feriþi-vã de ciumã, de jigodism
cã bântuie ºi fiþi curaþi la suflet!
La mulþi ani!
25