Constantin Miu - Oglinda literara

Coperta: Pino Dangelico - Chitaristul 

În acest număr: 

Adrian Majuru 

Al. Florin Ţene 

Ala Murafa 

Alex Cazacu 

Alexandra 

Herghelegiu 

Alexandru Jurcan 

Alexandru Mica 

Alina Maria Radu 

Alina Micu 

Anca Păduraru 

Andrei Oişteanu 

Annie Muscă 

Augen Axinte Preda 

Aureliu Goci 

C. Trandafir 

Constanţa Cornilă 

Constantin 

Dobrogeanu- 

Gherea 

Constantin E. 

Ungureanu 

Constantin Miu 

Constantin T. 

Ciubotaru 

Costantin 

Haralambie 

Covatariu 

Dan Brudaşcu 

Dan Ciachir 

Deaconu Marius- 

Ştefan 

Dumitru Anghel 

Dumitru Huţanu 

Dumitru Talvescu 

E.U. Frosin 

Elena Hanganu 

Emilia Balint 

Eugen Axinte 

Florentin Popescu 

Florin Iliescu Micu 

Florina Dinu 

Florina Isache 

Gabriel Funica 

George Anca 

George Damian 

George Petrovai 

George Pruteanu 

Georgeta Blendea 

Georgeta Resteman 

Georgiana Magu 

Gheorghe Neagu 

Horia Mocanu 

Ileana Cudalb 

Ioan Dumitru Denciu 

Ioan Popescu 

Brădiceni 

Ion Coja 

Ion Ifrim 

Ion Lazăr Da Coza 

Ion Lazu 

Ion Pachia 

Tatomirescu 

Ion Predoşanu 

Ionel Necula 

Iulia Leoveanu 

Iulian Bitoleanu 

Lili Goia 

Liliana Negoi 

Liviu Ofileanu 

Liviu Pendefunda 

Lucian Perta 

Marco Baratto 

Maria Cogălniceanu 

Marian Barbu 

Marian Dragomir 

Mariana Terra 

Mariana Vicky 

Vârtosu 

Marilena Lică-Maşala 

Marius Chelaru 

Matei Romeo Pitulan 

Mihaela Dordea 

Mihai Popa 

Mihai Ştirbu 

Mircea Coloşenco 

Mirel Horodi 

Miron Costina 

Violeta 

Mocanu Simona 

Monica Bold 

Nicolae Llelu 

Valareanu 

Nicolae Nicoară- 

Horia 

Nicolaie Ioniţă 

Ovidiu Creangă 

Pascu Balaci 

Diana Teodor 

Petre Ţuţea 

Petru Ababii 

Remus Foltoş 

Robert Toma 

Romeo Aurelian Ilie 

Roni Căciularu 

Sorina Basescu 

Stan Brebenel 

Ştefania Oproescu 

Teodora Fântânaru 

Theodor Codreanu 

Tomi Burlacu 

Vintila Fintis 

Viorel Roman 

Virgil Tănase 

Yu Lan Hua 

OGLINDA 

literara 

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din 

România şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor 

Literare şi Editurilor din România (APLER) şi 

Associazione della Stampa Estera din Italia, 

membru fondator al Asociaţiei Revistelor şi 

Publicaţiilor din Europa (ARPE) 

Editată de: 

Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani 

cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea 

REDACŢIA: 

Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu 

Redactor şef adj: Gabriel Funica 

Senior editori: George Anca, Gheorghe Istrate, Laurian 

Stănchescu, Liviu Comşia, Florentin Popescu, Adrian 

Dinu Rachieru, Leo Butnaru, Theodor Codreanu, Liviu 

Pendefunda. 

Secretar literar: Ştefania Oproescu 

Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, Angela 

Baciu, Constantin Miu, Virginia Bogdan, Armanda 

Filipine, Laurenţiu Măgureanu. 

Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca, 

Mihaela Albu, Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei. 

Foto: C. Răduc 

Administraţie: Mircea Ghintuială 

Tehnoredactare: Adrian Mirodone 

Culegere: Ionica Dobre 

OGLINDA LITERARĂ o puteţi 

procura şi descărca de pe site-ul 

www.oglindaliterara.ro unde aflaţi 

şi modalităţile de abonare. 

Materialele se trimit numai în format electronic, 

cu diacritice, la : 

E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com 

gheorgheaneagu@gmail.com 

Corectura nu se face la redacţie. 

ISSN 1583-1647 

ADRESA REDACŢIEI: 

str. Dr. Ing. Ion Basgan, bl. 

8, ap. 6, Focşani, 

jud. Vrancea 

Mobil: 0722-284430 

Revista se află la chioşcul Muzeului 

Literaturii Române, Reţeaua COMPRES 

şi la sediile filialelor 

Uniunii Scriitorilor din România. 

În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund 

în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub 

semnătura proprie. 

6950 www.oglindaliterara.ro

Dialoguri culturale 

EDITORIAL 

Când vine vorba de cultură suntem unanim de acord 

că televiziunile, cu audienţă, către care cea mai mare 

parte a publicului îşi îndreaptă, din varii motive, atenţia, 

nu prea sunt dispuse să editeze şi să promoveze emisiuni 

pretenţioase care presupun un anumit standard şi confort 

intelectual. Fapt care nici nu le scuză, nici nu le acuză. 

Nu poţi să pretinzi cuiva care câştigă bani şi trăieşte din 

vânzarea gogoşilor calde, la anumite ore când deverul 

este în toi, să ofere onor clientelei îngheţată. 

De aceea când se întâmplă ca 

unele televiziuni comerciale să mai 

facă şi concesii, emisiunile cu subiect 

cultural devin memorabile şi cu timpul 

prind o aură, aproape mitologică. A 

devenit de referinţă internaţională 

„Apostrophes” emisiunea lui Bernard 

Pivot (difuzată neîntrerupt din ianuarie 

1975 până în 1990 pe Antenne 2, 

când se va redenumi „Bouillou de 

culture”), formulă care a prins la 

publicul larg francez şi nu avem 

semnale, până acum, că fenomenul 

s-ar putea repeta. La noi, prima 

încercare a unui post de televiziune 

privat a făcut-o Pro TV, în perioada lui 

de maximum succes, cu emisiunea 

„Profesiunea mea cultura” realizată 

de Nicolae Manolescu. Experiment 

expediat relativ repede din motive, cel 

mai probabil, de rating. E drept că nici 

pe moderator nu-l prea ajuta carisma 

de universitar. În 2004-2005 Alex 

Ştefănescu realiza „Un metru cub de 

cultură” pe Realitatea TV iar în 2007, 

la acelaşi post, Andrei Pleşu şi Gabriel 

Liiceanu încercau un dialog „Altfel”, 

de scurtă durată, bineînţeles. Deşi 

dedicată în exclusivitate cărţilor cele 

mai îndelungate emisiuni pe Pro TV 

fiind „Omul care aduce cartea” ţinută 

de către Dan C. Mihăilescu (amintind 

cumva de ceea ce lui Olivier Borot 

„Un livre par jour” încă vizionabilă pe 

TV 5) şi „Parte de carte”, moderată 

de Cristian Tabără. La Antene, 

sub diverse denumiri şi formate, 

Ion Cristoiu a promovat, un timp, 

dialogul cultural. N-am putea spune 

că posturile particulare de televiziune 

n-au manifestat o oarecare înţelegere 

pentru satisfacţia unui public, oricum 

l-ai lua, restrâns. Numai că legile 

implacabile ale economiei nu-ţi permit 

să te joci la infinit cu experimente, 

financiar vorbind, infructuoase. Poate 

acum, după un număr bun de ani, e 

momentul să nu ne mai iluzionăm, unii 

dintre noi, că emisiunile culturale vor 

ocupa un loc privilegiat în preferinţele 

publicului. Majoritatea indivizilor, fie 

ei germani, francezi sau români, vor 

divertisment, vor să se relaxeze, să uite 

de problemele, efortul şi grijile de peste 

zi ori săptămână, simt nevoia să-şi 

spele creierul cu detergenţi televizuali 

şi să se hrănească zilnic cu diversele 

feluri de „soap” . O discuţie, oricât de 

strălucitori ar fi interlocutorii, oricât de 

interesant subiectul dar care prezintă 

viaţa şi mai complicată decât e, care 

scoate omul dintr-un anumit confort al 

mulţumirii de sine, nu poate să aibă 

prea mult succes, să fie populară, 

prin urmare rentabilă. Rămâne, până 

la urmă, televiziunii publice, plătită 

din bani publici, misiunea armonizării 

grilelor de programe şi producţii 

în aşa fel încât publicul, mult mai 

diversificat decât ne închipuim noi, să 

se regăsească într-un mod cât mai 

optim. În context, mi se par absolut 

binevenite cele „50 de minute cu Pleşu 

şi Liiceanu” (sau cu oricine altcineva) 

la o oră de maximă audienţă pe TVR 

1 şi în reluare pe „Cultural” . Este 

remarcabil faptul că avem un post de 

televiziune eminamente cultural, ceea 

ce în Europa ultracivilizată, în afară de 

co-producţia franco-germană numită 

„ARTE”, altceva nu pare să mai existe. 

Dar şi la noi avem tendinţa, deja 

manifestă, de a transforma cultura 

într-un soi de obiect despre care foarte 

mulţi îşi dau, sforăitor , cu părerea („un 

popor fără cultură”, etc…) şi dialogul 

cultural într-un tip de siestă cu ştaif. 

www.oglindaliterara.ro 

Gabriel Funica 

O discuţie, 

oricât de strălucitori 

ar fi interlocutorii, 

oricât de interesant 

subiectul dar care 

prezintă viaţa şi 

mai complicată 

decât e, care 

scoate omul dintrun 

anumit confort al 

mulţumirii de sine, 

nu poate să aibă 

prea mult succes, 

să fie populară, 

prin urmare 

rentabilă. Rămâne, 

până la urmă, 

televiziunii publice, 

plătită din bani 

publici, misiunea 

armonizării grilelor 

de programe şi 

producţii în aşa fel 

încât publicul, mult 

mai diversificat 

decât ne închipuim 

noi, să se 

regăsească într-un 

mod cât mai optim. 

6951

ESEU 

Despre geniu, cu 

oarece seninătate 

Tema e prea veche şi prea serioasă pentru a o relua fără 

suspiciuni de repetabilitate inadecvată. Mizez pe faptul că trupa 

postmoderniştilor nu s-au stins cu totul. Nici a oamenilor cu simţul 

relaxării chiar când e vorba de recursul la jocul de-a pedanteria. 

Şi mai este un motiv pentru a reveni la noţiunea de 

geniu, cu derivatele ei; anume, de multe ori, acestea au fost 

şi continuă să fie întrebuinţate cu o uşurătate dezarmantă, în 

contexte de-a dreptul jenante (cum s-a întâmplat şi cu categoria 

„monumentalului” despre care am „povestit”). S-ar putea 

exemplifica enorm, dar, cu siguranţă, asemenea mostre se află 

la îndemâna oricui. Am să dau totuşi două exemple de utilizare 

nepotrivită a termenului chiar în cazul unde încă ar mai putea fi 

cât de cât admisibil. Un geniu al picturii – Iulia Hasdeu 

se numeşte serialul dintr-o revistă literară. Probabil, un 

geniu virtual, pentru că excepţionala fiică a lui B. P. Hasdeu a 

dat semne de ieşire din comun de la o vârstă fragedă, însă, din 

cauza morţii premature, n-a ajuns să se împlinească în ipostază 

genială. Şi chiar în pictură?! 

De aceea parcă se cuvine să-i dăm dreptate lui Amiel: 

„Geniul latent nu-i decât o închipuire. Tot ceea ce poate fi, trebuie 

să se facă şi ceea ce nu se face n-a fost nimic”. Unor asemenea 

„copii-minune” li se poate spune „geniali” numai printr-o uşoară 

mutaţie semantică: persoane foarte tinere dotate cu capacităţi 

extraordinare, care le pot conduce, în timp, spre mari performanţe, 

după cum se pot stinge în mediocritate. Dicţionarele, să zicem 

cele de sinonime, nici nu consemnează alte cuvinte care să aibă 

(aproape) acelaşi înţeles. Presupusele sinonimii circulă numai în 

vorbirea orală sau în scrisul neglijent, unde proprietatea cuvintelor 

nu contează. Autorul articolului numit mai sus (hiperbolic, de 

bună seamă, encomiastic, idolatru fără măsură) ar putea invoca 

faptul că Iulia îi scria tatălui său că pictorul Herst i-a zis că „aş 

avea geniu”. Se vede reticenţa şi semnificaţia uşor şăgalnică a 

tinerei supradotate. Dar în acest fel, se poate afirma că şi autorul 

comentariului are „geniul” devierii de sens ori mai degrabă are 

vocaţie genialoidă, întrucât militar care se ocupă de lucrări de 

fortificaţii sigur nu este. Tot pictorul Herst, care era îndrumătorul 

Iuliei în materie (şi nu avea nici un pic de geniu, ca şi cum geniul 

ar avea grade de comparaţie) ar fi spus că are „talent uluitor”, 

ceea ce este adevărat, şi îl avertizează în scrisoare, cu dulce 

cochetărie, pe genialul (sic) tată: „Este vina ta dacă fiica ta are 

geniu. Eu nu sunt vinovată cu nimic”. Aici nu mai e nevoie de nici 

o interpretare. Iulia se entuziasmează de pictorul Delacroix (era 

şi literat), care, credea ea, este din rasa lui Corneille prin geniu. 

Al doilea exemplu. Un alt semnatar din aceeaşi revistă, în acelaşi 

număr scrie că E. Lovinescu face poeziei lui Simion Stolnicu o 

„genială caracterizare sintetică”, fiind dată, tot aici şi o formulare 

a lui Lucian Boz despre „un genial pictor sas”, Heinrich Schum. 

Dacă ar fi aşa, ar însemna că geniile fojgăiesc printre noi ca 

maeştrii cenaclişti sau ca scriitorii din Filialele Uniunii Scriitorilor. 

Dar, nici vorbă, e de vină doar utilizarea anapoda a vocabulei 

care s-a demonetizat atât de mult în vorbirea şi scrierea profană, 

până la a căpăta mai mult un sens peiorativ. Iată, într-o publicaţie 

literară de prestigiu citesc un text cu titlul „Drama unui geniu”. 

Personajul e un „autor” care, fireşte, e un geniu, are „inspiraţii 

geniale” din când în când. „Inspiraţia nu vine mereu”, îi spune el 

poştaşului. „Drama” acestui „geniu” e că iubita lui s-a măritat cu 

un poliţist, ceea ce îl determină repede pe scriitor să se înroleze 

pentru a se face şi el poliţist. Nu reiese registrul ironic nici al 

cărţii, nici al recenzentului. Degradarea semnificaţiei acestei 

noţiuni e aşa de mare, că aproape nu există muritor care să nu 

aibă, măcar o dată în viaţa lui, o idee „genială”. Orice genitor se 

crede un „geniu bun al venitorului României”. Cică unii ar avea 

„geniul afacerilor”, alţii „geniu politic”, chiar dacă prin „geniul” lor 

pot conduce la genocid. 

Până şi fotbaliştii 

dau câteodată pase 

„geniale”… 

E cazul să 

purcedem, iarăşi, la 

o încercare de redesluşire 

terminologică 

pentru a sugera că e 

bine să fim mai atenţi cu 

arhicunoscuta categorie 

a geniului, chiar şi 

în vorbirea de toate 

zilele. Şi ca să nu fiu 

suspectat că dau lecţii 

despre un loc comun, voi 

recurge la bibliografie, 

la argumentul autorităţii. 

Dicţionarul glăsuieşte: 

„Geniu – capacitate de 

creaţie excepţională, 

rezultat al dezvoltării C. Trandafir 

maxime a facultăţilor 

umane; persoană care are asemenea calităţi”. Dar dicţionarul e 

„rece”, „sec”, „steril”. De foarte multă vreme se vorbeşte despre 

acest fenomen, pe lângă gravitate ştiinţifică, şi cu însufleţire. La 

romani, genius era echivalentul spiritului divin care îl însoţeşte pe 

om de la naştere până la moarte, împărtăşindu-i destinul (te per 

genium obsecro – Horatiu). Acest spirit-geniu-divin ar fi propriu 

fiecărui loc (genius loci), chiar un geniu al lucrurilor şi acţiunilor. 

Există, mai ales, un geniu/spirit propriu al naţiunilor şi un „geniu 

iraţional al limbajului”. Cât priveşte creaţia artistică, ea a fost 

pusă sub semnul unui ingenium, al unor însuşiri speciale cu care 

te naşti, date de la natură. Cine posedă o asemenea calitate 

naturală poate să inventeze, evident la modul ingenuu, eventual 

ingenios (abil, iscusit, dibaci, isteţ, îndemânatic). Ce-i mai trebuie 

unui asemenea ins ca să fie cu adevărat geniu e o cale lungă. 

Istoriceşte privind lucrurile, abia în secolul al XVII-lea 

accepţiunea termenului intră în dezbaterea teoreticienilor şi 

artiştilor (Matteo Pellegrini, Izvoarele geniului în artă, 1650, 

Baltasar GraciAn, Astuţia şi măreţia geniului, 1662). Reflecţiile 

cu privire la categoria estetică a geniului se înmulţesc în secolul 

următor, al luminilor, şi se apropie mai mult de ceea ce înseamnă 

această facultate calitativ diferită de înzestrările intelectuale 

obişnuite: Vd. Abatele du Bos, Marmontel, Lessing, Kant, 

francezii Diderot şi Rousseau. Pentru romantici, geniul este 

piatra unghiulară. În concepţia lor, primul caracter al genialităţii 

este spontaneitatea, refuzul oricărei abilităţi şi învăţături, în 

stare să producă o creaţie originală, nu una livrescă. Astfel 

s-a născut pletora de „genii neprihănite”. Nu-i greu de înţeles 

deturnarea înţelesului acestui concept. Însă marii romantici 

au considerat genialitatea ca marcă a facultăţilor excepţionale 

ale artistului în ordinea creatoare (meşteşug, efort, cultură). Şi 

depăşirea pragmatismului însoţit de nerecunoaşterea valorii 

spirituale şi, în ordine umană, nefericire. „Geniul? O nefericire”. 

„Geniu pustiu” , nici într-un caz „nebun”. Balzac afirma că geniul, 

ca şi perla din scoică, e o boală. Nu, răspunde Dilthey, geniul 

„nu este un fenomen patologic, ci omul sănătos perfect”, care 

se caracterizează prin „marea energie a sistemului său psihic”, 

prin capacitatea memoriei, vioiciunea spiritului şi libertatea 

imaginaţiei lui. Într-o scurtă formulare, specifice geniului sunt 

libertatea şi creaţia, încrederea şi îndrăzneala, starea de revoltă 

în faţa nedreptăţilor, dragostea de adevăr, puterea de a percepe 

adâncimea semnificaţiilor, esenţialitatea, permanentul travaliu al 

minţii, perseverenţa, imensa răbdare, precum şi alte însuşiri pe 

care nu se ştie dacă vom ajunge vreodată să le cunoaştem în 

totalitate. Fulgurant spus, cum se ştie, de G. Călinescu: „Un geniu 

este un gânditor care lasă o dâră uşoară de foc pe traiectoria lui 

cosmică, dând o lecţie de construcţie umanităţii”. 


Zoe Dumitrescu Buşulenga 

(Maica Benedicta de la 

Văratec) alături de Părintele 

Iustin Pârvu (Arhimandrit la 

Sf. Mânăstire Negru Vodă- 

Poiana Mărului, Jud. Neamţ) 

REMEMBER 

“Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am 

socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un 

obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe 

bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea 

fragmentul acela din mine. ...Cand eram copil, eram foarte timida. 

Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin 

nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele 

mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au 

mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. 

De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, 

nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam 

puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori 

le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram 

inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub 

inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare 

se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa 

fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, 

cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot 

expune. Am avut însa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii 

mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru 

complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile 

carti ale literaturii universale. ...Reusesc sa stabilesc foarte usor 

punti de comunicare cu oamenii. Vin înca la mine 

oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, 

cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu 

Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 

4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea 

Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir 

in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie 

, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele 

au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit 

si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu. ....Cei 

care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre 

calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. 

Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa 

ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu 

usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia 

mea este de umanist, de carte, de cultura, asa 

cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. 

Aveam niste modele, pe care am incercat sa le 

urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam 

intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate 

da tie sensul unei stabilitati. ...Azi, pentru mine personal, pentru cei 

putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane 

este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata 

tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca 

s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si 

tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri 

iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii 

Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea 

lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea 

adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine 

Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina 

din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se 


mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta... ...Exista si o 

criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc 

nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai 

exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne 

taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. 

Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie 

mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care 

nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista 

un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa 

vorbeasca, pentru ca nu mai citeste. ...Din fericire, mai sunt cativa 

scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. 

Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi 

foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. 

Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul 

de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce 

este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au 

fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi 

- totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul 

are o facultate: aceea de integrare, de a face din 

fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am 

senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, 

ne risipim. ...Eu nu inteleg un lucru: cand e atata 

frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc 

sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala 

a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum 

vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de 

la manele ne vom mai putea intoarce la Johann 

Sebastian Bach? ...De la Freud incoace s-a produs 

o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e 

tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, 

exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau 

- nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. 

Acum “cuviinta”, cuvantul acesta, a disparut din 

dictionar. ...Nu am prejudecati de nici un soi, dar 

felul in care ne purtam ucide frumusetea. “Trupul este cortul lui 

Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe 

o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a 

intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici 

s-a savarsit o crima. Fiorul primei întalniri, dragostea, asteptarea 

casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un 

popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat 

bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care 

se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in 

noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, 

rau sau murdar. ...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna 

baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie 

de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de 

partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia 

echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru 

a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra 

absolutului. 

...Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea 

de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul 

culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa 

popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea 

obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta 

planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te 

face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la 

intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, 

ca sa-mi refac limba. ...Moartea pentru mine inseamna eliberarea 

de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup 

vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. 

Asta numai Mantuitorul stie.” 

6953

PORTRETE 

Părintele Anania 

Să fi fost prin 1981-82 când, invitat să particip la manifestările 

Vasile Voiculescu de la casa memorială Pârscov (în care s-a 

născut marele scriitor şi care era încă departe de statutul pe care 

avea să-l primească mai târziu, acela de muzeu memorial) am 

avut rarul şi plăcutul prilej să-l întâlnesc pe Valeriu Anania, cel 

care îl cunoscuse în tinereţe pe autorul „Sonetelor închipuite” 

şi al fermecătoarelor povestiri fantastice. De fapt nu numai 

că-l cunoscuse, ci şi stătuse în preajmă de multe ori, mai ales 

la reuniunile „Rugului aprins” de la mănăstirea Antim, reuniuni 

care aveau să le aducă membrilor grupului cu pricina ani grei de 

închisoare, cu care i-a „blagoslovit” puterea comunistă şi despre 

care aveau să se scrie după anul 1990 pagini zguduitoare. 

Acolo, la poalele Carpaţilor buzoieni, în peisajul nu de 

puţine ori evocat de Vasile Voiculescu în poeziile, dar mai ales 

în prozele şi-n amintirile lui, se perindau în fiecare toamnă, la 

aniversarea zilei de naştere a scriitorului mari personalităţi ale 

culturii noastre, pe care, cu recunoscuta-i diplomaţie reuşea 

să-i strângă din toată ţara neobositul istoric, bibliolog şi totodată 

director al Bibliotecii judeţene, prietenul meu şi al întregii 

scriitorimi Alexandru Oproescu. 

Ce poţi spune despre un om pe care l-ai întâlnit pentru 

câteva ore alături de alţii, cu toţii „angajaţi” în realizarea unui 

simpozion literar? Desigur, foarte multe sau nimic, de vreme 

ce acele ore se scurg atât de repede încât abia ai timp să te 

dumireşti asupra firii şi psihologiei personajelor alături de care de 

afli printr-o fericită întâmplare. 

Mărturisesc că ştiam câte ceva despre biografia lui Valeriu 

Anania (că a făcut teologia la Bucureşti şi cursuri de medicină 

şi muzică instrumentală la Cluj, că a fost condamnat la nu mai 

puţin de douăzeci de ani de muncă silnică în 1958 şi că a fost 

eliberat în 1964 prin decretul general de graţiere, că a trecut prin 

penitenciarele îngrozitoare de la Aiud, Jilava şi Piteşti şi acolo i-a 

cunoscut pe Petre Ţuţea şi pe Petre Pandrea, că în 1965 a plecat 

ca preot în America, de unde s-a întors în 1976) dar despre 

scrierile lui nu ştiam mai nimic, nu atât datorită ignoranţei mele 

în materie de literatură cât mai degrabă „obrocului” sub care îi 

fuseseră / îi mai erau încă puse scrierile. Ştiam că a scrie poezie 

şi teatru, însă, din nefericire pentru mine nici volumul Geneze 

(1971) şi nici File de acatist (1976) nu-mi căzuseră în mână şi 

nici nu se-ntâmplase ca vreunul dintre cunoscuţii şi prietenii mei 

să le fi citit, ca să-mi fac, chiar şi aşa, printr-un intermediar, o idee 

despre scrisul literar al acestui autor. 

Într-un cuvânt nici nu ştiam pe cine am în faţă. Cel mult 

puteam intui în urma eleganţei stilului elevat, farmecului cu care 

vorbise celor câţiva intelectuali şi grupului de ţărani din Pârscov 

atunci că mi-a fost dat să mă întâlnesc cu un om de excepţie şi 

care, fără îndoială, de la înălţimea altarului bisericilor româneşti 

din Detroit (America) îi „vrăjise” cu spusele lui şi pe românii aflaţi 

în diaspora de pe îndepărtatul continent al Statelor Unite. 

Iată, însă, că uneori întâmplarea şi destinul aranjează 

în aşa fel lucrurile încât să ţi se ofere ocazia unor neaşteptate 

binefaceri spirituale. 

După ce amintitul simpozion de la Pârscov a luat sfârşit şi 

ne-am întors cu toţii la Buzău, gazdele ne-au rezervat locuri la un 

tren personal de noapte, cu care urma să ajungem la Bucureşti 

undeva către miezul nopţii. Iar în personalul acela de noapte cam 

toţi tovarăşii noştri, obosiţi de eforturile de peste zi s-au instalat şi 

au început să picotească ori să discute în compartiment între ei 

despre toate cele pe care le văzuseră ori le auziseră în călătoria 

abia încheiată. Oarecum străin de grup ( ne despărţeau nu 

numai vârsta, ci şi un anume fel de a fi) am preferat să stau pe 

coridor, să mă sprijin de balustrada din faţa ferestrei şi să privesc 

în noapte. 

Într-un răstimp m-am simţit bătut pe umăr şi am auzit în 

spatele meu o voce: „Ce faci, tinere? Te-ai răzleţit de grup?” . 

Era distinsul prelat şi scriitor Valeriu Anania. 

Nu mai ştiu (şi nici nu mai are importanţă) ce i-am răspuns, 

dar mi-amintesc că numaidecât am început o conversaţie. De fapt 

e cam mult spus o conversaţie, după obiceiul meu din copilărie, 

l-am lăsat pe domnia sa să vorbească. Şi, slavă Domnului!, avea 

ce să-mi spună - mai ales despre firea şi personalitatea celui pe 

care tocmai îl omagiasem cu toţii în chiar satul în care a venit pe 

lume, la Pârscov. 

Ocolind (deliberat? 

Întâmplător? 

N-aveam să aflu 

niciodată) delicatele 

momente ale propriei 

biografii (cum ar fi 

cele legate de anii 

de închisoare şi de 

prigoană politică din 

anii comunismului), 

marele şi interesantul 

meu interlocutor de 

pe tren mi-a vorbit 

despre V. Voiculescu, 

scriitorul, dar mai ales 

omul, despre felul în 

care „doctorul fără 

arginţi” se comporta 

în viaţa de zi cu zi, la 

întâlnirile cu confraţii Florentin Popescu 

scriitori, la Radio sau 

prin redacţiile prin 

care-l purtau paşii în perioada interbelică. 

Din când în când, în câte un răgaz se oprea pentru a-şi 

aminti ori a începe povestea unei alte întâmplări, îndrăzneam 

să-l întrerup timid cu câte o întrebare. Şi imediat se grăbea sămi 

răspundă. Simţeam că-i place să se confeseze – fireşte, în 

anumite limite, cu o anume autocenzură! – şi să dea şi altuia 

ceva din prea plinul tolbei sale de amintiri (de altfel, la puţină 

vreme după aceea avea să-i apară la „Cartea Românească” 

volumul de evocări Rotonda plopilor aprinşi, considerată de 

unii comentatori drept „una dintre cele mai frumoase cărţi de 

memorialistică din literatura română”). Şi cum să nu fie aşa de 

vreme ce de acolo, din carte ne privesc, surprins de o pană cu 

scris inimitabil figurile lui Tudor Arghezi, Gala Galaction, Anton 

Holban - care i-a fost profesor la Seminarul din Bucureşti, Victor 

Papilian, Lucian Blaga, Ion Luca, Marin Preda şi îndeosebi 

maestrul lui spiritual Vasile Voiculescu). 

Târziu încoace, după anul 2000, pe când Valeriu Anania era 

de multă vreme arhiepiscop la Vadului, Feleacului şi Clujului, i-am 

trimis una din cărţile mele despre Vasile Voiculescu, amintindu-i 

în autograful înscris pe pagina de gardă de conversaţia noastră 

de atunci. şi nu mică mi-a fost surpriza, iar bucuria la fel de 

mare, când, după un timp, am primit un exemplar cu versiunea 

românească a Bibliei pe care a tipărit-o domnia sa în 2001, poate 

cea mai valoroasă ediţie pentru că este însoţită de comentarii de 

mare erudiţie şi rafinament, cu interpretări, ce deschid cititorului 

largi ferestre de înţelegere şi însuşire a întregii mitologii creştinortodoxe. 

Se înţelege aproape de la sine că autograful pe care 

mi l-a scris era cât se poate de flatant: „Bartolomeu. Scriitorului 

Florentin Popescu, cel împătimit de opera lui V. Voiculescu, 

pe care o va găsi citată în această carte. Cu veche preţuire. 

Februarie 2002”. 

Greu de spus dacă poetul Valeriu Anania este mai 

valoros decât dramaturgul, eseistul ori romancierul Valeriu 

Anania (romanul lui, Străinii din Kipukua din 1979 este de un 

straniu şi fascinant exotism), după cum este dificil de spus dacă 

viitorii exegeţi ai acestuia vor pune înaintea operei beletristice 

memorialistica acestui atât de original autor. 

Deschid Dicţionarul general al literaturii române la 

articolul care i-a fost consacrat şi mă opresc la paragraful 

referitor la piesa lui, Meşterul Manole, din care desprind acest 

citat: « aparenţă dramatică şi miez tragic, căci, în esenţă, 

conflictul purcede dintr-o fatalitate ontologică: omul este disputat 

concomitent de „cer” şi de „pământ”, de Biserică şi de Femeie, de 

dragostea spirituală şi de dragostea trupească. Alegerea absolut 

necesară unei iubiri? Creaţii? autentice aparţine omului şi ea 

determină destinul tragic; voinţa de creaţie coincide cu asceza, 

cu jertfirea „izvodului”, a materiei, în „rodul” spiritului». 

Un tren alunecând la ceas de noapte prin câmpie. Iar la 

fereastra unui vagon un cărturar îi vorbeşte pe-ndelete unui om 

mai tânăr, amândoi având un acelaşi mentor spiritual: pe Vasile 

Voiculescu. 

Aşa păstrez şi aşa voi păstra până la sfârşitul zilelor 

imaginea unuia dintre cei mai mari cărturari ai timpului nostru. 

Şi tot aşa, dar vorbind cu stelele şi aureolat de lumina plină de 

taină a dumnezeirii l-am văzut şi atunci când am auzit că a plecat 

dintre noi cu un alt tren – alunecând până dincolo de fire, pe 

tărâmurile nemuririi… 


Cadrilaterul - ţara uitată 

ESEU 

„Termenul de Cadrilater a fost împrumutat din cartografia militară otomană 

şi avea, iniţial, o accepţiune strict strategică. Nici vorbă despre o regiune 

geografică. Cadrilaterul desemna câmpul militar cuprins între cetăţile Silistra – 

Rusciuk – Caliacra – Varna, având în centru Şumla, întărită de turci, pentru a 

ţine sub control şi bloca culoarul dobrogean.” 

Valentin Ciorbea, Evoluţia Dobrogei între 1918-1944, 

Editura Ex Ponto, Constanţa, 2005, p. 13 

„Cedarea din 1940 s-a făcut sub presiunea 

Axei, declaraţiile lui Hitler pecetluind soarta 

Dobrogei de Sud. Retragerea din Cadrilater a 

avut loc, însă, în condiţii esenţial diferite de cele 

în care administraţia şi armata română au părăsit 

nordul Bucovinei, Basarabia şi nord-vestul 

Ardealului. Incidentele dintre trupele române şi 

bulgare au fost nesemnificative şi, lucru extrem 

de important, după cedare, autorităţile de la 

Sofia, spre deosebire de cele de la Budapesta ori 

Moscova, au căutat, în permanenţă, o apropiere 

de Bucureşti.” 

Cătălin Negoiţă, Ţara uitată. Cadrilaterul 

în timpul administraţiei româneşti 1913-1940, p. 

530 

Deşi are în vedere 

mai ales perioada administraţiei 

româneşti dintre anii 1913- 

1940, cartea tratează istoria 

teritoriului numit impropriu, în 

opinia majorităţii specialiştilor, 

Cadrilaterul, de-a lungul istoriei, 

până în 1940, de când se 

află între graniţele de stat ale 

Bulgariei. 

Istoria acestui colţ din 

lume în care se află România 

este aidoma unui râu cu multe 

şi întortocheate meandre, 

„adevăruri” spuse incomplet, 

„istorii naţionale” alcătuite şi 

predate copiilor din ţările din 

zonă trunchiat, toate acestea 

lăsând urme adânci. 

Cartea are mai multe 

aspecte care merită menţionate – amplitudinea 

sintezei, documentarea din surse diverse, 

începând, evident, cu cele române şi bulgare, 

discutarea condiţiilor istorice, sociale şi politice 

în care s-au petrecut faptele care au dus la 

lupta pentru această regiune, încorporarea 

între graniţele noastre de stat (după Pacea de 

la Bucureşti, încheiată în urma celui de-al doilea 

război balcanic), apoi renunţarea din partea 

României a pretenţiilor asupra Cadrilaterului 

(după semnarea „Tratatului de la Craiova”, din 7 

septembrie 1940), modul în care au fost înţelese/ 

discutate sau nu toate acestea în anii de după 

1940 şi până azi ş.a. 

Deseori când discut cu diverşi colegi 

din Bulgaria constat că sunt destule diferenţe 

de „percepţie” când vine vorba despre istoria 

noastră „întrepătrunsă”. De pildă noi vorbim 

despre „Războiul de Independenţă”, în Bulgaria 

i se spune „Războiul ruso-turc” (deşi a avut 

semnificaţie, am putea spune, asemănătoare şi 

pentru ţara vecină), noi vorbim despre dinastia 

„vlahă” a Asăneştilor (Petru, Asan şi Ioniţă 

Caloian), ei despre aceeaşi dinastie, dar de 

origine bulgară ş.a. Şi când vine vorba despre 

Dobrogea lucrurile stau cam la fel, discuţiile şi 

controversele pornind încă de la aceeaşi teorie a 

„pământului nelocuit” pe care l-ar fi găsit bulgarii 

când au venit aici dinspre stepele Asiei, pe 

care am mai auzit-o şi când vine vorba despre 

Transilvania, dovezile istorice fiind interpretate 

„nuanţat” de istoricii români şi bulgari, felul în 

care s-au petrecut procesele de colonizare şi 

depopulare a zonei, „schimburile de populaţii”, 

nefiind de natură să ajute. Trebuie să remarcăm 

că teoria este caducă din start, aici existând, 

dacă e să amintim numai de perioada Imperiului 

Bizantin, thema bizantină Paristrion apoi, după 

diverse alte „principate”, de la cel al lui Demetrius, 

de exemplu, la Ţara Cavarnei, recunoscută 

de Bizanţ, patriarhul numind episcop de Varna 

şi Carbona, apoi la, poate cel mai cunoscut, 

Dobortici (Dobrotiţă). 

Şi controversele, discuţiile pornesc încă 

de la denumire, regiunea fiind întâlnită în diverse 

surse cu nume ca: Dobrogea Nouă, Dobrogea 

de Sud sau Cadrilater, termen „împrumutat” 

de la otomani. Sau chiar de 

la numele de Dobrogea şi 

delimitările regiunii. Astfel, în anii 

’20 ai secolului trecut, notează 

autorul cărţii, Romulus Seişanu 

scria: „Numele Dobrogei nu 

s-a dat de locuitorii acestei 

provincii întregului ţinut cuprins 

între Dunăre şi Marea Neagră, 

ci numai regiunii stepei, până 

la Gura Dobrogei. Astăzi, chiar 

locuitorii din nordul Dobrogei, 

când merg în sud, spun Mă duc 

în Dobrogea!” 

Aşadar, autorul cărţii de 

faţă a avut de discutat despre 

toate aceste aspecte, cu 

consultarea surselor româneşti, 

bulgare dar şi din străinătate. Şi 

a făcut acest lucru în echilibrat, 

punând în balanţa cât mai obiectiv posibil datele. 

Cătălin Negoiţă scrie şi despre motivele care 

l-au îndemnat să scrie cartea, care ar putea fi 

rezumate astfel: 1. „până în 1990 subiectul 

Cadrilater a fost neglijat”, 2. „Cadrilaterul a 

reprezentat un ţinut fascinant, exotic, cu peisaje 

şi lumi desprinse mai degrabă din universul 

asiatic decât din cel european”, 3. „drama 

trăită de românii din Cadrilater în anii în care 

regiunea s-a aflat sub administraţia guvernului 

de la Bucureşti şi mai ales după cedarea din 

toamna lui 1940”, 4. „analiza împrejurărilor în 

care România a intrat în posesia Cadrilaterului” 

– autorul întrebându-se dacă a fost sau nu 

„legitimă” intervenţia României din 1913. Altfel 

spus, a fost „cucerire” sau „reunificarea ţării”? 

Şi, desigur, modul în care a fost administrată 

regiunea de către România, felul în care s-au 

dus campaniile militare, apoi gestionate politic 

toate „schimbările” urmare a tratatelor încheiate 

ş.a. Un aspect reiterat de către Cătălin Negoiţă, 

dar puţin discutat, este legat de un anumit tip 

de „insecuritate” pe care a generat-o Marea 

Unire, prin înglobarea unor teritorii (între care şi 

Cadrilaterul) care au constituit motiv de dispută 

cu statele vecine. 

Structura cărţii (după pagini de cuvinte de 

început/ aprecieri semnate de Dumitru Şandru, 

Gheorghe Buzatu, Mihai Iacobescu): Introducere, 

Capitolul I. Ce este Cadrilaterul, Capitolul II. 

Cadrilater – o istorie zbuciumată, Capitolul III. 

Partajarea Dobrogei în 1878. Cadrilaterul sub 

stăpânire bulgară, Cap. IV, Campania militară 

a României în Bulgaria – 1913- Încorporarea 


Marius Chelaru 

Cadrilaterului la statul român, 

Capitolul V- Cadrilaterul în 

perioada 1913-1916, Capitolul 

VI – Cadrilaterul în timpul 

primului război mondial, Capitolul 

VII – Evoluţia Cadrilaterului în 

perioada interbelică, Capitolul 

VIII – Comunism şi iredentism în 

Cadrilater, Capitolul IX. Aromânii 

şi mişcarea legionară, Capitolul IX. 

Cedarea Cadrilaterului şi, în final, 

Concluzii şi Bibliografie selectivă 

Între altele, scrie Cătălin 

Negoiţă, „Momentul înglobării 

acestui teritoriu la statul român 

aproape că era trecut cu vederea, 

de parcă istoricilor noştri le era 

jenă să pomenească despre 

acest episod”. Şi reaminteşte 

întrebări dificile, cum ar fi – a fost 

sau nu Cadrilaterul „monedă de 

schimb” pentru aromânii „lăsaţi 

de izbelişte” după ce avut loc al 

doilea război balcanic? Şi aduce 

aminte şi că administrarea de 

către România a acestui teritoriu 

a fost o „nereuşită”. Eşecul fiind 

cauzat de un complex de factori, 

începând cu ostilitatea populaţiei 

bulgare, poate, dar şi cu acţiunile 

comitagiilor şi comuniştilor, 

incoerenţa şi politica contradictorie 

a Bucureştiului. Şi, cu toate 

acestea,. Scrie autorul, nu există 

nici un argument care să susţină 

teza bulgarilor de discriminarea 

a populaţiei bulgăreşti în timpul 

administraţiei române. 

Aidoma lui Cătălin Negoiţă 

înainte de a purcede la lucru, 

când am început lectura nu am 

crezut că ar exista o bibliografie 

din cale afară de bogată, dată fiind 

„tăcerea” care a învăluit „subiectul” 

Cadrilater. Autorul a identificat 

şi consultat o bibliografie vastă, 

documente de arhivă, presă şi 

carte, abordând-o cu cât mai 

obiectiv, deşi pot fi, evident, dată 

fiind problematica abordată, şi 

controverse legate de ipotezele/ 

interpretările lansate de el. A 

rezultat o carte interesantă cu 

un titlu potrivit: Cadrilaterul - ţara 

uitată. 

Cătălin Negoiţă, Ţara uitată. 

Cadrilaterul în timpul administraţiei 

româneşti 1913-1940, Editura 

Fundaţiei „Scrisul românesc”, 

Craiova, 2008, 538 p. 

6955

ESEU 

Feodor Mihailovici Dostoevski, 

de la realismul autentic la realismul fantastic 

Eseu monografic despre viaţa 

şi universul creaţiei artistice 

Ipostaze ale fantasticului in creaţiile lui N.V.Gogol şi F.M 

Dostoevski şi consonanţele lor cu universul literaturii europene. 

,,Fantasticul în artă are graniţe si reguli. 

Cu fantasticul trebuie să vii în contact până într-acolo încât sa 

crezi în el. 

Puşkin, care a excelat în mai toate formele artei, a scris Dama 

de pică - o culme a artei fantastice. Dumneavoastră, cititorii, sunteţi 

convinşi că Gherman este un personaj fantastic plăsmuit conform 

propriei sale viziuni despre lume, pentru ca, la sfârşitul lecturii, să nu 

mai ştiţi ce să credeţi: s-a născut oare această imagine a eroului din 

propria sa natură, sau Gherman este, de fapt ,unul dintre aceia care 

au venit in contact cu o altă lume, cu suflete malefice ostile omului. 

Iată, aceasta este arta!...’’ 

F.M Dostoevski 

Plecând de la nuvela Frica a 

lui Maupassant Turgheniev definea 

fantasticul ca find tot ce rămâne 

în afara capacitaţii noastre de 

înţelegere . 

În viaţă, fantasticul ni se relevă 

sub diferite ipostaze ; oniricul, luat nu 

odată, drept realitate şi in raport cu 

care ce apare ca fantastic este visul, 

apoi, mitul, înglobând povestiri, 

anecdote, credinţe, poveşti în care 

dominant se arată a fi fantasticul 

miraculos, lipsit de credibilitate, 

investit,însă,cu benefica funcţie de 

Alexandru Mica a incita şi intreţine buna dispoziţie 

sufletească a cititorului şi, in fine, de 

fapt, povestirea fantastică, în interiorul căreia se remarcă istorisirile 

enigmatice ( vezi Câinele lui Turgheniev, Rola lui Mupassant ). Tot 

aici intra si istorioarele care se colportează la nivelul societăţii, la 

modă, in Rusia dinaintea şi din timpul lui Gogol. Frizând fabulosul, 

ele sunt receptate frecvent şi ca anecdote, asemenea acelora de la 

care pleacă Puşkin în Dama de pică. 

Nostimele istorioare denumite ludic atât de prozaic ‚’’bancuri’’ 

clădite şi ele pe un element fantastic, având ca punct de pornire 

o situaţie desprinsă din realitate, reprezentată, însă, ca absolut 

imposibilă, absurdă, tind şi reuşesc să oglindească fantasticul 

cotidian prin aceptarea, din partea cititorului, a convenţiei visului . 

Pe aceasta linie se înscriu reconstituirile pe motivele legendelor 

şi basmelor lui Ghebel, in care fapte ieşite din limitele firescului sunt 

atribuite cu uşurinţa unuipersonaj central (vezi Rudo Panko din 

Serile... lui Gogol, Câinele sau Cântecul dragostei triumfătoare ale 

lui Turgheniev ), ca şi crearea de fabulaţii in spiritul fantasticului din 

viaţă, cum sunt miturile apocrife, basmele culte (vezi creaţiile lui 

Andersen). 

În literatură, dincolo de aceste modalitaţi de construcţie 

estetică, există ceea ce unii autori numesc fantastic propriu-zis, care 

nu se mulează pe nici unul din tipurile de mai sus. Din el se răsfrâng 

două mari ramuri : literatura ştiinţifico – fantastica (science –fiction), 

literatura utopică ( vezi Elita de Alexei Tolstoi), 

Fantasmagoriile lui Fourier cu izvoare în unele mituri ( vezi mitul 

lui Icar, de pildă), precum şi literatura de groază ale cărei rădăcini se 

prelungesc până în Evul Mediu, împletindu-se cu fanatismul religios 

întâlnit în cărţile sfiinte, gen din care s-au desprins, ca o ramură 

specifică, apocrifele . În spiritul lor, Îngerul de foc al lui V. Briusov 

şi romanul de groază care a facut o adevarată epocă in perioada 

preromantismului. 

Este un fapt invederat de practica cercetarii istorico-literare că 

între toate aceste ramuri nu se conturează ziduri despărţitoare. Să ne 

gândim, de pildă, la arhicunoscuta legendă despre Vlad Dracul din 

Transilvania, care, preluată in Occident, a fost replasată sui-generis 

într-un nou context marcat de colportajul oral suprapusă unei întregi 

literaturi orale despre draci, aflată in circulaţie, în acest spaţiu, sau la 

numai puţin semnificativul final, inundat de fantastic, din Mantaua lui 

Gogol conceput în spiritul anecdotelor, replasând în planul estetico 

literar povestea măruntului funcţionar despre care circula zvonul că 

ar fi sucombat a doua zi, dupa ce i se furase obiectul cel mai de preţ, 

calduroasa şi atât de necesara manta care-i asigura supravieţuirea 

pe timpul geroaselor ierni petersburgheze şi de care nu orice muritor 

avea parte în acele vremi, în vestita capitală imperială a Rusiei. 

În literatura rusă, fantasticul se alimentează din două surse 

: folclorul si istorioarele din cărţile mânăstireşti de care se amuza 

copios Puşkin. Anumite elemente fantastice, preluate din bâline, 

pătrund şi în povestirile istorice. 

În clasicism şi in sentimentalismul clasicizant câştigă teren 

fantasticul miraculos in opere literare sub forma unor poeme cu 

voinici (bogatâri) în care un aşa-zis fantastic voinicesc, buf (Maikov), 

amoros (Duşenka lui Bogdanovici, de fapt,Psiche), ca mai apoi, toate 

aceste ipostaze ale fantasticului să se regăsească în poemul Ruslan 

si Liudmila a lui Puşkin, într-o expresie înaltă a fantasticului fabulos. 

Înfiripat, deci, în clasicism, fantasticul miraculos coincide 

cu începururile fantasticului romantic . Jucovski scrie, în această 

perioadă, baladele sale, devenite la modă, pe teme misterioase, 

romantice, ca după înabuşirea mişcării decembriste, fantasticul să 

penetreze in literatura epocii sub forma anecdotelor (vezi povestirea 

Stoss a lui Titov etc.). În această atmosferă prielnică se lansează 

Antoni Pogorelski cu prima povestire fantastica din literatura rusă. 

El este interesant din trei puncte de vedere ; e primul scriitor 

care gaseşte in E.T.A Hoffmann un model demn de urmat pentru 

fantasticul cultivat de acesta în spiritul romantismului occidental 

; nefind un simplu epigon, Pogorelski se ridică la un nivel artistic 

apreciat în mod deosebit de însuşi Puşkin, în special, pentru crearea 

personajului Murlâkin, iar, în al treilea rând, în pofida receptivitaţii şi 

atracţiei sale faţă de romantismul european, autorul rusifică filonul 

fantastic preluat, detaşându-se vizibil de model. 

Pogorelski inaugureaza, ceea ce ulterior, s-a numit o veritabilă 

epocă a hoffmannismului rus. 

După Zagoskin, care se impune in literatură ca autor de 

comedii si romane istorice şi Somov, la fantasticul este doar un 

accident, V.F.Odoevski se impune în peisajul literar al vremii ca autor 

de fantastic su substrat filosofic. 

În pofida unei inegalităţi greu de evitat într-o incursiune 

restrânsă pe un spaţiu atât de vast, vom incerca să recompunem 

tabloul literaturii fantastice ruse pregogoliene prin câteva referiri la 

unii scriitori mai puţini cercetaţi ca: A.Pogorelski, Tit Kosmokratov, 

M.N.Zagoskin, O.M.Somov, V.F. Odoevski vis-a-vis de creaţia in gen 

a marelui romantic german E.T.A. Hoffmann, idolatrizat, mai mult ca 

oricând, în această perioadă, în Rusia . 

Demersul ni se pare necesar, întrucât această epocă conţine 

germenii apariţiei si înfloririi fantasticului, a predispoziţiei generale 

pentru genul literaturii fantastice, evidenţiind condiţiile in care s-a 

impus maniera hoffmanniană de creaţie . Astfel, vom putea sublinia 

că preluarea şi, pe alocuri, asimilarea fantasticului hoffmannian nu a 

fost un fenomen izolat în contextul literaturii ruse al secolului al XIXlea 

şi că nu a aparut pe loc gol. 

Fantasticul din creaţia N.V.Gogol, cel mai mare fantast rus, se 

va raporta la aceste momente din evoluţia genului , cu deosebire, 

la fantasticul de sorginte folclorica, aflat acum in faza unei veritabile 

eflorescenţe. 

După Gogol, fantasticul romantic va intra în desuetudine, 

stingându-se lent sub forma unor ecouri sesizabile in operele lui 

Turgheniev, Leskov, Dostoevski, la care fantasticul se insinuează 

din balade prelucrate, credinţe populare, din recompunerea unor 

anecdote orale sau din plăsmuirea unor personaje fantastice, în 

tocmai cum se operează si la Tolstoi. 

Fantasticul se integrează, astfel, treptat, organic, literaturii 

realiste, în convencţii care reflectă modul de existenţă a fantasticului 

in viaţă, pentru ca un fantastic de o cu totul altă natură să apară 

în literatură, mai târziu la simbolişti, revendicat şi el,într-o anumită 

măsură, de la Gogol, fie în sens pozitiv, fie într-unul negativ. 

Diferite forme de fantastic convenţional înlocuiesc acum 

fantasticul romantic gogolian, cum ar fi : Băiatul la Pom de Craciun 

a lui Dostoevski, în timp ce fantasticul de groază continuă să fie 

practicat, într-o legatură mai mare sau mai mică, cu atmosfera 

fantastic-terifianta-gogoliană. 

Fantasticul anecdotic, insinuat genial în finalul Mantalei, 

Povestea Căpitanului Kopeikin, Revizorul, ca si fantasticul grotesc 

din Nasul, Însemnările unui nebun, Suflete moarte, domina,în 

proporţii diferite, creaţia literară a acestei perioade. 

Povestirea fantastica rusă a secolului al XIX-lea, inaugurată de 

Antoni Pogorelski, se prelungeşte original până la Turgheniev (Toc, 

Toc, Toc, Faust,Klara Milici, Vedenii etc.). 

Înflorirea fantasticului în romantism, cu multitudinea sa de 

ipostaze dintre cele mai neaşteptate este subiectul care a sedus şi 

va continua să fascineze generaţii de cercetători şi istorici literari. 

(continuare în nr. viitor) 


UNIVERSITATEA “OVIDIUS” CONSTANTA FACULTATEA DE LITERE SCOALA DOCTORALA 

MODELUL NARATIV AL ROMANULUI SECOLULUI XX 

MIHAIL BULGAKOV - “MAISTRUL SI MARGARETA” 

Romanul “Maestrul si Margareta” ,considerat una dintre 

capodoperele literare ale secolului XX, este o îmbinare 

de fantastic, tragic si satiric. Aceste atribute se regăsesc 

şi în viaţa autorului romanului. 

Mihail Bulgakov (1981-1940) studiază medicina, în timpul 

Celui de-al Doilea Razboi Mondial este doctor pe front şi devine 

dependent de morfină. Reuşeşte să-şi depăşească dependenţa 

cu ajutorul primei soţii si abandonează medicina în favoarea 

unei cariere de scriitor. Este etichetat de către puterea sovietică 

drept un autor antibolşevic şi încadrat în categoria elementelor 

“duşmănoase“. De aceea nu i se mai publică nici un roman şi nu 

i se mai joacă nici o piesă, scriitorul ajungând să trăiască la limita 

supravieţuirii. 

Trimite o scrisoare lui Stalin care rămâne celebră atât ca 

model al disidenţei asumate, cât şi prin rezultatul ei neaşteptat. 

Un telefon bizar din partea lui Stalin, în urma căruia, deşi 

Bulgakov crezuse că fusese victima unei farse, este angajat la 

teatru. Scrie opera “Maestrul şi Margareta” în utimul deceniu al 

vieţii sale, personajul Margareta fiind inspirat de cea de-a treia 

soţie a scriitorului. 

Romanul este un amestec de planuri narative: primul plan 

este plasat în Ierusalim, unde Pilat din Pont 

condamnă la moarte un om despre care ştie 

că e nevinovat. Al doilea plan se desfăşoară 

în Moscova, în jurul anului 1930,loc în care 

Maestrul şi Margareta îşi trăiesc povestea de 

dragoste şi unde Maestrul scrie un roman, pe care 

îl arde, despre Pilat. Al treilea plan, cel fantastic, 

îl introduce pe diavol, deghizat în profesorul de 

magie neagră – Woland, care răscolşte un oraş 

monoton şi liniştit,şi anume Moscova. 

Deşi ne-am putea aştepta ca aceast 

personaj să fie răutatea întruchipată,nu este 

aşa.Woland nu face decât să scoată ce mai 

rău din oameni,provocând situaţii care sunt mai 

degrabă hilare, decât diabolice. El se dovedeşte 

chiar bun, în momentul în care îi reuneşte pe cei 

doi îndrăgostiţi, Margareta şi Maestrul. Personaj 

desprins parcă din paginile romanului “Faust” 

a lui Goethe, Woland recunoaşte bunătatea 

şi iubirea, sugerând faptul că umanitatea are 

puterea de a se reinventa în epoca modernă: 

“Toate vor fi bine într-un final. Este fundaţia pe 

care a fost creată lumea.” 

Faptul că este o satiră a societăţii ruseşti din 

secolul xx,este evidenţiat şi prin titlul primului capitol:”Să nu staţi 

niciodată de vorbă cu necunoscuţi !“,care are o anumită rezonanţă 

în Uniuniea Sovietică, unde dacă vorbeai cu un stăin puteai 

avea probleme cu poliţia secretă. Puţini străini vizitau Moscova 

în aceea perioadă, ei fiind nevoiţi să înştiinţeze autorităţile, să 

stea in hoteluri speciale, fiind supravegheaţi îndeaproape. 

Povestea judecării lui Iisus de către Pilat din Pont este 

supusă unei demitizări în roman. Numele lui Iisus este 

schimbat în Yeshua Ha-Nozri, iar interacţiunea dintre 

procuror şi acuzat este modificată faţă de cea din Biblie. 

Margareta, este prototipul femeii constrânse de prejudecăţile 

societăţii, care face un pact cu diavolul,pentru a-şi recupera 

iubirea. Maestrul este scriitorul ratat, aruncat în mrejele nebuniei, 

care nu-şi poate termina romanul decât cu ajutorul diavolului. 

Iubirea îi salvează, nu atât în panul real, unde cei doi mor, după 

ce cosumă vinul otrăvit , dat de unul dintre acoliţi lui Woland,cât 

în cel fantastic, unde îndrăgostiţilor li se dă o casă, în care să-şi 

petreacă restul eternităţii. 

Consider că romanul lui Bulgakov este unul de atmosferă, 

care te introduce într-o lume pe care trebuie să o simţi, să o 

urmăreşti cu privirea, o lume ironică, satirică, fantastică, comicotragică 

,dominată de iubire, disperare şi de nevoia de mântuire 

a oamenilor. 

Romanul mitologic Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, 

propune investigarea într-un cadru larg a universului creator 

bulgakovian, ce ni se înfăţişează ca o prelungire artistică a vieţii 


ESEU 

scriitorului rus. Privat de dreptul la 

replică într-o perioadă când critica 

literară rusă îi ignora meritul de 

scriitor, Bulgakov şi-a întruchipat 

viaţa în creaţie artistică. În proza 

şi dramaturgia sa, vibrează ca 

nişte constante estetice toate 

acele probleme cu care scriitorul 

s-a confruntat de-a lungul vieţii 

şi pe care le-a transfigurat în 

act de creaţie. Dragostea lui 

Bulgakov pentru teatru, pentru 

viaţa scenică şi muzica clasică 

l-au ajutat în dramatizarea propriei 

vieţi, dramatizare care şi-a găsit 

reflectare în creaţia artistică. Monica Bold 

Romanul Maestrul şi Margareta 

„este construit după principiile unui 

grandios spectacol de teatru muzical, frumos decorat cu acţiune 

fantastică şi care aduce în acelaşi plan, cu mijloacele armoniei 

muzicale, eroi aparţinând unor epoci şi culturi diferite”, aprecia 

un cercetător al operei bulgakoviene, considerând că Bulgakov a 

avansat în romanul său ideea shakespeariană a „lumii ca teatru”. 

Cu toate că i s-a interzis să publice, iar piesele nu-i mai erau 

jucate pe scenă, multe din creaţiile sale riscând 

să rămână „literatură de sertar”, Bulgakov nu 

şi-a dezminţit menirea de scriitor. A scris cu 

acea plăcere faustică a creaţiei caracteristică 

fiecărui mare artist care „se joacă” cu cuvintele 

şi a continuat să scrie cu speranţa că operele 

sale vor vedea lumina tiparului. Şi nu a greşit: 

nerecunoscut în timpul vieţii, şi-a câştigat gloria 

postum, împlinindu-i-se proverbialul aforism 

„manuscrisele nu ard”. Nu ard, dar nici nu sunt 

„uitate în sertar”. 

Tema este inspirată de actualitatea operei 

bulgakoviene care îşi aşteaptă încă exegeţii, 

prin tematica şi problematica abordată fiind 

cât se poate de vie în conştiinţa culturală 

a timpului, constituindu-se în rândul acelor 

creaţii universale ce pot fi suspuse analizei 

şi interpretării indiferent de momentul când 

cititorul face cunoştinţă cu textul romanului. Nu 

este suficientă o singură lectură a romanului: 

prezenţa multiplelor substraturi atât la nivelul 

exterior al structurii arhitectonice, cât şi la nivelul 

interior-ideatic, presupune o descifrare în timp 

a textului. romanesc şi a mesajului scriitorului. 

Sunt elemente care ne scapă la prima citire, fără a avea siguranţa 

descoperirii lor la următoarea lectură. Textul a fost gândit parcă 

într-un întreg sistem de coduri suprapuse, a căror cheie se află la 

vedere, chiar în paginile textului, cititorului revenindu-i rolul de a 

o găsi şi de a face asociaţiile necesare. 

Imaginea „omului” Bulgakov prinde contur în plan artistic 

în Maestrul şi Margareta, prototipul Maestrului şi al lui Yeshua 

simbolizând avataruri ale unuia şi acelaşi destin. Nu încercăm să 

punem semnul de egalitate între viaţa reală a scriitorului şi viaţa 

artistică a protagoniştilor săi, însă tragismul existenţei, „lupta cu 

morile de vânt” – aşa cum mărturisea în scrisoarea către prietenul 

său V.Veresaev, dorinţa aprigă de a ieşi deasupra apelor tulburi 

în care i se scufundă corabia, conştiinţa deplină că i se încearcă 

inocularea psihologiei întemniţatului, deznădejdea şi neliniştile 

întunecate care i-au luat în stăpânire sufletul, angoasele de 

neurastenic, succedate cu tentativele neputincioase de a se 

elibera de ele, deşi se consideră un „om cu aripile frânte” – 

toate aceste elemente biografice sunt transpuse în chip simbolic 

în capodopera şi romanul vieţii sale, Maestrul şi Margareta. 

Bulgakov găseşte soluţia pe care a căutat-o îndelung, până la 

sfârşitul vieţii: cheia nu constă într-o salvare miraculoasă venită 

de undeva din exterior, ci din interior, din credinţa nestrămutată 

în temeinicia idealurilor la care nu renunţă niciodată, idealuri 

personificate în chip magic prin arta scrisului în romanul vieţii 

sale, Maestrul şi Margareta. 


6957

SCRIITORI ÎN AGORA 

Suntem, în viaţă, doar câţiva, de 

numărat pe degetele unei singure 

mâini, care avem dreptul nu să 

judecăm – nu ne-am îngădui – dar 

să vorbim cu autoritate de cele 

întâmplate înainte de 1989. Ne-am 

câştigat acest drept înfruntând, 

cu riscul libertăţii şi, în ceea ce 

mă priveşte, şi cu cel al vieţii, 

societatea totalitară atunci când 

mai eram în ţară. 

Dragă Nicolae Breban, 

Suntem, în viaţă, doar câţiva, 

de numărat pe degetele unei 

singure mâini, care avem dreptul 

nu să judecăm – nu ne-am îngădui 

– dar să vorbim cu autoritate de 

cele întâmplate înainte de 1989. 

Ne-am câştigat acest drept 

înfruntând, cu riscul libertăţii şi, în 

ceea ce mă priveşte, şi cu cel al 

vieţii, societatea totalitară atunci 

când mai eram în ţară – şi nu la 

adăpost în hucuirile Occidentului, 

acolo unde iarăşi, puţini dintre 

noi s-au ridicat deasupra simplei 

Virgil Tănase lătrături, nemuşcătoare fireşte, 

pentru a stârni într-atât furia 

autorităţilor de-aici încât braţul înarmat cu satâr al acestora să 

vrea a ne lovi până şi acolo. 

Cu vorba grea de tot acest trecut ţin să-ţi spun astăzi că 

am considerat întotdeauna CNSAS-ul o instituţie imorală şi 

ticăloasă. Mi se va răspunde că ea este legală etc…, ceea ce 

nu este un argument pentru mine care am avut deja dreptate 

împotriva legalităţii – socialiste pe atunci – pe care mă îndemnau 

s-o respect aproape în unanimitate cei din jurul meu – şi nu m-ar 

mira să am iarăşi dreptate împotriva opiniei publice. 

Activitatea CNSAS-ului este imorală pentru că introduce – 

abuziv, cu siguranţa unui materialism care chiar dacă nu-şi mai 

Concursul Naţional de Proză 

„Marin Preda” - ediţia a XII-a, 22- 

23 septembrie 2011, Alexandria şi 

Siliştea Gumeşti - 

Consiliul Judeţean Teleorman şi Centrul Judeţean pentru 

Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, în 

parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul 

Naţional Telorman şi Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi în 

colaborare cu revistele: „Luceafărul de dimineaţă”, „Argeş”, „Litere”, 

„Pro Saeculum, „Sud”, „Oglinda literară”, „Meandre” şi „Caligraf”, 

organizează, în zilele de 22-23 septembrie 2011, Concursul 

Naţional de Proză „Marin Preda”, ediţia a XII-a. 

Concursul îşi propune să descopere şi să promoveze tineri 

prozatori şi critici literari, adresându-se autorilor care nu au debutat 

în volum şi nu au depăşit vârsta de 40 ani. Concursul se desfăşoară 

pe două secţiuni: 

1. Concursul de proză scurtă: se vor trimite 1-3 proze scurte, 

care să nu depăşească în total 20 pagini; vor fi acordate următoarele 

premii: 

- Premiul „Marin Preda” şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor 

din Bucureşti (în valoare de 1000 lei), lucrările premiate urmând a fi 

publicate de Revista „Luceafărul de dimineaţă”; 

- Premiul I (în valoare de 700 lei), Premiul al II-lea (în valoare 

de 600 lei) şi Premiul al III-lea (în valoare de 500 lei) vor fi acordate 

împreună cu premiile unor reviste literare sau de cultură, care 

urmează să publice ulterior prozele scurte premiate. 

2. Receptarea critică a operei lui Marin Preda: se vor trimite 

1-2 eseuri critice, care să nu depăşească în total 10 pagini; vor fi 

acordate următoarele premii: 

- Premiul I (în valoare de 700 lei), Premiul al II-lea (în valoare 

de 600 lei) şi Premiul al III-lea (în valoare de 500 lei), acordate 

împreună cu premiile unor reviste literare sau de cultură, care 

spune ştiinţific, e de-o aceeaşi natură vulgară – criterii faptice, 

„obiective”, minerale, acolo unde nu există decât conştiinţa 

fiecăruia, o alcătuire dintr-o altă materie, a cărei funcţionare n-o 

cunoaştem, sâmburul tainic – „cămara sufletului meu” spune 

Cartea – unde este imoral să pătrunzi cu bocancii chiar lustruiţi 

democratic ai defunctului Bocănici („… bocăne cu bocancii 

Bocănici”, pentru cei care-şi mai amintesc!). Nimeni nu ştie 

unde este capătul de îndurare al fiecăruia dincolo de care este 

imoral de a pretinde cuiva să reziste – şi mulţi dintre „curaţii” 

de azi sunt funciarmente ticăloşi pentru că virginitatea lor nu se 

datorază decât cumplitei laşităţi care i-a îndemnat să putrezescă 

în neînsemnarea lor, dar care, nu mă îndoiesc, aceştia, şi-ar fi 

dat pantalonii jos la cea mai mică solicitare a monstrului, dacă 

acesta ar fi avut de ce-i băga în seamă. 

Activitatea CNSAS-ului este ticăloasă pentru că, în virtutea 

atitudinii mai sus pomenite, această instituţie întreţine, probabil 

deliberat, o confuzie între cei cu adevărat mârşavi şi cei care au 

luptat contra puterii până la limita puterii lor, cărora trebuie să le 

adăugăm pe cei care au considerat de datoria lor să folosească 

singurele mijloace pe care le aveam la îndemână ca să facem 

să dăinuie valori mai temeinice decât circumstanţele politice – 

în ceea ce ne priveşte cultura şi spiritualitatea românească, de 

altfel, între noi fie spus, mai ameninţate astăzi şi mai vătămate 

decât pe vremea când generaţia noastră era confruntată cu 

politica de rusificare, dar asta este 

o altă discuţie. 

Iată de ce, luând pildă după 

o scrisoare pe care mi-o adresa 

pe vremuri, când ţângăfei de-o 

aceeaşi teapă mă lătrau dindărătul 

gardului, Milan Kundera, şi el 

nu demult, după cum ştii, ţinta 

unor atacuri la fel de josnice…, 

luând pildă, spuneam, după 

această scrisoare care mă obligă 

la o solidaritate pe care n-o vor 

înţelege nicicând jivinele trăitoare 

după legea pădurii – ecologică, 

fireşte – vin să te rog a nu te lăsa 

abătut de cei care nu vor exista, 

după noi, decât mulţumită nouă, 

şi numai dacă vreun vrednic 

cercetător microbiologist va vrea 

să ştie căror bacterii nocive am 

ştiut să rezistăm şi cum. 

© Ideea Europeană 

http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=666 

urmează să publice ulterior eseul premiat. 

Concurenţii vor trimite prozele sau eseurile critice pe suport 

de hârtie, culese cu font 12, în câte 5 exemplare, semnate cu un 

scurt motto, acelaşi motto figurând şi pe un plic însoţitor, în care vor 

fi introduse datele de identificare ale autorului: numele şi prenumele, 

data şi localitatea naşterii, adresa poştală, adresa de e-mail şi 

numărul de telefon, precum şi un CD cu textele trimise, inscripţionat 

cu acelaşi motto. 

Juriul are latitudinea de a propune organizatorilor, în funcţie de 

valoarea lucrărilor prezentate, să nu fie acordate unele dintre premii. 

Manifestările finale ale Concursului Naţional de Proză „Marin 

Preda”, ediţia a XII-a, se vor desfăşura la Alexandria şi la Siliştea 

Gumeşti, în ziua de 23 septembrie 2011, în colaborare cu Consiliul 

Local şi Primăria Comunei Siliştea Gumeşti şi Biblioteca Judeţeană 

„Marin Preda” Teleorman. 

Manifestările de la Siliştea Gumeşti vor cuprinde: vizitarea casei 

natale a scriitorului Marin Preda; vizitarea Centrului Memorial „Marin 

Preda”; colocviul „Marin Preda – incomod şi actual?”; decernarea 

premiilor concursului; lansarea unor cărţi şi lecturi publice. 

Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii 

Tradiţionale Teleorman asigură finanţarea implicată de organizarea 

şi derularea întregului proiect cultural, inclusiv premiile şi cheltuielile 

de masă şi cazare, pentru membrii juriului, pentru premianţi şi pentru 

invitaţi, precum şi deplasarea pe ruta Bucureşti – Alexandria – Siliştea 

Gumeşti şi retur. De asemenea, asigură pentru membrii juriului şi 

ceilalţi colaboratori onorariile cuvenite potrivit reglementărilor legale 

în vigoare. 

Lucrările pentru concurs vor fi trimise, până la data de 31 

august 2011, pe adresa: Centrul Judeţean pentru Conservarea 

şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, str. Ion Creangă, 

nr. 52-54, 140056 – mn. Alexandria, jud. Teleorman, cu menţiunea 

„pentru concurs”. 

Relaţii suplimentare se pot obţine la telefon 0347-804.482. 

Nu se primesc grupaje de versuri sau de eseuri critice pe e-mail. 

După încheierea concursului, lucrările trimise de concurenţi nu se 

înapoiază. 


FRACTALII 

ETERNITATE ŞI ISTORIE 

ÎN ÎNVĂŢĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB 

CĂTRE FIUL SĂU THEODOSIE 

Raportul dintre istorie şi eternitate are 

un numitor comun: timpul. De fapt, datorită 

tendinţei istoriste din gândirea modernă, 

eternitatea este cel de al doilea termen a 

binomului timp-eternitate. Astfel, între timp 

şi eternitate nu se instituie o contradicţie, ci 

o contrarietate stimulativă, dinamică. 

O primă constatare, legată de 

perspectiva asumată, va fi aceea, nu 

lipsită de importanţă, că realitatea istorică 

– configurată ca atare în modernitate, 

începând de la Kant, dar mai cu seamă de 

la Hegel – are un timp propriu, cu implicaţii 

ontologice, logico-istorice şi metodologice 

cu totul diferite faţă de cele presupuse 

de gândirea lui Platon, de pildă, sau a lui 

Aristotel. Enunţurile care vor fi formulate 

în contextul acestui capitol se vor baza 

însă, în structura asumată a unui discurs 

despre relaţia dintre eternitate şi istorie, pe 

afirmaţiile conţinute de gândirea lui Platon 

şi Aristotel, fiindcă acestea au configurat 

liniile de forţă ale discursurilor ulterioare 

care, cu puţine excepţii, nu le-au putut 

infirma. Când gândim la eventuale 

excepţii, nu o facem pentru a pune în joc 

antinomii strecurate în istoria filosofiei de 

gânditorii mai vechi sau mai noi care au 

teoretizat fenomenul istoric, deoarece 

antinomii, în sensul absolut, nu există. 

Faptul că nu de pe poziţii antinomice 

trebuie să judecăm istoria, atunci când 

o punem în perspectiva permanenţelor, 

este just redat de Mircea Florian, care 

vede în timp un corelativ al eternităţii, o 

noţiune presupunând-o pe cealaltă. „Rolul 

eternităţii este de a da plenitudine timpului, 

nu de a-l depăşi sau distruge. Timpul fără 

eternitate nu este deplin, nu se poate 

constitui în mod consecvent, iar eternitatea 

fără timp este o fantasma-gorie metafizică, 

o răsturnare a ierarhiei metafizice.” 1 

În Învăţăturile lui Neagoe Basarab 

către fiul său Theodosie găsim elementele 

care ne permit să construim o pledoarie în 

favoarea tezei că istoria este o experienţă 

care se desfăşoară între doi poli: unul 

transcendent, suprauman, dar prezent, 

trăit efectiv în plan ontologic, şi altul 

imanent, istoric, uman, care tinde să-şi 

găsească locul în existenţă, sensul vieţii 

fiind dat de inserarea omenescului în 

sfera transcendentului. Există în aceste 

pagini o căutare permanentă a unui 

echilibru între cele ce sunt (într-o ordine 

care nu ţine neapărat de această lume, 

într-un spaţiu revelat, sacru, orientat şi 

„consacrat” divinului 2 ), şi ceea ce poate să 

fie, dar numai după ce depăşeşte anumite 

praguri, un filtru etic care, prin negaţii 

succesive (şi interdicţii), primeneşte şi 

pregăteşte fiinţa pentru o ordine morală 

mai înaltă. Interdicţia nu atinge toate 

nivelurile existenţei. Ea se instaurează 

întru modelul unei existenţe umane 

exemplare. Toate îşi au locul şi timpul 

lor, iubirea, războiul, plângerea după cei 

dispăruţi, soliile şi împărţirea dregătoriilor 

fiind inserate în buna măsură a celor 

scrise (şi oferite mereu drept exemple) în 

Biblie. Nu există pasaj, în cele două părţi 

ale Învăţăturilor…, care să nu fie organizat 

în vederea unei pilde din Scripturi. 

Introducerea faptelor exemplare este 

cerută de importanţa evenimentului pe 

care îl încadrează. Scopul lor nu este atât 

unul pedagogic, aşa cum suntem tentaţi 

să credem, căci ele introduc un tempo al 

expunerii menit să petreacă evenimentul 

cotidian spre un timp al mărturisirii de 

credinţă, un timp la limita superioară 

dintre trăire ca eveniment cotidian (istorie 

imediată) şi trăire spirituală (istorie 

sacră) 3 . Hotarul dintre transcendenţă şi 

istorie (lumea de aici) este permeabil 

în ambele sensuri. Faptele noastre în 

această lume sunt săvârşite în vederea 

confirmării vocaţiei de a fi solidari cu cele 

ce sunt fără timp, cu sacrul, cu voinţa 

lui Dumnezeu. Sub stricta observaţie a 

divinităţii e omul moral, dar şi cel imoral, 

ambii existând ca să dea seamă de timpul 

hărăzit pentru mântuire. Este un panteism 

specific românesc, în sensul în care 

existenţa e plină, oferă un conţinut faptei 

durabile în social, fiind, totodată, deschisă 

către ambele posibilităţi: pierderea în lume, 

în păcat, sau asumarea, încă de aici, a 

faptelor creştine: existăm în timpul şi locul 

istoriei individuale, sociale, dar aparţinem 

totodată şi „istoriei” sacre, pe care Iisus 

Hristos, prin naştere, patimi şi înviere, 

ne-a oferit-o ca pe un sens transcendent al 

istoriei noastre milenare. În afara acestei 

sfere, a devenirii întru fiinţă, cum spune 

Constantin Noica – filosoful nu pune în 

antiteză devenirea „bună” şi fiinţa, făcând o 

analiză subtilă a resurselor transcendenţei 

Învăţăturilor… lui Neagoe Basarab 4 –, 

fiecare gest în istorie cade în devenirea 

pentru devenire, în moarte. Cele două părţi 

ale operei lui Neagoe Basarab converg 

către acest scop: îndepărtarea din om a 

aspiraţiilor către o petrecere searbădă şi 

lipsită de sens spiritual, chemarea lui din 

istoria mică spre comuniunea istorică; în 

comuniune înţelegem aici trăirea întru 

Hristos. 

Dar învăţătura fundamentală 

transmisă de această scriere e că partea din 

fiinţa dată nouă şi care se pune în raport cu 

eternitatea, insul, care pătimeşte sub chipul 

omului – insul descoperit de Vulcănescu, 

„existenţă particulară înzestrată cu 

caracterul de subiect lucrător” 5 – se află 

în petrecere. El nu-şi poate ascunde faţa 

înaintea divinităţii cercetătoare, este dator 

să lucreze în vederea mântuirii numai în 

istorie, fiindcă dincolo nu i se vor lua în 

seamă decât faptele (bune sau rele) din 

viaţa petrecută. 

În două dintre lucrările sale, 

Constantin Noica supune analizei raportul 

dintre etern şi istoric (şi, corelat cu 

acesta, dar având o semnificaţie filosofică 

pregnantă, raportul adevăr-istorie), 

aşa cum se poate desprinde din textele 

Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul 

său Theodosie 6 . 

În ambele, semnificaţia scrierii 

domnitorului muntean, coborâtă din 

contextul istoric în care a fost elaborată 


Mihai Popa 

(ante 1520–21), este „constrânsă”, în modul 

cel mai filosofic şi noician, să dea seamă 

de rostul unei întrebări fundamentale: 

există un sens al cugetului (cartezian 

vorbind) care să ne individualizeze istoric, 

să ne scoată din eternitate? Concluzia lui 

Noica, în legătură cu acest text, nu este una 

optimistă. Deşi, coborând (sau urcând; în 

istorie şi, mai ales, în raportul epistemologic 

stabilit cu faptul, sensul devenirii acestuia 

din urmă pentru subiectul istoric – cel care 

„făptuieşte” cunoscând valoarea faptului 

său – este relativ) până în zilele noastre, 

avem temeiuri să credem că am intrat în 

era individualizării culturale. În preajma 

eternităţii nu există nici istorie, nici 

cultură. Nu ne mai mulţumeşte anistoria, 

anonimatul în spirit, România eternă: 

vrem o Românie actuală. „A cultiva mai 

departe, cu precădere, valorile spiritualităţii 

noastre populare este o imposibilitate. Orice 

cultură conştientă este personală, este o 

formă de individualizare [...], spiritualitatea 

populară trebuie depăşită – spre creaţie 

personală.” 7 

În acest context, întrebarea care 

se ridică este: cât de actuală poate fi o 

gândire consonantă cu o realitate ale 

cărei precepte etice şi politice se regăsesc 

în textele creştine? Suntem, în urmă cu 

500 de ani, mai aproape de zădărnicia 

oricărei construcţii, în speţă politice, cum 

aparent reclamă textul lui Neagoe, sau, 

în general, culturale, în planul cunoaşterii, 

decât am putea fi astăzi? Iar dacă astăzi 

am dat un sens istoriei şi culturii noastre, 

ce semnificaţie istorică, etică, filosofică 

trebuie să acordăm acestei opere? Spunem 

„aparent”, deoarece sensul întreg, întors 

nouă de Învăţături…, mai ales prin Partea 

a doua, unde domnitorul este mai aplicat 

realităţii româneşti, este mult mai optimist, 

chiar şi în situarea istorică, învăluită, şi 

aici, ca şi în prima parte, de eternitatea 

semnificată prin pildele ecleziastice. 


____________ 

1 Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a 

lumii, ed. cit., 2003, p. 176. 

2 Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, ed. cit., 

p. 374–378. 

3 Ibidem, p. 400–409. 

4 Constantin Noica, Pagini despre sufletul 

românesc ed. cit., 1991, p. 46–72. 

5 Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a 

existenţei, ed. cit., 1991, p. 57. 

6 C. Noica, op. cit. 

7 Ibidem, p. 8. 

6959

AESOTERICAE 

Inovaţie şi schimbare în Lumină 

Să ştim şi totuşi să gândim că nu ştim este suprema 

realizare; 

să nu ştim şi totuşi să gândim că ştim este o boală. 1 

Mihail Sadoveanu a fost, după cum spunea Zoe Dumitrescu- 

Buşulenga 2 un mag al înţelepciunii tradiţionale. În opera sa el 

vizeză un fel de trecere pe alt tărâm ca în basmele noastre, de 

fapt o suprapunere a timpurilor. 3 şi şi-a manifestat adeziunea 

la un tip de spiritualitate arhaică ce a precedat creştinismul. 4 E 

foarte dificil, aproape imposibil să’ţi imaginezi ritualurile, oricât 

de citit ai fi şi oricâtă imaginaţie ţi’ar dărui harul divin. Aurel Leon 

scrie, aproape ostentativ, că refuză să creadă că un om de talia 

lui Sadoveanu s’ar fi putut preta la probele pe care el le-a citit 

în cartea lui Oswald Wirth, Le livre de l’apprenti. 5 Ce este de 

remarcat este faptul că nici măcar l’apprenti nu ştie încă cu ce se 

mănâncă ritualul, simbolismul, hermeneutica exoterismului, nici 

pe departe a esoterismului sau a ierarhiei universale invizibile. 

De la aceasta din urmă s’a transmis prin Cuvânt marile adevăruri 

şi ceremoniile prin care ele se inoculau lumii. Isus Cristos nu 

reuşeşte să transmită, în ciuda formidabilelor sale predici reluate 

de apostoli şi evanghelişti, decât o parte şi nu întotdeauna 

bine înţeleasa învâţătură. După cum am arătat în numeroase 

prelegeri anterioare nimic nu poate exista în viaţa umană fără 

un ritual care să aducă frumuseţe, putere şi înţelepciune trupului, 

sufletului şi spiritului. 

Cum să înţelegi ceva din toate aceste cuvinte dacă 

porneşti a priori de la ideea de a combate, urî sau distruge ceea 

ce ţi se pare potrivnic neînţelegând şi nedorind să înţelegi ? Şi la 

urma urmei, cine a descris în vreun fel adevărul în întregimea lui 

despre o ceremonie ? Elementele esenţiale şi secrete nu au fost 

scrise nicăieri. Spuneam că fiecare are nevoie de o cheie pentru 

a intra în Grădina Filosofilor. Oracolul spune că numai cei care 

vor căuta vor găsi-o în hemisfera septentrională, dar că zăvorul 

se găseşte în hemisfera meridională a zodiacului. Trebuie doar 

să ştii să numeri şi să desluşeşti semnele. 

De-ai şti să numeri şi să 

desluşeşti 

în focuri semnele te-ai înălţa 

la ceruri şi ai reveni 

purtând în braţe marea cheie. 

Fiinţa unei pietre 

e-un triunghi ce nu se uită 

metamorfozându-se’n pătrat. 

Dar tu 

ai prins într’o căruţă 

focul ce dizolvă un spirit 

din corpul imuabil al apelor 

ce’n norul romboid 

pluteşte 

şi ştiu că se tot strânge 

în teamă şi teroare 

un suflet volatil 

întru pământ coclit 

Şi, Doamne, câte griji 

ţi-a făcut focul, 

dar nu al lui 

şi nici al meu. 

Căci unde mi-e zăvorul 

din constelaţia unui leu 

când eu mi’s vărsătorul 

şi-aduc o pălălaie 

printr’un por de clopot 

ce nu’i potrivnic 

şi încheagă 

alt spirit 

difuz în răspândire 

din sfericele astre 

ce descompun 

alt suflet volatil 

fixat în focul tău lăuntric 

care nu stă să ieie 

apele din nori 

ci roua de lumină ? 

Şi scaldă focul 

apele din piatra de vapori 

ai nemuririi unui mit. 

De-ai şti să numeri şi să 

desluşeşti 

în focuri semnele te-ai înălţa 

la ceruri şi ai reveni 

purtând în braţe marea cheie. 6 

Regulamentele unei ceremonii încep să’ţi fie familiare abia 

după ce participi la aceasta. Schimbări în ritualurile lumii nu prea 

există de milenii bune. Nici religiile nici ordinele şi societăţile 

iniţiatice nu schimbă ceea ce este imuabil. De unde şi existenţa 

dogmei amintite de mine. Introducerea de inovaţii şi alterarea a 

ceea ce este transmis dintotdeauna din generaţie în generaţie 

(dogma nescrisă ce rămâne necunoscută marii majorităţi) nu 

poate fi acceptată. Landmark-urile utilizate sunt pentru a descrie 

pe scurt principiile şi practicile adepţilor ce aderă la frăţie. 

Candidaţii sub supravegherea unui maestru îşi pot exprima 

opiniile, asimilând cutumele şi dându-le o exprimare liberă în 

care raţiunea defineşte înţelegerea proprie. Lojile de cercetare 

sunt cele care discută aspectele ritualurilor fiecărei trepte şi doar 

eminenţele învăţaţilor ştiu imuabilitatea acestor precepte. Cum 

am demonstrat: departe de 

mine interpretarea blasfemică, 

dar cum, oare, poţi schimba 

legile naturii ? Doar cele ale 

omului, precum adaptarea la 

contemporaneitate în beneficiul 

anticei frăţii, pot suferi 

schimbări, ceea ce ar fi de 

dorit în cadrul oricărei societăţi 

iniţiatice (deci şi a religiilor). 

Principiile şi doctrinele cărţilor 

sacre, ascunse în spatele 

legilor şi regulilor nu vor putea 

fi niciodată schimbate. Ne 

asumăm acele principii de 

acţiune ca fiind landmarkuri 

existente din timpuri 

imemorabile, indiferent că ele 

erau scrise sau nescrise, care 

se identifică cu forma şi esenţa Liviu Pendefunda 

Ordinului, pe care marea 

majoritate le acceptă, şi care 

nu pot fi schimbate, fiecare dintre noi este obligat să le menţină 

intacte sub cele mai solemne şi inviolabile sancţiuni. 7 A încerca 

să traduci generalul în particular, generalizând apoi particularul 

pentru a fi acceptat este foarte dificil, iar îndepărtartea de 

Volumul Sacru al Tradiţiei (care nu există decât în interpretările 

diferitelor religii) nu poate fi acceptată. Credinţa într’o fiinţă 

supremă, dragostea frăţească, adevărul şi caritatea, iată 

elemente universale ale acestor Landmark-uri. O distincţie între 

ceea ce sunt acestea din urmă şi ceea ce este stabilit ca obicei 

sau cutumă trebuie net făcută pentru că instrucţiunile de utilizare 

au fost dintotdeauna recomandări ce pot suferi îmbunătăţiri şi 

chiar schimbări, fără a afecta esenţa şi caracterul unui ordin. 

Schimbările de ritual efectuate în timp de unele jurisdicţii la 

nivel mondial au adaptat la timpul modern ceremonia dar nu 

au alterat sensul şi taina care sunt fundamentate din vechime, 

elementele de bază ale acestuia nu pot fi îndepărtate fără a 

aduce prejudicii sau chiar a anula rolul acestuia. Ceea ce omul 

face poate şi desface. Ceea ce îi este dat nu poate fi ăn veci 

schimbat. De aceea nu pot fi încurajate practicile aberante, 

inovaţiile fără substrat şi care nu sunt conforme cu filosofia de 

bază a tradiţiei. Marile ordine, rosicrucianismul, francmasoneria 

ş.a. deţin universităţi şi institute de cercetare în care se studiază 

şi se aplică principiile străvechi şi moderne, adaptarea la viaţa 

contemporană a scopurilor ospitaliere şi prentru rezolvarea 

situaţiilor socio-istorice ivite între timp. În societatea noastră 

modernă problemele săracilor, ale bătrânilor, ale însinguraţilor 

şi bolnavilor de maladii deocamdată incurabile din ce în ce mai 

frecvent întâlnite, sunt cele care necesită o aplecare susţinută din 

partea societăţilor iniţiatice şi determină aspectul opus dogmei, 

acela de a folosi libera gândire în găsirea soluţiilor şi în schimbări 

ce folosesc legile imuabile în scopuri ce menţin încrederea şi 

venerarea lumii aşa cum a clădit-o Marele Arhitect al Universului. 

____________________ 

1 

. Lao-tze, Tao Te King, The Sacred Books of the East, Oxford 

University Press, 1927 

2 

. Îmi amintesc clipele petrecute în anii 70 pe strada Rondă din 

Bucureşti discutând literatură şi istorie cu dânsa şi soţul care 

copilărise cu Elie Carafoli şi Ianni Pendefunda, bunicul meu, în 

Veria. 

3 

. Aurel Leon, Umbre (un fel de rezumat al umbrelos scrise din 

1970 încoace şi nu cel mai bine orânduit de un om pe carel’am 

stimat ca scriitor, dar nu şi pentru semnăturile existente în 

documentele de acuzare a confraţilor pentru poliţia secretă 

comunistă), Pisica Neagră, 2008 

4 

. Zoe Dumitrescu Buşulenga, Itinerarii prin cultură, 1982 

5 

. Cocoşul din Punguţa cu doi bani a lui Ion Creangă trece prin 

probele celor patru elemente, probe amintite şi în ritualurile 

egiptene. Creangă şi Eminescu, despre care nu trebuie să 

se scrie nimic, au fost doi fraţi întru condei, de o profundă 

complexitate iniţiatică. Din lecturi... (să fim cu capul pe umeri !) 

6 

. Liviu Pendefunda, Focul Pietrei, Falii 9 

7 

. Simons, Principiile jurisprudenţei masonice. 


Festivalul Naţional Emil Botta 

Adjud, judeţul Vrancea 

EVENIMENT 

Casa de Cultură Tudor Vornicu din Adjud a găzduit în 

zilele de 20 -21 mai 2011 Festivalul Naţional de Poezie Emil 

Botta ediţia I-a organizat de prof. Ion Catană (coordonator 

proiect), prof. Paul Spirescu, dr. Adrian Botez şi prof. Marin 

Moscu, cu sprijinul logistic din partea Primăriei Adjud. 

Prima zi a festivalului a fost dedicată memoriei 

poetului Constantin Ghiniţă, marele prieten al scriitorilor 

vrânceni, plecat dintre noi în luna decembrie a anului 2009. 

Dintre invitaţi, scriitorii: Adrian Botez, Culiţă Uşurelu, 

Moisă Emanuel, elev clasa 

a XII-a Adjud, premiul II – 

Ghică Andreea, Târgovişte, 

premiul III – Dozescu 

Adelina Georgeta. 

Masa de prânz şi 

recitalul poetic din opera 

scriitorilor participanţi de 

la Căiuţi încheie prima zi a 

festivalului. 

D 

e 

personalitatea lui Ştefania Oproescu 

Emil Botta se ocupă 

a doua zi cu discursuri scriitorii Adrian Botez, 

Culiţă Uşurelu, Ionel Necula, Gheorghe Neagu, 

Cezarina Adamescu. 

Cu atât mai lăudabil acest festival - spune 

Ionel Necula – cu cât centenarul Botta trece 

aproape neobservat. 

Elevii Liceului Emil Botta din Adjud încântă 

asistenţa cu recitări din creaţia poetică a marelui 

actor. 

Secondat de Paul Spirescu, profesorul 

Ioan Catană acordă două premii de excelenţă 

scriitorilor: Ionel Necula pentru volumul Spiritul 

vrâncean în lecturi elective şi Mircea Dinutz 

pentru volumul „Scriitori vrânceni de ieri şi de 

Florentin Popescu, Ionel Necula, Cezarina 

Adamescu, Gheorghe Neagu şi Liviu Ioan 

Stoiciu, au evocat imaginea celui dispărut, 

reacăltuindu-l din amintiri şi din versurile sale. 

L.I.S. salută iniţiativa adjudenilor în 

condiţiile în care, potrivit spuselor sale capitala 

nu organizează niciun festival, nu evocă niciun 

scriitor. Speră ca această primă ediţie să fie una 

dintr-un lung şir care va continua bunul început, 

perfectibil pe măsura acumulării experienţei şi 

fără tăierile domnului Corneliu Antoniu de pe 

listele de invitaţi. Atrage apoi atenţia tinerilor, că 

nu-i mai citesc pe înaintaşi, se mulţumesc să se 

citească între ei pe internet, privându-se astfel 

şi de spiritul critic şi de continuitate. 

Juriul alcătuit din Adrian Botez, Calistrat 

Costin şi Corneliu Antoniu au acordat premiile 

Constantin Ghiniţă pentru poezie: premiul I – 

azi”. Mai primesc Diplomă de excelenţă pentru 

organizarea festivalului preşedinţii de filiale 

Calistrat Costin şi Corneliu Antoniu. 

Premiul II al juriului este acordat poetului 

Andrei P. Velea din Galaţi pentru volumul de debut 

Gimnastul fără plămâni (ed. Centrului Cultural 

Dunărea de Jos, 2010). Premiul I şi III nu au fost 

acordate. 

În loc de concluzii: bilă albă organizatorilor, 

bilă albă TVR Iaşi care a fost prezentă pe tot 

parcursul festivalului, bilă neagră posturilor 

de televiziune Focşani, care nu au considerat 

necesară prezenţa lor la această manifestare 

vrânceană şi nici informarea telespectatorilor 

despre un act de cultură realizat cu mult suflet, cu 

multă trudă şi cu multe speranţe. 


6961

DEZVĂLUIRI 


Filosofi români în arhivele Securităţii 

Emil Cioran despre Constantin Noica 

Într-o convorbire telefonică 

înregistrată de Securitate, după moartea 

filosofului de la Păltiniş, în care scepticul 

de la Paris îşi exprima regretul pentru 

dispariţia autorului Devenirii întru fiinţă, 

distingem numele lui Aurel Cioran şi 

Gabriel Liiceanu alături de al celui de 

departe. 

Regretul este dublat de o admiraţie 

incontestabilă a geniului care se exprima 

prin opera noiciană. 

Notăm pentru generaţia viitoare 

mărturia lui Emil Cioran. 

……… 

L 1 : Tot timpul îmi aduc aminte de 

voiajul nostru la Geneva, când am devenit 

prieteni, în 1932. Primele amintiri contează 

colosal de mult. În tot cazul a fost cineva! 

Ultima mare personalitate românească. 

[…] 

Îmi pare bine că a dat un sens anilor 

pe care i-a petrecut acolo. 2 

Asta vine de la tine! Tu l-ai dus acolo. 

Ob 3 : Întâmplarea. 

L: În tot cazul, toată lumea a fost aici 

impresionată. Spune la toţi că eu sânt… 

[…] 

Îi spuneam lui Relu că nu credeam 

că aş fi atât de afectat de moartea lui Dinu. 

Noi eram puţin aşa… Dar eu ţineam la el. 

G 4 : Nu ne-am îndoit niciodată de 

asta. 

L: Ştia bine că nu eram de acord 

asupra unor lucruri. În fond, el a existat 

realmente pentru mine şi pentru toată 

lumea. Eu totdeauna m-am definit în 

raport cu el! 

G: Exact asta a spus şi dânsul, că 

tot ce a scris, a scris în raport cu d-stră. 

L: Era un fel de amiciţie specială. În 

tot cazul el a fost cineva. 

G: Aş vrea să spun că, stând cu 

dânsul până în ultima clipă, a ştiut să 

trăiască aceste ultime zile cu o graţie 

inimaginabilă, extraordinară. Adică a fost 

de o politeţe aproape în faţa sfârşitului. 

A fost impresionat. Numai oamenii foarte 

mari ştiu să moară aşa. 

L: El a fost… Aşa sucit (?) era din 

când în când, dar asta era forma lui de 

originalitate. Reacţiile lui erau imprevizibile 

şi asta făcea şi farmecul lui. Lupaşcu 5 a 

fost foarte atins. 

(Arhiva CNSAS, Fond Informativ 

6366, Note T.O. „Ciora”, vol. 3, f. 104 şi 

verso) 

Text comunicat de Maria 

Cogălniceanu 

Bucur Ţincu despre Emil Cioran 

Corespondenţa lui Aurel Cioran, 

nume de cod „Ciora”, a fost continuu 

interceptată, copiată fragmentar sau 

integral, pusă în circulaţie sau arestată 

definitiv în bolgiile securiste. Au ieşit la 

lumină acele documente care sunt puse 

la îndemâna cercetătorilor preocupaţi de 

familia şi destinul filosofului Emil Cioran, 

rămas pentru eternitate în Cimitirul 

Montparnasse din Paris, departe de 

neamul său. Pe jumătate forţat, pe 

jumătate deliberat. 

Din categoria marilor prieteni şi 

filosofi din generaţia sa face parte şi Bucur 

Ţincu. Dintr-o Notă aflată în dosarul de la 

Securitate al lui Aurel Cioran, „fratele din 

leprozerie” 6 (I. Necula), aflăm că: 

„Bucur Ţincu din Bucureşti, Str. 

Batiştei nr. 28 i-a redat lui Cioran Aurel, 

din Sibiu, Str. Dealului nr. 40: 

„… Cred că textele lui Luţ 7 au un 

caracter public. El este un autor mondial 

şi nu are sens să i se ţină textele în 

rezervă. Eu cred că ele at trebui chiar 

publicate pentru valoarea lor literară. Nu 

cred că el s-ar opune la aceasta, fiindcă 

nu văd de ce. Eu m-aş putea interesa de 

publicarea lor şi ţi-aş scrie dacă eşti de 

acord. Bineânţeles, drepturile de autor 

eventuale, ar fi ale tale…” 

SL/S/nr. 6195 din 22.08.84 

Nr. ex. 2 

Ex. nr. 1112/D.A. 

(Arhiva CNSAS, Fond I. 6366 vol. 1, 

f. 19) 

Notă informativă 8 : Săptămâna 

trecută 14 martie 1984, sursa a avut o 

întâlnire cu Cioran Aurel în oraş, cu ocazia 

aprovizionărilor gospodăreşti. Cele mai 

principale discuţii (sic!) au fost: Cioran 

Aurel se întâlneşte destul de des cu 

Ciuchină Vasile, care se pare că regretă 

că nu a rămas în Elveţia. 

Cioran Aurel părea afectat că 

nepoata sa plecată în Italia, în prezent are 

soţul bolnav destul de avansat de cancer 

iar după moartea acestuia îi va fi foarte 

greu să se menţină în Italia. 

Cu fratele său păstrează legături 

de corespondenţă şi este chemat adesea 

la telefon de la Paris. Fratele său este 

îmbătrânit şi ceea ce scrie sunt numai 

teme filozofice fără a afecta persoana sau 

cum a zis el fără a se referi direct la ţara 

noastră. Aşa cum am mai scris, a declarat 

că a rupt orice relaţii cu „Europa Liberă”. 

Că aceştia mai amintesc de el când apar 

anumite lucrări sânt chestii de publicitate, 

fără avizul său. Nu i-a mai trimis cărţi să 

citească, iar când a fost în vizite a renunţat 

la multe cărţi care (sic!) i le-a oferit fratele 

său. 

În legătură cu noile probleme 

interne, respectiv referitor la concepţiile 

despre natalitate, a spus că sânt nişte 

greşeli cari (care) pot avea şi consecinţe 

nefavorabile, dar este bine că se are grije 

(sic!) şi de demografia unei ţări. 

Am stabilit că după ce va sosi 

definitiv primăvara ne vom mai întâlni. 

Sibiu, 20 martie 1984 

Diamantopol 

„Diamantopol” a fost sursa noastră 

(cu aprobarea organelor de partid) şi din 

motive de sănătate s-a întrerupt folosirea 

ei; dar cu toate acestea, când are aspecte 

de semnalat, le aduce la cunoştinţă 

organelor noastre. 

Cioran Aurel, avocat pensionar, 70 

ani, fost m. legionar şi comandant politic. 

Ciuchină Vasile este lucrat în D.U.I. 

de indicativ 112/B.N. 

Cele semnalate corespund 

adevărului, verificându-se prin U.M. 0647 

şi Serviciul „T”. 

Propun exploatarea la buletin, pe 

linia problemei sănătate şi în… (cuvinte 

indescifrabile). 

(Arhiva CNSAS, Fond I. 6366 vol. 1, 

ff. 38,39) 

După cum se poate constata, 

„sursele” şi „informatorii” mişunau în mai 

toate mediile sociale. Unii făceau exces 

de zel. Este şi cazul lui „Diamantopol” 

„scrofulos la datorie” ca personajul 

caragialesc. Securitatea conlucra în 

domeniul artei şi culturii, fără greş, cu 

organele de partid. Întocmai biblicului 

Iona ieşirea în lumină a celui captiv era 

imposibilă. 


Mihai Şora 9 

În perioada strictei cenzuri şi ulterior 

în timpul unei pretinse destinderi, cărţile pe 

care se zidea cultura generală n-au scăpat 

de sub furcile caudiene şi nici editorii de 

prestigiu, de anchetele politice. Trebuia să 

dea seamă de tot ce înscriau în programul 

editorial. Fără îndoială, autorii „idealişti” 

şi filosofii „reacţionari” erau excluşi de la 

început iar apariţia unui nume pus la index 

provoca o adevărată furtună în câmpul 

ideologiei oficiale. Nimic nu rămânea fără 

urmări indezirabile pentru cei nevigilenţi. 

Documentul care urmează este 

încopciat în dosarul filosofului Constantin 

Noica, dar îl priveşte şi pe celălalt gânditor 

ilustru, Mihai Şora. Pavel Apostol, adept 

al filosofiei marxiste, aflat în fruntea 

Institutului de Filozofie din Bucureşti 

trebuia să-şi dea avizul pentru tipărirea 

unei lucrări filosofice hegeliene, comentate 

de Constantin Noica, dacă era cazul. 

Făcând lectura textului (Fenomenologia 

spiritului de G.W.F. Hegel istorisită de 

___________________ 

1 L= Luţ (Emil Cioran) 

2 Păltiniş 

3 Aurel Cioran 

4 Gabriel Liiceanu 

5 Filosoful Stephane Lupasco (Ştefan 

Lupaşcu) 

6 Necula , I., Aurel Cioran. Fratele din 

leprozerie, Editura Criterion Publishing, 

Bucureşti, 2009 

7 Luţ, numele familial, de alint al lui Emil 

Cioran. 

8 Nota informativă este redactată de mână. 

Semnătura indescifrabilă este pusă sub 

concluziile referitoare la sursă. 

9 Arhiva CNSAS, Fond Informativ 207 vol. 3 

ff. 24, 25. 

î 


ESEU 

Poetul în dialog cu invizibilul. Gheorghe Istrate 

Cu poetul Gheorghe Istrate mă 

găsesc în relaţii perfecte şi mă găsesc, de 

multă vreme, într-o congruenţă perfectă. 

Ne-am născut în acelaşi an, în aceeaşi lună 

şi-am fost foarte aproape să ne concordăm 

chiar şi-n zile de nu mi-ar fi luat-o înainte cu 

două zile-lumină. Suntem, pot spune, legaţi 

printr-o binomică soartă ontologică şi nu-mi 

pot reprima gândul că destinul nostru este 

programat simbiotic. Mă rog pentru el, dar 

de fapt mă suspectez că, subtextual, încerc 

să-mi optimizez propriile mele speranţe. 

Ionel Necula Altădată ne-ntâlneam mai frecvent, 

acum însă, odată cu înaintarea noastră în 

vârstă, întâlnirile au devenit mai rare, dar 

şi mai pline de bucurie. 

Trec adesea, în drumurile mele de Bucureşti, prin satul 

Limpeziş, locul de baştină al poetului Gheorghe Istrate şi insist 

cu privirea asupra fiecărei fântâni cu cumpănă în speranţa că-l 

voi zări cu ciutura sprijintă de genunchi adăpându-şi caii însetaţi. 

Nu l-am zărit. Fugit irreparabile tempus. 

L-am regăsit însă la Focşani, împărţind cu generozitate 

mărţişoare de 1 Martie. Şi ce mărţişoare mai frumoase putea oferi 

vrâncenilor decât un excelent volum de versuri Dialog cu infinitul 

(Editura Terra, Focşani, 2010), lansat într-un cadru de receptare 

rafinat şi bine matlasat cu interes pentru plăsmuirile verbului în 

stare de graţie. Căci Gheorghe Istrate chiar este un nume de 

referinţă printre poeţii contemporani şi lansarea ultimului său 

florilegiu s-a bucurat de prezenţa tonică şi-ntr-un fel protocolară 

a unor cunoscuţi degustători de poezie, dintre care amintim pe 

cunoscutul eseist Gheorghiţă Geană sau acad. Valeriu D. Cotea. 

A fost o ceremonie reuşită, cum mai rar s-a întâmplat pe tărâmul 

bătătorit cândva de pasul legendarei Vrâncioaia. 

Cele 101 poeme care alcătuiesc conţinutul ultimului volum 

de versuri semnat de Gh. Istrati sunt tot atâtea ritualuri pretextuale 

folosite de poet pentru a dialoga cu invizibilul, E o constantă a 

poeziei lui Gh. Istrate, aceea de a dialoga cu transcendeţa, cu 

infinitul şi acum cu invizibilul – ceea ce imprimă partiturii lirice 

o notă gravă, adâncă, uneori tragică. Doamne/ fă noaptea mai 

lungă cu un ochi / însoară-mă cu focul şi fă-mi-l să rodească/ 

scoate-mi vorba străină din trup/ ca pe un rest umilitor de mască/ 

iar Ei/ pune-i Doamne picioarele pe o frunză/ şi mută-i umbra în 

umbra mea/ fă-o să moară şi eu s-o tângui/ purtându-i sufletul 

către stea ( Ritual – Doamne fă noaptea). 

Divinul rămâne pretextul liric cel mai frecvent creditat 

de poetul Gheorghe Istrate deşi nu-şi reprimă nici tentaţia de 

a aduce în partitură poetică orice fapt de viaţă şi orice stare 

subiectivă. Viaţa însăşi este văzută ca o succesiune de ritualuri, 

iar cele 101 poeme, care alcătuiesc recentul volum (de fapt 105) 

sunt tot atâtea ritualuri sfielnice decupate din dinamica vieţii 

curente, din sensibilitatea şi din sublimul pe care le induc şi 

le imajează în lume. Căci poetul ştie să cureţe faptul de viaţă 

de facil, de accesorii şi să ajungă la esenţa poetică, la ceea ce 

poate le poate conferi demnitate lirică. Doamne iar ni se întâmplă/ 

să stăm tâmplă lângă tâmplă/ năduşeala Ta divină/ mă-nlumină 

în lumină// vorba Ta e carnea lumii/ lunecă prin ea postumii:/ 

nenăscuţii, visătorii/ din bisericile florii (Ritual – Doamne iar ni 

se întâmplă) 

Este, cum spuneam şi la începutul acestor rânduri, unul 

din poeţii prestigioşi ai acestei epoci răvăşită de atâtea nume 

zgomotoase, vindicative şi vanitoase. Fără să facă valuri în jurul 

lui, fără să-şi angajeze adulatori şi fără să afişeze pretenţii de 

recunoaşteri ostentative şi de răsfăţ insolent, poetul Gheorghe 

Istrate îşi ciopleşte în linişte soclul de poet sfielnic şi de o 

sensibilitate emblematică, aşa cum nu se prea întâmplă în zilele 

noastre. Il creditez de mult timp şi cu o consecvenţă nescăzută, 

iar fiecare întâlnire cu plăsmuirile sale lirice mă umple de o rară 

bucurie. 

Constantin Noica 10 ), editorul a constatat 

că orientarea cărţii este funciarmente 

idealistă, deci nu putea fi publicată la 

ESPLA, în anul 1960. După două zile de 

la ancheta la care a fost supus, Mihai Şora 

revine cu o completare la declaraţia sa. 

Aceasta se află în copie şi poartă data de 

22 ianuarie 1960. 

Prezentăm în continuare 

documentul. 

22 ianuarie 1960 

Completare la declaraţia mea din 19 

ianuarie 1960 

Subsemnatul Şora Mihai, născut 

la 7 noiembrie 1916 în comuna Ianova 

regiunea Timişoara, domiciliat în 

Bucureşti, Strada Julles Michelet nr. 15, 

raionul I.V. Stalin, declar următoarele: 

În momentul în care a venit la 

ESPLA lucrarea lui Noica despre Hegel, 

m-am gândit că, în cazul în care ar 

prezenta un interes oarecare din punct 

de vedere al publicităţii să fie dată unui 

referent extern competent în Hegel, care 

să facă propuneri cu ample modificări însă 

nestructurale adică: suprimări şi adaosuri. 

Am căzut de acord în sensul acesta cu 

tov. Zigu Orenstein redactor la redacţia 

de critică şi având studii de filozofie 

la bază, asupra persoanei tov. Pavel 

Apostol, cercetător principal la Institutul 

de Filozofie şi autor al unei lucrări despre 

Hegel 11 . Tovarăşul Orenstein a luat 

contact şi a vorbit cu tov. Pavel Apostol în 

acest sens, spunându-i că avem lucrarea 

respectivă şi că eventual, dacă este cazul, 

am dori să-i cerem avizul; tov. Orenstein 

mi-a comunicat că tov. Apostol a acceptat 

în principiu să fie referent. 

După lectură, constatând că 

orientarea cărţii este funciarmente 

idealistă şi că deci nu poate fi luată 

în considerare din punct de vedere al 

publicităţii ei, chiar după ample remanieri, 

am socotit că nu mai este cazul să cerem 

nici un aviz extern, care nu-şi avea rostul 

decât pentru a ne ghida în procesul de 

refacere a cărţii prin modificări ce nu ating 

structura. 

Declar, susţin şi semnez 

/SS/ M. Şora 

Bucureşti 20 ianuarie 1960 

Pt. conformitate, Lt. maj. 

(indescifrabil) 

Cartea prohibită şi incriminată 

va fi publicată în 1962 însă la Paris. 

Preocupat de subiect, filosoful Constantin 

Noica plonjează asupra chestiunilor 

filosofice hegeliene şi izbuteşte să editeze 

Povestiri despre om (după o carte a lui 

Hegel: Fenomenologia spiritului), în 

anul 1980. Lucrarea este apreciată ca o 

scriere originală şi comentată de exegeţii 

de specialitate ca atare. 


Anton Dumitriu 

Moto 

Eu feciorul femeii de serviciu lui 

Radu Portocală din Brăila şi nepotul 

factorului poştal de la ţară Moş Crăciun 

din Valea Cânepii… 

După întoarcerea din Italia, unde 

fusese invitat la un congres internaţional 

de logică, „sursa” îl vizitează în 23 oct. 

1969 pe marele gânditor, printre puţinii 

din lume „Homo excelsius”. Înregistrează 

toată discuţia confesivă şi astfel se 


alcătuieşte Nota informativă pentru 

Securitate. Toate stările sufleteşti intime, 

dar şi mândria de a reprezenta lumea 

românească din acest timp, adâncul 

sentiment al iubirii de ţară străbat printre 

delaţiuni şi mucegaiuri. Demnitatea şi 

ataşamentul faţă de pământul natal, în 

ciuda condiţiilor precare de existenţă, 

ţâşnesc în şuvoiul de lumină al acestor 

fraze care puteau fi rostite oricând în faţa 

studenţilor într-o aulă universitară. Dar 

personalitatea copleşitoare a filosofului 

Anton Dumitriu a fost îngrădită, ţinută în 

umbră, suspectată. 

Redăm, pentru exemplaritatea lor, 

cugetările unui model cultural autentic 

aşa cum sunt ele ca un vis încremenit, în 

voluminosul dosar de urmărire informativă. 

● Sunt încă buimăcit, nu ştiu cum 

să reacţionez şi mă bucură că ai venit să 

mai schimbăm o părere!... Acum 14 ani 

nu aş fi crezut şi nici nu puteam judeca 

logic c-o să ajung la concluzia situaţiei 

mele de astăzi. Şi notează, acum 14 ani 

aveam 51 de ani. Îmi pare rău că zece 

ani nu am activat şi nu am produs ceea 

ce numai de 4 ani încoace am făcut-o ca 

să văd ce poziţie de prestigiu (nu pentru 

mine personal ci pt. ţară, pt. răsplata 

unei pregătiri temeinice ) am ajuns cu o 

uşurinţă extraordinară. 

____________________ 

10 Noica, Constantin, Fenomenologia 

spiritului de G.W.F. Hegel istorisită de 

Constantin Noica, Paris, 1962, 119p. 11 

Apostol, Pavel, Probleme de logică în 

filosofia lui G.W.F. Hegel, vol. I-II, Bucureşti, 

Ed. Academiei, 1957, 1964, 784+376p. 

12 Referinţă la Istoria logicii, Editura 

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969. 

13 Idem 

6963

JURNAL NECONVENŢIONAL 

GRĂDINA INCANDESCENTĂ 

(V) 

Ziua a şaptesprezecea 

Trec greu zilele acestea. M-au făcut 

să simt asta ultimele trei. Şi, scriind-o, 

parcă mă pregătesc să suport această 

vineri de sărbătoare. Cred că am mai 

mărturisit că nu-mi plac sărbătorile. 

În loc de muncă, mi-am ocupat 

dimineaţa cu o incursiune în oraş pentru 

cumpărături: apă minerală plată (cel 

puţin aşa pretinde eticheta, dar poate 

să fie pur şi simplu ordinară), suc ieftin 

de portocale (îmi amintesc că presa a 

descoperit cândva nişte şmecheri care 

fabricau sucuri din banane, portocale etc. 

stricate, aruncate din Bucureşti pe undeva 

spre Giurgiu), pâine, un pachet de ţigări 

de contrabandă, un iaurt (prea scump faţă 

de cele de la Focşani). 

Sunt tentat să ud măcar florile, însă 

mă abţin, fiindcă soţia mi-a spus de mai 

multe ori că atât timp cât preotul e în 

biserică... 

Vremea se menţine de ieri destul 

de răcoroasă. Este mai cald în casă, 

unde s-a cocoloşit zăpuşeala zilelor 

precedente. Nu pot să aerisesc zdravăn, 

de teamă să nu scape Burma-Tom pe 

fereastră. Vrea mereu să iasă în curte, dar 

e aşa de sălbatic că s-ar speria de câini 

şi s-ar căţăra în vreun copac, de unde nu 

l-aş mai putea da jos nici cu pompierii – 

bineînţeles, dacă ar veni, cum au început 

s-o facă în marile oraşe – sau şi-ar lua 

câmpii, fugind-fugind... 

Voi da o raită prin grădină, să văd 

cum mai stau plantele şi să aduc iarbă la 

găini. Una e lângă masa mea şi se uită 

ca şi cum ar aştepta să mă hotărăsc să 

plec după delicatesă. Sunt cuminţi găinile 

astea, unica supravieţuitoare molimei de 

anul trecut şi celelalte două, plus cocoşul, 

venetice. Unele dintre răposate săreau 

scurt gardul, deşi li se smulgea periodic 

din penele aripilor, şi se duceau să se 

servească singure cu verdeaţa de care 

aveau nevoie, ciugulind în treacăt dintr-o 

roşie, un strugure etc., dacă erau coapte. 

Arată foarte rău bietele plante. De 

n-ar muri de tot până diseară, când am de 

gând să le ud, în pofida sărbătorii! 

* 

O poezie-rugăciune complementară 

celei proiectate alaltăieri [şi scrise între 

timp] s-ar impune, deoarece şi iubirea... 

Latura feminină a Sinelui: Sinea lui. Câte 

excese mă va costa adâncirea în taina 

aceasta? 

* 

Temă eseistică ispititoare: 

„Păstrători de tradiţii şi păstrători de 

ambalaje (gunoaie)”. 

Ziua a optsprezecea 

Ce bine e, după ce te-ai supus la o 

muncă brută prelungită, să te aşezi la o 

masă de lucru... „telectual”, cum spunea 

comandantul meu de companie de la 

Şcoala de ofiţeri de rezervă, maiorul B. 

– cel care ne învăţase şi ne obliga să 

batem pasul în ritmul Marşului triumfal 

din Aida de Verdi, pe nişte versuri 

şleampăte (Cântaţi gloria Ţării; azi / e 

sărbătoare...) –, crezând că „in-” este o 

negaţie! Îl citez fidel: „Telectuali sunteţi 

voi? Intelectualilor!” 

Am tras de mine până adineaori (cca 

11,30), într-o ultimă încercare de a salva 

roşiile, ardeii, castraveţii şi dovleceii. I-am 

săpat /prăşit, cum se zice la Ivănceşti/. 

Intenţia fiind să-i (să le) scap de iarbă, 

aerisesc, fac să păstreze rezerva de 

apă pe care o mai aveau de la udatul de 

aseară. Dacă nici asta nu contează, nu 

ştiu ce s-ar mai putea face. 

Mai de dimineaţă, când am udat în 

grădina din faţă, am constatat că mi-au 

murit cel puţin trei flori. 

După-amiază trebuie să strâng iarba 

uscată, cosită acum câteva zile în curte 

şi în mica livadă. O voi depune peste 

claia de anul trecut, în vederea a ce? Să 

putrezească? Fapt e că şi „prima coasă” 

de lucernă zace într-un polog; n-avem cui 

s-o dăm (poate ne-ar lua-o Angelica, pe 

degeaba). 

Diseară mă voi strădui să mai adăp 

odată florile şi proaspăt-prăşitele legume: 

mâine e duminică, o zi „moartă” (încă o 

sărbătoare!), şi nu-mi voi permite să încalc 

prescripţiile decât cel mult în amurg. 

Mă doare mâna cu care scriu, dar nu 

din cauza scrisului. 

Plantele (pământul) ţipă după 

ploaie, se spunea la Ivănceşti. Aşa o 

fi, însă „ţipătul” lor nu-l auzim. E atât de 

imploziv, că seamănă cu moartea şi cu... 

tăcerea care-ţi sparge timpanul. Plângem, 

mai totdeauna degeaba, noi, chiar şi dacă 

credem încă în rugile pentru ploaie. 

O tipă care scria de curând, într-o 

publicaţie, despre paparude şi caloieni 

era aşa de „informată” etnologic, încât 

doar compila primitiv, neînţelegând nimic. 

În plus, se chema Ţârcă! 

Caraghioase nume de familie 

remarc mereu în limba română! O 

liceeană care îşi spunea, într-un ziar, 

părerea despre subiectele de examen se 

numea... Parapuf (Vasilica)! 

Spre deosebire de olteni, ce au 

geniul nebun al poreclelor, eu îl am pe 

acela (rău?) al pescuirii onomasticii 

„inorganice”. „Organice” – şi serioase 

– sunt, în opinia mea, numele care nu 

mai au nimic transparent, nici semantic, 

nici onomatopeic, nici măcar etimologic 

(deşi permit raportări şi ipoteze în acest 

domeniu). Dacă aş fi un zeu / legiuitor al 

nominării, aş sugera / impune părăsirea 

rapidă a oricărui antroponim moştenit 

ce te poate arunca în derizoriu, mai ales 

când se ciocneşte, îngroaşă cacofonic, 

rimează cu un prenume neinspirat, impus 

de părinţi, naşi, modă, religii. Dar nu poţi 

cere tuturor simţul limbii şi auz simfonic 

(armonic). Unii muritori sunt nu doar 

mulţumiţi, ci fericiţi să se prezinte ca o 

improvizaţie! 

În momentul acesta se întunecă 

brusc, fără preaviz. Strănut repetat, în 

călduri care se răcesc pe şira spinării, şi 

zgomotos, încât atrag atenţia cocoşului şi 

a câinelui cel mai apropiat. Vine un vânt 

care anunţă ceva: o furtună, o ploaie 

binecuvântată, o grindină pedepsitoare? 

* 

Nu s-a întâmplat nici o minune şi nici 

un dezastru. 

Drept care, pe la 5-6 d. a. am încălzit 

6964 www.oglindaliterara.ro 

Ioan Dumitru Denciu 

apă la foc, în vatra de sub şopronul din 

curte, de deaspura pivniţei, şi am spălat 

rufe. Cu săpun de casă. 

Către apusul soarelui, am respectat 

programul gospodăresc: udat, hrănirea 

animalelor... 

Ziua a nouăsprezecea 

Trag cu ochiul la ce-am scris ieri ca sămi 

dau elan. Dar condiţiile s-au schimbat: 

un drum în oraş (din aceleaşi obligaţii: 

cumpărături, cimitir) plus sărbătoarea 

(duminică iar) nu mă stimulează. Mintea 

mi-e flască deocamdată, iar sufletul doar 

aşteaptă să se încarce. 

Fumez a 5-a ţigară deja şi sorb a 

2-a cafea. Vremea e amorţită într-un soi 

de răcoare matinală. Este şi linişte, ceea 

ce mă reconfortează un pic. 

Sper să iasă ceva, până la urmă, în 

ziua aceasta: un poem? 

A ieşit o schiţă de eseu, încropită 

pe dosul unei file cu poezii scoase la 

imprimantă şi aduse în vederea eventualei 

corectări şi / sau traduceri. O transcriu, ca 

să nu rămână pierdută (inobservabilă) 

pe acolo. Dezvoltând-o puţin. Tema ar fi 

Moartea perfectă! 

* 

Ciudată interpretare a misterului 

christic în rugăciunea unui călugăr trappist 

american, John Jacob Raub, al cărui 

nume îmi evocă pe al lui Jean-Jacques 

Rousseau! Dar iată mai întâi textul, tradus 

după G. Ravasi (Preghiere, p. 253): 

„Mulţumesc, Doamne, pentru c-ai devenit 

fiinţă umană, 

mulţumesc ţie c-ai devenit finit şi limitat, 

mulţumesc că te-ai făcut muritor! 

Îţi mulţumim că te-ai făcut inferior; 

astfel eu şi ceilalţi nu trebuie să fim 

superiori. 

Mulţumiri că eşti slab; 

astfel eu şi ceilalţi nu trebuie să fim tari. 

Mulţumiri că te-ai făcut sărman; 

astfel eu şi ceilalţi nu trebuie să fim 

potentaţi.” 

î 

În primul rând, îmi exprim adânca 

dezamăgire în legătură cu (non)valoarea 

literară a acestui script. Numai o teribilă 

uscăciune a sufletului putea produce 

ceva de un rigorism aşa de pragmatic!

SCRISOARE PENTRU NOBEL 

Ileana Cudalb 

Citesc în această nesuferită dimineaţă 

de toamnă australiană, în Canberra, două 

texte semnate de doi oameni atât de diferiţi şi 

totuşi atât de asemănători prin soarta ce le-a 

fost dată, să respire acelaşi aer pestilenţial al 

României proletare, într-o societate multilateral 

dezvoltată în centrul căreia nu se afla omul, 

ci grija pentru om. Este vorba de răspunsul 

clar şi răspicat al domnului Nicolae Breban la 

tentativa neruşinată a pletorei jurnalistice de 

a-l defăima „pe surse” şi textul de o candoare 

adolescentină a domnului Ovidiu Creangă: 

”Am fost controlor economic”, postat pe 

Reţeaua Literară. Nu voi comenta mai mult 

aceste texte, fac doar o invitaţie la lectura lor. 

Cei din generaţia părinţilor mei, a mea, chiar 

şi cei din generaţia fiicei mele, care la vremea 

aşa-zisei revoluţii era în liceu, cu toţii ştim care 

erau atunci valorile şi etalonul acestor valori. 

Îi invit la lectură pe toţi cei care au încă 

instinctul de conservare viu şi care după 

adâncă reflecţie vor putea ajunge la aceeaşi 

concluzie la care am ajuns şi eu. Cred că a 

venit vremea să spunem împreună: „Până 

aici cu demolarea, domnilor! Opriţi-vă, sau vă 

oprim noi.” 

Sunt puţine momentele când am lăsat 

revolta să mă scoată afară din matca mea 

de moldovean liniştit şi îngăduitor, gata să 

recunoască oricui dreptul de a exista sub 

soare. Oricui, da, dar nu oricum! 

La Seul fiind în misiune permanentă, am 

aflat cu stupoare că bunul meu prieten Cezar 

Ivănescu a fost executat public de indivizi 

perfizi care s-au servit de liota lor de clienţi din 

presa de scandal, lovindu-l cu precizie ca în 

artele marţiale, exact în punctul care avea să-i 

inducă moartea fizică, pentru că nemurirea nu 

i-o vor putea lua. Nu, câtă vreme mai trăim 

noi cei care l-au iubit şi preţuit, unii declarativ, 

în spaţiul public, alţii discret, în spaţiul intim. 

Orgoliul lui Cezar nu a suportat să fie acuzat 

pe nedrept de o vină pe care el însuşi o 

aducea altora, aceea de a fi fost colaborator al 

securităţii. Şi tocmai aceia l-au lovit mişeleşte, 

cu propriile lui arme. 

Coincidenţă, sau nu, mă aflu tot 

în misiune permanentă, de data asta la 

Canberra, şi primesc de la buna mea prietenă, 

scriitoarea Aura Christi, un text pe care abia 

la a doua lectură îl descifrez cu adevărat. 

Nicolae Breban, uriaşul la propriu, dar mai 

ales la figurat, scriitor, este şi el victimă a 

aceleiaşi pletore jurnalistice, care vai, nu e 

de capul ei, în cursa nebună după rating. Şi 

găselniţa este veche, patentată de acum după 

succesul repurtat în cazul lui Cezar Ivănescu: 

aruncă gurilor hămesite din piaţă, nu pâine ci 

sînge! 

Adun la un loc experienţa anilor, mulţi 

la număr, mai mulţi poate decât vârsta multor 

jurnalişti angajaţi în presa de scandal, şi nu 

pot să nu aduc în discuţie - şi cine ştie, chiar 

să le ofer o temă de refleţie - ce înseamnă 

demnitatea personală şi demnitatea colectivă 

la unele popoare, pe care Dumnezeu mi-a 

îngăduit să le cunosc din experienţe făcute 

la prima mână, cum se spune. N-am întâlnit 

niciodată un ungur să nu fie mândru de 

neamul lui, de personalităţile culturale sau de 

istoria sa. N-am întâlnit niciodată un evreu care 

să permită atacuri la adresa neamului şi care 

să nu fie mândru de fiecare Premiu Nobel 

câştigat de un cosânger al lui. Îmi amintesc de 

o vizită la Muzeul Yad Vashem din Jerusalem 

când Joshua Erlich, îndrumătorul nostru de 

grup, ne întreba şi se întreba, retoric fireşte, 

în faţa unui colaj cu poze ale victimelor copii 

din lagărul de la Auschwitz: „Vă daţi seama 

cîte Premii Nobel a pierdut Israelul în acest 

Holocaust?” 

Trecând peste „hazul de necaz” din 

subtextul întrebării, oare chiar este nevoie 

ca un popor să treacă prin Holocaust ca să 

atingă acest nivel de conştiinţă a valorii sale ca 

neam, ca să poată să-şi respecte identitatea 

spirituală, personalităţile culturale, moştenirea 

istorică ? Întrebare, iarăşi, retorică. 

Tot experienţa mi-a arătat cum un popor, 

după ce a fost înrobit secole de-a rândul, când 

cuceritorul a făcut tot ce-a putut ca să şteargă 

de pe faţa pământului urmele existenţei 

sale, se poate ridica din propria cenuşă şi 

poate reconsitui după arhive şi după alte 

relicve istorice moştenirea sa culturală. Am 

mai spus-o şi o repet, misiunea de diplomat 

la Seul a fost o nouă studenţie pentru mine. 

Participând la festivalurile coreene şi dând 

curs invitaţiilor de a vizita zonele de interes 

economic, dar mai ales cultural, am asistat la 

adevărate demonstraţii de mândrie naţională. 

Un popor a cărui cultură a fost distrusă rând 

pe rând de chinezi apoi de japonezi, ale cărui 

manuscrise au fost jefuite de soldaţii francezi, 

englezi sau americani, se luptă astăzi să-şi 

recupereze, prin tribunalele internaţionale, 

memoria captivă în marile muzee ale lumii. Şi 

odată recuperate manuscrisele devin susrsă 

de inspiraţie pentru scriitori, regizori, autori de 

manuale şcolare. Da, mândria de a fi coreean 

se manifestă astăzi documentat, dar această 

manifestare nu ar fi fost posibilă dacă de-a 

lungul timpului nu ar fi existat conştiinţa valorii 

sale şi respectul de sine al fiecărui om în parte. 

Mai nou, aborigenii din Australia, 

oameni care până prin anii ’70 erau împuşcaţi 

de albi la fel ca şi cangurii, cu deosebirea că 

aceştia din urmă constituie încă o sursă de 

hrană, îşi spun astăzi tot mai răspicat cuvântul 

şi îşi reclamă un drept patrimonial asupra 

pământului pe care albul cuceritor nu e dispus, 

deocamdată, să i-l recunoască decât asupra 

deşertului australian. A evoluat societatea? Cu 

siguranţă, da. A recunoaşte valorile spirituale 

ATITUDINI 

ale aborigenilor, consideraţi cu numai 

câţiva ani în urmă sălbăticiuni, dreptul lor 

de a se manifesta nestingheriţi pe pământul 

strămoşilor este un semn clar al evoluţiei 

unei societăţi. Doar un exemplu: pictura 

punctiformă practicată de aborigeni din timpuri 

imemoriale este protejată de legea australiană 

la nivel federal şi este inclusă în patrimoniul 

intangibil UNESCO. Este şi aceasta o dovadă 

a tăriei de caracter a aborigenilor conştienţi de 

valoarea culturii şi tradiţiilor lor. 

În schimb, noi cu ce ne prezentăm noi 

astăzi în faţa lumii, a istoriei? Ce-am făcut 

noi după revoluţie? Cautăm în gunoaiele 

securităţii şi fabricăm dosare. Nu pentru a 

susţine vreun scriitor român pentru Premiul 

Nobel, nu, Doamne fereşte, ci pentru a-i 

înfunda odată pentru întotdeauna pe cei care 

au mai rămas şi care ar mai putea năzui la 

această recunoaştere internaţională. Am tot 

căutat „în sertar” o literatură de rezistenţă 

împotriva comunismului care, evident, nu 

exista. Şi de ce nu exista, domnilor? Vă spun 

eu, şi puteţi verifica: pentru simplu motiv că 

autorii acestei literaturi luptând, calcând pe 

orgolii, uneori pe suflet şi-au publicat cărţile 

în plină teroare comunistă. Ei sunt adevaraţii 

scriitori din rezistenţă, ei, Nicolae Breban, 

Augustin Buzura, Cezar Ivanescu, Nicolae 

Balotă. Cine nu a citit cărţile lor, să facă bine 

să le citească. Cu creionul în mână, aşa cum 

am făcut şi eu. Da, probabil că au făcut unele 

compromisuri pentru a-şi vedea cărţile pe raftul 

unei biblioteci. Dar cine nu le-ar fi făcut? Cine 

ar fi refuzat să stea de vorbă cu un general de 

securitate? Cine ar fi refuzat să se prezinte la 

o anchetă? Să fim serioşi, domnilor! 

Ajungând până la mine această mizerie 

de presă, cum pe bună dreptate o numesc 

toţi cei ale căror luări de poziţie le-am citit, în 

cazul Breban, m-am întrebat desigur, cum ar 

fi procedat un ungur, sau un israelian, sau 

un coreean, sau un maor, sau un aborigen, 

atunci când cineva din comunitate sau din 

afara ei, ar fi ridicat mâna goală, sau cu noroi, 

asupra celui mai reuşit semen al său. Din nou 

întrebare retorică la care se poate răspunde, 

totuşi. 

Acel cineva ar fi fost pus la stâlpul 

infamiei în locul victimei sale. Da. Numai 

că deosebirea în cazul nostru este că la noi 

lipseşte o instanţă morală care să pună stavilă 

pornirilor antropofage ale unora. 

Nu e timpul trecut ca această instanţă 

să se constituie. Oameni care încă mai au 

sentimentul mândriei de a se fi născut într-o 

ţară binecuvântată de Dumnezeu cu frumuseţi 

naturale unice în lume dar şi cu oameni care au 

adăugat de-a lungul istoriei la valorile naturale 

o valoare spirituală de necontestat sunt datori 

să reacţioneze, legal, în faţa acestor tentative 

de nivelare până la neantizare a fiinţei noastre 

culturale. 

Da, propun, în cazul în care nu există 

deja, întemeierea legală unei asociaţii care 

să îşi asume prin statut atât apărarea imaginii 

publice a scriitorilor români cât şi susţinerea 

candidaturii lor la Premiul Nobel pentru 

literatură. 

Insuportabil în cadrul afectivei limbi 

române. De aceea, ea aproape m-a 

obligat să încerc să-l îmbunătăţesc: vezi 

modularea gramaticală a ‘mulţumirilor’ 

pornind de la un simplu automatism 

anglosaxon, probabil thanks sau thank 

you, translat în italiană prin grazie. 

Trecând apoi la aspectele ideologicmetafizice, 

observ că versurile 1-3 

sunt cât de cât justificate. Se potrivesc 

însă cu orice zeu creator de omenire 

optimistă (categoria zeilor-strămoşi), care 

prin întrupare antropică – mitic titanică, 

simbolic regală, cu nedespicarea calităţii 

în «divină» şi «umană» - coboară în 

finitudine, limită şi implicit în moarte, dar 

le face aparente. Acesta e mai curând 

cazul lui Dumuzi-Tammuz-Dionysos şi 

al lui Osiris decât al lui Iisus, considerat 

şi persoană istorică documentabilă în 

perioada romană imperială. 

Să admitem că ele, versurile 

amintite, accentuează caracterul (dumne) 

zeiesc al lui Christ. Totuşi, până într-atât 

încât El riscă – pierzându-şi rolul de trimis, 

mediator, salvator – să nu mai fie Fiul, ci 


să se confunde cu Tatăl Ceresc pe de o 

parte şi pe de alta să se trezească doar cu 

setul de gene al lui Adam? 

Versurile 4-5 mă condamnă să rămân 

inferior, să nu aspir (la) superioritate, ca 

şi cum asta l-ar submina pe D-zeu Fiul? 

Iar 6-7 să mă invalidez, handicapez, 

chiar mutilez, ca să nu capăt cumva tăria 

cristalului divin? În fine, 8-9 îmi pretinde să 

mă complac în mizerie-mişelie, sărăcie, 

umilinţă, spre a nu concura cu „baronii”, 

magnaţii, satrapii acestei lumi? 

6965

ALEX 

CAZACU 

POEZII 

PASCU 

BALACI 

DIANA 

TEODOR 

O cameră single 

Singuratatea poate fi sinonimă cu limba 

engleză intr-un hotel de trei stele 

auzind televizorul deschis al vecinului de 

palier 

ramaşi intre mobilierul saracacios mai 

batrani cu un gand 

mai tineri cu o aşteptare 

cu mainile încordate in îmbrăţişeri 

si cu Aprilie rămas in zâmbet 

când kilometrii de duminică 

se aşeaza intre noi 

iar mica oglindă 

ca o lamă de briceag ne deformează 

chipul 

gata sa mergem cu propria vârsta pana 

la limita suportabilitaţii hranindu-ne cu 

tăcerea celuilalt tulburată de ritmul lent al 

melodiei “No more I love you” 

Noiembrie 

Ziua ni se ascunde in cearcane 

Frazele se înghesuie intr-un singur cuvânt 

şi o ploaie măruntă 

înlacrimeaza geamurile 

Prin lumina udă vrabiile zboară in grupuri 

mici peste depozitele de sperantă de la 

bariera oraşului 

Tandreţea se zgribuleşte 

in abecedare de anticariat şi crizanteme 

ne umplu liniştea cu un parfum din veacul 

trecut 

E o linişte alba peste acoperişuri Frigul din 

containere se aduna în gesturile celuilalt 

Prin aeroporturile lumii 

nimeni nu mai asteapta pe nimeni 

Târziu 

Este atât de târziu încat un arheopterix 

îmi bate cu aripile in fereastră iar chipul 

meu capătă pe rând trasăturile străbunilor 

O liniste straină îmi strabate sângele 

prin cuvânt se adună 

urmele unor vieţi îndepartate şi-n ochii 

întredeschişi lumina îşi arata vârstele 

Este atat de târziu încat ma tem 

de propriul zâmbet 

Masca 

Asemeni unui clovn batrân vopsit pe faţă 

strident 

in faţa unei uşi încuiate 

pe care înceracă zadarnic să o deschidă 

aceste zile ce se târăsc 

ţinindu-se de mână una pe cealaltă 

când împăcarea cu oameni si lucruri 

maschează elegant 

toate înfrângerile 

MIRAJ LETAL 

În secolul al şaisprezecelea, departe, 

La minele de argint din Jachymov, 

Într-un depozit de steril, din crov, 

Pe timpul nopţii, într-un chip aparte, 

Ca din bătrâne, jilăvite boarte, 

Sătenii-ntârziaţi, lucire mov, 

Cu unduiri verzui, fără istov, 

Văzură şi fugiră ca din Carte 

Preotul să slujească acol. Fireşte, 

Lucru curat nu e cu-acea grămadă: 

Un somn ciudat acolo te loveşte... 

Pornitu-s-a-n Boemia o sfadă: 

„De ce pământu-n noapte licăreşte? 

Dracul o fi? Sau a comorii nadă?” 

LOCUL CEL MAI STRANIU 

În România, locul cel mai straniu, 

Îl întâlnim sub muntele Băiţei: 

În calde - adâncuri, ca sub vrejul viţei, 

Se-ntind ciorchini de aur şi uraniu, 

Iar stânca pare şi sipet şi craniu. 

Biharea e o streaşină-a troiţei 

Sub care un băieş, nodul nojiţei 

Atârnă–n cheotoarea grea de staniu. 

E frumuseţe pe aici şi moarte 

Ca boabele-nşirate pe ştiulete, 

De „Noroc bun!”, mă rog să ai tu parte, 

Când intri cu lămpaşu-n şut, băiete, 

În praful cel mai greu ce te-mparte 

În foamea ce–a trecut şi-o nouă sete! 

Tristeţe 

Te-aştept sub cerul 

plin de stele, 

Când lumea 

adoarme într-un 

vis , 

Şi marea adapă-n 

valuri grele, 

Prin întuneric şi 

abis .. 

Şi adânciţi în noaptea lină, 

Să stăm tăcuţi sub luna clară ; 

Când dimineaţa-n nori suspină, 

Noi să zburăm spre ceruri iară… 

Din steaua ta scântei s-apară, 

Printre cărări,din codru-nchis, 

Sub ploaia norilor, pe seară, 

Tu să m-aprinzi în dulce vis.. 

Pe pieptu-ţi susurând de doruri, 

Obrazu -nlăcrimat să -mi stea, 

Şi degetele-ţi dulci,ce zboruri, 

Să stingă patima-mi cea grea!.. 

Stele pe cer 

Din adierea unui gând, 

Te-am zămislit în viaţa mea, 

Din praf de stele coborând, 

Pe -o floare-n viaţa-mi pururea. 

Din lacrimi scurse-n seară -n geam, 

În zile ascunse unui drum, 

Din ani spre tine, adiam, 

Ca un vulcan,la fel şi-acum. 

Şi azi aştept din veşnicie, 

În calea nemuririi adânci, 

Cu tine lumea să învie, 

În casa mea, mereu de-atunci.. 

Tăcerea ta 

Am înţeles că alinare, 

La chinul provocat de tine, 

Nu voi găsi, din vise amare, 

Nu vei veni nicând la mine, 

Minune ascunsă printre ceruri, 

Făcută azi ca să mă farmeci, 

Din armonie şi din doruri, 

Din sori măiaştrii, zbor pe veci! 

Şi visu-mi aninat de-o clipă, 

Ascuns va sta în umbraţi-floare; 

Trecând pe aripi,nori să-absoarbă, 

Durerea-mi linişte nu are... 


CONTROVERSE CRISTOLOGICE 

LECTURI SUB ABAJUR 

Constantin Miu 

In Biblie nu exista nicio relatare despre viaţa lui Iisus, 

între 12 si 30 de ani. Acest interval, l-am denumit în alt studiu 

perioada blancă a vieţii lui Iisus, deoarece nu avem informaţii despre 

adolescenţa celui care avea să devină Mântuitorul lumii, ca şi despre 

formaţia Sa spirituală. În câteva capitole din Evangheliile după Matei 

si după Luca sunt prezentate succint evenimentele semnificative din 

viata lui Iisus: aceste naraţiuni din copilărie prezintă genealogia lui 

Iisus, o serie de evenimente, precum Buna Vestire, venirea magilor 

din răsărit, spre a se închina celui ales, fuga în Egipt unde familia a 

rămas până la moartea lui Irod, şi întoarcerea la Nazaret, arătarea în 

templul din Ierusalim. După aceste evenimente, viaţa lui Iisus este 

învăluită în mister, până la începutul misiunii Sale. 

N 

(urmare din numărul anterior) 

Chiar de la primele săpături arheolo gice a fost destul 

de uşor să se realizeze drumul actual. Puţin spre sud de 

ruine, terasa este tăiată de Wadi Qumran, o râpă a unui 

torent sezonier, care iese dintr-o crăpătură a ma sivului. 

Cascada pe care o formează uneori apa acestui „wadi” (în 

română – vad), deosebit de puternică, a măturat totul în calea 

ei şi a îndepărtat roca dură până la nivelul de bază. Terasa 

calcaroasă se ridică deasupra celei precedente cu ceva mai 

mult de 150 m. Este mărginită de un banc de rocă foarte 

dură, crestată în mari blocuri masive, cu pereţi aproape 

verticali. Între ele, pante de grohotiş foarte abrupte lasă să 

se scurgă apele ploilor, rare, dar uneori vijelioase. Destul de 

numeroasele grote de aici, săpate în pereţii stâncilor, dovedesc 

un fost climat ploios, contemporan cu glaciaţiile din 

Europa şi, prin urmare, cu mult anterior vremurilor biblice. 

Regiunea Qumranului nu este, desigur, o gradină a Edenului. 

Ea însă oferă câteva avantaje naturale celui ce doreşte să se 

stabilească în deşert, şi anume : 

- Un climat ceva mai blând şi, mai ales, un aer mai 

plăcut de res pirat decât cel de pe ţărmul Mării Moarte; cei 50 

m diferenţă de nivel contează mai mult decât ne-am putea 

imagina, pentru aceasta; 

- Locul este aprovizionat cu apă dulce, este adevărat, 

puţină, dar intermitentă, încât există posibilitatea creării de 

rezerve; 

- Prezintă condiţiile pentru o buna apărare, datorita 

râpelor destul de abrupte, care izolează aproape complet 

promontoriul pe care este aşe zată, la o oră de mers de 

la Qumran spre Sodoma, prezenţa unor izvoare, sălcii 

dar abundente, permite irigarea unei plantaţii de palmieri. 

Iată motivele care au determinat aşezarea în acest loc a 

esenienilor, comunitate din sânul căreia provin faimoasele 

manuscrise descoperite în 1947. 

Alexandru Doboş, în cartea sa Dacia – izvorul 

neamurilor (Editura Obiectiv, Craiova, 2006), aduce câteva 

argumente care susţin opinia în legătură cu doctrina lui Iisus, 

care ar avea sorginte eseniană: „Hipolit (scriitor ecleziastic, 

care a trăit prin anii 170-230 d. Cr), în lucrarea sa intitulată 

Respingerea tuturor ereziilor, reliefa viaţa plină de evlavie, 

iubire pentru semeni, dar şi de cumpătare, dusă de essenieni 

(…) Subliniază (…) problema celibatului, (…) tot el adaugă că 

nu s-a înregistrat vreun caz de essenian căsătorit (…) Hipolit 

menţionează că cel primit printre essenieni trebuia să-şi vândă 

averea, iar banii obţinuţi să-i predea essenienilor, pentru a 

fi împărţiţi şi consumaţi de către ei, egal.” (p. 77-78). După 

cum se poate vedea din citatul reprodus mai sus, trăsăturile 

specifice esenienilor 

sunt recognoscibile 

în persoana lui Iisus, 

inclusiv celibatul şi îndemnul adresat tânărului bogat de a-şi 

vinde averea şi de a-L urma (cf. Marcu, 10:21). Alexandru 

Doboş în cartea amintită, vorbeşte pe larg de faptul că 

essenienii ar fi de fapt vechi terapeuţi geto-daci, iar „luptătorii 

essenieni = luptători daci”. Ei „surâdeau în timpul torturilor 

cumplite şi îşi băteau joc de călăi, căci, după cum afirmau 

cu temei, pe ei îi aştepta Viaţa veşnică…” (op. cit., p. 75). 

Flavius Josepus asemăna pe esenieni cu „organizaţia” 

călugărilor geto-daci, considerând că aceasta era mai bine 

cunoscută, ceea ce dovedeşte vechimea şi seriozitatea 

acestei „instituţii” a călugărilor amintiţi. Numele acestor 

călugări erau, la geţii din dreapta Dunării ctistai (să fie doar 

simplă asemănare fonică între „cristai” şi „creştini”?!), iar la 

cei din stânga Dunarii, pleistai. Vasile Pârvan punea ctistai în 

legătură cu ktistis – „fondator” în limba greacă (oare nu au fost 

„fondatori” ai noii religii primii creştini, în frunte cu apostolii?!) 

– şi pleistai cu polistis – fondator de cetăţi. Învăţătura iniţiaţilor 

geţi se referea, ca şi la orfici, la pythagoreici, precum şi la 

druizi, la cunoaşterea unei lumi divine, de care omul s-a 

rupt, concentrându-şi atenţia numai asupra lumii fizice. Orice 

iniţiere era precedată de probe de admitere, în măsură să 

certifice că neofitul putea să facă faţă practicilor de iniţiere 

ce urmau, fără să-şi rişte sănătatea sau să aibă accese de 

nebunie. Se ştie că orice iniţiere are două faze: pregătirea şi 

iluminarea (trezirea). Din relatările anticilor asupra călugărilor 

geţi (cf. Alexandru Doboş, op. cit.), reiese că pregătirea nu 

se făcea prin serbări orgiastice sau consum de droguri care 

să rupă legătura cu lumea reală, ci prin purificări, asceză 

şi viaţă neprihănită, departe de lume şi de preocupările ei. 

Prin aceste pregătiri se dezvoltau calităţile spiritului, partea 

eternă, divină a omului, astfel încât sa poată domina partea 

din om legată de lumea fizică/ reală. Se spune că spiritul 

nu a pierdut legătura cu sacrul, căruia îi aparţine, dar că 

aceasta o face doar în starea de somn şi, la trezire, omul nu 

mai ştie nimic, fiindcă nu s-a înregistrat în memoria fizicului. 

Iluminarea (trezirea) spiritului se produce atunci când neofitul 

a realizat o legătură conştientă cu sacrul şi astfel are dovada 

existenţei acelei lumi, printr-o experienţa trăită. Ei bine, aşa 

cum preciza Alexandru Doboş, ca să fie primit în rândul 

esenienilor, neofitul trebuia să aibă parte de unele privaţiuni, 

să fie supus la unele încercări de natură fizică şi fiziologică, 

iar cele 40 de zile petrecute de Iisus în pustiu (cf. Luca, 4: 

1-2) sunt tot o formă a privaţiunilor şi ispitirilor la care era 

supus neofitul ce aspira să intre în „casta” eseniană. 


6967

RECENZIE 

Pentru epigramistul Nelu 

Quintus, viaţa sa e ca o 

poveste scrisă în poante 

Ioan Popescu 

Doi fraţi, două caractere diferite, dar acelaşi har 

moştenit de la tatăl lor: epigrama. Cel mai mare 

dintre fraţi este născut în 18 martie 1917. Are, deci, 

peste 94 de ani. Este încă activ şi foarte cunoscut 

ca avocat, politician şi scriitor. Se numeşte Mircea 

Ionescu Quintus, seniorul culturii româneşti. 

Fratele său mai mic, Nelu Quintus, are “doar” 

92 de ani şi un destin mai puţin fericit, de ceva 

vreme având probleme de sănătate, datorită unui 

accident vascular. Boală care nu-l împiedică să 

scrie în continuare epigrame, aşa cum face de-o 

viaţă: peste 5000 la număr! Ele au fost adunate 

între coperţile a zeci de volume - colective sau 

personale - multe dintre ele fiind publicate în ziare 

şi reviste umoristice, centrale şi locale. În 40 de ani 

i s-au publicat 18 volume personale, ultimele patru 

scrise după accidentul vascular. Iată câteva titluri: 

Inspiraţii fără raţii, Autoironii, Quintesenţe, Sport 

şi zâmbete, Voiajând cu gluma, Pe ultima sută de 

poante, Scânteieri. În decursul anilor, epigramistul 

Nelu Quintus a obţinut numeroase premii la concursuri organizate la Bucureşti, Cluj, 

Braşov, Brăila, Iaşi, Râmnicu -Vâlcea, Târgu-Jiu, Ploieşti ş.a. 

Cum spuneam la început, cei doi fraţi au moştenit harul epigramei de la tatăl lor, Ion 

Ionescu Quintus, cunoscut avocat, literat şi politician. Familia Quintus a apărut, ca o 

dinastie, în protipendada românească din vremea 

Unirii Principatelor Române, având o ascensiune 

rapidă în viaţa economică, socială şi culturală a ţării. 

Era o perioadă de cultură, civilizaţie, eleganţă, călătorii 

în străinătate, amor, salon, cazinou, pension, muzică, 

teatru… Intr-un cuvânt, o viaţă mondenă, scandaloasă. 

Tânărul Ion, născut în anul 1875, călca deci pe urmele 

lui Delavrancea,Take Ionescu, Toma Stelian sau Radu 

Rosetti - prieten pe care, din prea multă prietenie, 

l-a deposedat de… soţie. Nimeni alta decât viitoarea 

mamă a celor doi fii: Mircea şi Nelu. 

Epigrama lui Nelu Quntus reprezintă expresia existenţei 

sale. “Cuvintele lui de duh sunt mânuite cu abilitate 

şi la timpul potrivit, ele pot descreţi frunţile, pot risipi 

ceaţa unei vremelnice încordări şi pot ajuta, precum 

un pod peste o apă, la traversarea unui moment 

dificil. El are în vedere perspectiva unei însănătoşiri 

morale, a unei recuperări şi nu a unei condamnări 

fără drept de apel. În ciuda aparenţei de glumă şi 

de joc spiritual, epigrama lui Nelu Quintus serveşte 

o cauză superioară.”Loviturile” sale îndreptate în 

direcţia superficialităţii, într-o paletă complexă de ţinte 

bine cumpănite, aparţin, în fond, unei conştiiţe de 

moralist”(Victor Sterom, scriitor ploieştean). 

Nelu Quintus este membru al cluburilor de epigramişti “Cincinat Pavelescu” Bucureşti şi 

“Ion Ionescu Quintus” din Ploieşti. Visul său, de “fiu risipitor” al Dinastiei Quintus, este 

exprimat, cel mai bine, în poante: Cât n-ar părea de crezut /Pentru toţi contemporanii, / 

Aş lua de la-nceput,/ Epigramele şi…anii. 

TATĂLUI MEU 

Precum în paradis 

Se-ntruchipează visul, 

Din testament nescris, 

I-am moştenit doar scrisul 

FRATELE MEU SE CONSIDERĂ 

CREAŢIA SOŢIEI SALE 

Concluzie dibace, 

Prin care vrea să spună, 

Că pentru tot ce face, 

E scuza cea mai bună. 

LUI MIRCEA, LA ZI ANIVERSARĂ 

O lume te răsfaţă 

La cei “30” de viaţă, 

Că restul, cum se ştie, 

Sunt de căsătorie. 

SEX, LA 92 DE ANI 

Pot să dovedesc prin teste, 

Orişicând în mod deplin, 

Sexul meu şi-acuma este… 

Masculin! 

CRIZA FINANCIARĂ 

Mă cuprinde un fior 

Auzind cumplita ştire, 

Însă mie mi-e uşor, 

Că trăiesc din… amintire. 

ELECTORALĂ 

Obţinând de-ndată votul, 

Prin eternul şiretlic, 

Cum să nu-şi dorească totul 

Dacă-s oameni de nimic. 

CĂPŞUNARII 

De s-au dus spre zări albastre 

E normal să-i înţeleg, 

Rodul guvernării noastre, 

Îl culeg! 

CLIMA NOASTRĂ 

Nu prea ştim ce se petrece, 

Azi transpiri şi mâine tremuri, 

Una caldă, alta rece, 

Deci, şi vremea după…vremuri. 

CONCLUZIE 

Azi,viaţa mă constrânge 

La unele concluzii: 

Mai sunt şi fraţi de sânge, 

Probabil din transfuzii! 

ANUNŢ IMPORTANT 

LIGA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA/FILIALA VRANCEA ANUNTA INCHEIATA ETAPA 

PRIMIRII LUCRARILOR PENTRU ,,CONCURSUL NATIONAL IORGA COSMA,, ED.II-a. 

VIAŢA ŞI PERSONALITATEA LUI IORGU COSMA, CEL CE A FOST EROU NATIONAL, 

REPER MORAL AL ROMÂNIEI REGALE DIN VREMEA LUI CAROL AL II-LEA SÎNT 

SUBIECTUL ACESTUI CONCURS ÎN PLINĂ DESFĂŞURARE.GRAŢIE SCRIITORULUI 

BUZOIAN, DUMITRU K.NEGOIŢĂ CONCURSUL SE AFLĂ LA CE DE-A DOUA EDIŢIE. 

Preşedinte LSR/Fil.Vrancea 

Mariana Vicky Vârtosu 


Cum trebuie să fie poetul 

Ionuţ Caragea 

33-bis 

Fides, 2008 

Ce poţi spune despre un om care 

spune despre el însuşi că este fratele 

geamăn al lui Hristos şi care pomeneşte 

de numele lui Iisus de nenumărate ori 

în titlurile dar şi în versurile sale?! Să 

credem, oare, că talentul izbitor, acablant, 

senzaţional al lui Ionuţ Caragea s-a grefat 

pe creştinismul sensului suferinţei? Oare 

numai atât? Nu. Vom spune mai mult şi 

mult mai mult. Inovator la modul abrupt, 

Ionuţ Caragea nu scrie de data asta cu 

sentimentul ci cu partea intelectivă a 

sufletului. Nu este un poet de „atmosferă” 

iar dacă ar fi unul de atmosferă, 

aceasta ar fi pur intelectivă, aş spune 

transcendentală. Asta i se potriveşte mai 

bine – nuanţa transcendentală a facerii 

textului… 

Dar acest poet nu este numai 

intelectiv. Este ceva greu de definit la el. 

Poezia lui acţionează din toate direcţiile 

deodată şi dă efectul unei implozii în 

adâncimile sufletului. Dar „curentul 

literar” este de negăsit la el. Nu scrie 

în nici o manieră, nerespectând decât 

spiritul poeziei care de fapt îl şi domină 

căci poezia pluteşte, pentru el, deasupra 

suprafeţelor lucrurilor, gândurilor şi 

Mariana Vicky 

Vârtosu 

Remus Foltoş 

principiului metafizic din care ea însăşi îşi 

trage seva… 

În primul rând, poezia lui Ionuţ 

Caragea mi se pare o lecţie de viaţă. 

Poezia s-a coborât din turnul de fildeş şi 

umblă prin lume determinând lectorul să 

îşi ascută urechea la ceea ce este mai 

bun în om, nu neapărat la fantazări fără 

rost imediat. Există o tentaţie a eticului în 

poezia autorului nostru. Există o angajare 

ex abrupto pentru o trăire creştină şi o 

percepţie profundă a lucrurilor. Lui Ionuţ 

Caragea nu-i plac căldiceii chiar dacă 

acest lucru nu se poate 

deduce direct din scrisul 

său… 

Ionuţ Caragea 

este – spun asta fără a-l 

cunoaşte personal – un 

om minunat şi, mai mult, 

un poet de mare calibru. 

Căci a reuşi să treci cu 

vederea circumvoluţiunile 

dureroase pe care lucrurile 

le lasă în mintea ta – aşa 

cum ele numai perfecte 

nu sunt – înseamnă nu 

a cădea într-un păcat ci 

înseamnă a te înscrie pe 

calea unei trăiri şi gândiri 

ce depăşeşte imediatul, 

căutându-l astfel pe 

Dumnezeu în tocmai 

,,NUNCA MAS!” 

Mai începe cu o veste rea, nimerită să-mi încep 

comentariul: Ernesto Sabato, în ultima zi a lunii aprilie ne-a 

părăsit.Pentru noi, cei de pe urmă, mai a fost una specială: 

în cenaclu s-a citit sufficient şi diversificat. Dintre ,,dinozauri,, 

amintesc pe Lili Goia şi textul său, Florin,- proză cu subiect 

propus, despre communism.Ştefania Oproescu a citit poezie. 

No comment, ori, rien ne va plus! Despre proza de atmosferă 

a scriitorului Gheorghe Andrei Neagu intitulată ,,Partida de 

pescuit,, - recomand, a se citi.Atinge un subiect de actualitate 

şi nevralgic. Rondelurile lui Gheorghe Suchoverschi îl 

definesc, iar proza lui Ionel Mony Constantin ,,O moarte 

mică,, este o reuşită. Atractivă şi captivantă, aşa cum şi-a 

însuşit stilul acest condeier care nu se ia în seamă.Despre 

,, Irina,,proza scriitorului Virgil Lovin s-au făcut aceleaşi comentarii ştiute, spre 

nemulţumirea autorului.Dacă am fi avut textul în faţă, poate comentariile ar fi fost mai 

puţin (im)-pertinente. Spun dacă… Cît despre ,,Pompei Fregata,, proza dlui Dumitru 

Cpşereanu…din titlu comentariile se subînţeleg…caustice, ironice, dar şi la subiect. 

Textul, cu mici retuşuri de strictă exprimare literară, atenţionate de Elena Otavă, a trecut 

cu brio proba de foc.Special nu am intercalate lecturile micilor condeieri cu cele ale 

adulţilor(chiar om fi?) intenţionînd să mă opresc asupra lor cu tot respectul cuvenit lor şi 

cuvintelor lor însufleţite. Aşadar, dintre cei foarte tineri, au citit: Raluca Baciu, Adelina 

Bălan, Alexandra Herghelegiu, Anca Condrat; iar dintre adolescenţi,Anca Păduraru, 

Ionel Dogaru, Teona Păvăloaie.Cele patru poeme ale Ralucăi Baciu ne-au lăsat fără 

grai(ţinînd cont de vîrsta autoarei). Şi, concluzia a fost una destul de dură: ori va avea o 

ascensiune teribilă, ori se va rata dacă nu va trata cu aceeaşi seriozitate şi perseverenţă 

această pasiune a ei.( Fiind ,,protejata mea,, nu pot decît să mă umflu în pene pentru 

descoperire!).,,Degetele amorţite,, textul Ancăi Păduraru, un macropoem în proză, puţin 

surprinzător, năucitor, anunţă un scriitor obişnuit cu litera, cu muzica ei, obişnuit cu acest 

exerciţiu. Să fie vinovată pregătirea profesională?...Alexandra Herghelegiu exersează 

deasemenea un poem în proză, pe care l-a intitulat,,Aripi luate de înger,,.Anca Condrat cu 

proza ,,Sfîrşit,, - o adevărată introspecţie, destul de bine gîndită, luînd în calcul vîrsta…ei 

bine, veţi spune, copiii de azi nu seamănă cu generaţiile trecute.Au avut acces la…la…Să 


NOTES 

aceste semne pe care El le-a lăsat în 

lume. Înţelegerea suferinţei ca rezultat al 

imperfecţiunii ACESTEI lumi şi speranţa 

pe care numai Cerurile ţi-o pot reda, este 

mărturisirea credinţei de neclintit a lui 

Ionuţ… 

Aş mai avea de adăugat că poezia 

lui Ionuţ va avea un cuvânt greu de spus 

nu peste multă vreme, atunci când criticii 

se vor fi lămurit asupra scrisului său. Mie 

mi-a fost de ajuns să-i citesc volumul 

„33-bis” şi o mulţime de alte poeme de 

pe net pentru a-mi da seama că este un 

poet desăvârşit – adică unul ce se lasă 

„prădat” de propria sa poezie şi face 

exact ceea ce-i dictează ea în momentul 

precumpănitor al inspiraţiei – căci Ionuţ 

nu scrie decât inspirat. De altfel nu vom 

întâlni la el nici o urmă de decalc, nici o 

urmă de supralicitare… Nu am nimic sau 

nu găsesc nimic să-i reproşez acestui 

poet, vreun viciu al textului 

său care este şi rămâne 

impecabil dar în acelaşi 

timp percutant şi grăitor 

– în efectul său vocal. De 

multe ori metafora este 

uitată pentru a da frâu 

liber unei exprimări cât 

se poate de directe, fără 

înconjur, mai exact, o 

transmisie care ea însăşi 

devine metaforă, luată ca 

ansamblu, ca tot unitar. În 

sfârşit, Ionuţ Caragea e 

un poet aşa cum şi-ar dori 

orice tânăr să fie, aşa cum, 

personal, visez că trebuie 

să fie poetul… 

Felicitări sincere, 

Ionuţ! 

nu excludem tentaţiile. Pentru că, internetul 

şi capcanele lui au ademenit şi pe cei mari. 

În fine, introspecţia Ancăi Condrat este 

o proză reuşită. Ionel Dogaru, încurajat 

de părerea puştimii din cenaclu, a citit un 

nou episod al Justiţarului nopţii, text al 

cărui stil are priză la tineret. Dincolo de 

recomandările făcute de Gheorghe Andrei 

Neagu, Ionel Mony Constantin, ori Gabriel 

Funică, Lili Goia contează. Primează în 

schimb, indicaţiile strictamente de tencică 

şi exprimare literară, professional făcute 

de Elena Otavă şi Ionuţ Ţandară şi, mai 

ales părerea cititorului elitist Ionel Boc. 

Acele cuvinte ale cititorului de serviciu, 

mereu alături, care ştiu a ne dimensiona 

talentul şi, acorda calificative.Luna mai a 

fost traversată de două festivaluri literare, 

unul organizat la Adjud, cel de-al doilea 

, o premieră care a avut loc la Negrileşti. 

Ambele au sărbătorit doi poeţi care nu 

mai sînt printer noi. Organizatorii au găsit 

de cuviinţă să invite …pe mustaţă. Vă 

asigur dlor organizatori, poeţii Constantin 

Ghiniţă şi Dumitru Pricop, ar fi spus la 

unison:NUNCA MAS! Amîndoi poeţii au 

militat pentru coeziune şi prietenie; au 

fost ,,duşmani,, declaraţi ai acelora care 

au ţinut morţiş să păstreze DIHONIA între 

noi, vrîncenii.Unde-a fost Gheorghiţă 

Istrate, poetul vrîncean prin adopţie? 

Prieten cu toţi vrîncenii …pînă la moartea 

morţii? Nu e treaba mea, iar dl.Florin Micu 

Iliescu,directorul Direcţiei pentru Culte 

Cultură şi Ptrimoniu a făcut un pariu cu 

sine…Ce spuneţi dle director, mai sînt 

şanse să cîştigaţi? Vă susţin şi, cred că , 

acest pariu merită să fie cîştigat. 

6969

RECITIRI 

Ion Druţă – proza scurtă (povestiri) 

Vol. Clopotniţa 

Una din principalele trăsături ale prozei druţiene 

ar putea fi considerată latura ontologic-socială a autorului 

basarabean, născut în 1928 în satul Horodişte, raionul 

Donduşeni. Acesta plasează în centrul creaţiei sale omul, 

oferindu-i o personalitate complexă şi, s-ar putea spune, 

chiar intertextuală, din punct de vedere literar. Omul lui Druţă 

poate fi asemănat cu eroii lui Creangă, aparţine spaţiului 

rural, are o gândire molcomă şi profundă, pământeană; în 

acelaşi timp, însă, este predispus reveriei, auto-analizării, 

chiar şi introspecţiei, el emite judecăţi de valoare asupra 

celor în mijlocul cărora trăieşte, le analizează caracterele, 

apropiindu-se astfel de personajele lui Slavici, într-o 

oarecare măsură. Ion Druţă, cu a sa Poveste a furnicii, 

împrumută chiar şi câteva elemente stilistice specifice 

lui Emil Gârleanu, truda neobosită a furnicii fiind o 

reproducere, la scară miniaturală, a luptei omului pentru 

supravieţuire, indiferent de obstacole. 

Omul lui Druţă are o legătură specială cu natura, 

nepotrivită cu vremurile în care există; această legătură 

se manifestă puternic mai ales în copilărie, ca în Şoapte 

de nuc. Copacul are valenţe romantice, umbra sa oferă 

un spaţiu oniric, în care copilul poate fi oricine. Nucul are 

şi rol educativ în viaţa copilului, oferă sfaturi, îndemnuri 

„Bine, măi Ioane, dar de ce numaidecât să faci pârjol? 

Sperie-l colea oleacă...” E aproape o prezenţă umană, 

care reconfortează, „lasă că-i bine, Ioane”; adolescenţa 

îi diminuează calităţile, dar, chiar şi atunci când nucul 

dispare fizic, el rămâne o prezenţă spirituală „l-am purtat 

toţii anii împreună cu mine”. 

Imaginea copilăriei este evocată şi în De demult şi 

de departe, titlu sugestiv, ce transmite ideea nostalgiei şi 

melancoliei autorului ajuns la maturitate, care-şi evocă 

timpul copilăriei. Evocarea este relizată inedit, sub forma 

unei întâlniri reale, copilăria este antropomorfizată, poate 

comunica, are sentimente, e timidă, curioasă, veselă, 

oferă cadouri. Are o anumită recurenţă, soseşte numai 

primăvara, anotimpul întineririi, această asociere fiind 

previzibilă, dar nu desuetă la Druţă. Autorul, matur, se 

transformă într-un ghid al spaţiului urban, iniţiază copilăria 

în misterele oraşului, cerând, în acelaşi timp, informaţii 

despre cei de acasă. Aceasta prezintă trăsăturile unui 

copil, i se face dor de casă, îi plac bomboanele, dar şi pe 

cele ale unui om matur, „fire de ţăran, fire de moldovean, 

vrea să-şi vadă cârmuitorii cu ochii săi şi să se laude la 

întoarcere că i-a văzut.” 

Ruralul este spaţiul care domină screirile lui Druţă; 

atunci când urbanul îşi face apariţia, ea este temporară 

şi fugitivă. Oamenii trăiesc încă după reguli ancestrale, 

peste care au venit lucruri noi, ce însă nu le-au schimbat 

modul de trai, vorba, portul, valorile. Piept la piept are 

în prim-plan doi ţărani, badea Andrei şi Lisandru Dârlog. 

Personalităţi puternice, cei doi sunt angajaţi într-un conflict 

aparent naiv: întâlnindu-se faţă în faţă pe un drum îngust 

şi amândoi fiind în căruţele lor, nici unul dintre ei nu 

vrea să-i facă loc celuilalt să treacă. Cei doi sunt parcă 

două imagini în oglindă, gesturile, ticurile, forţa fizică, 

replicile lor sunt identice. Conflictul lor evoluează încet, 

cu înţepături fine, aluzii ironice unul la adresa celuilalt; 

gesturile le sunt calculate, măsurate, ei îşi etalează parcă 

propriile calităţi pentru a-şi impresiona adversarul. Toată 

această scenografie pare împrumutată dintr-un dans 

nupţial animalier, în care premiul nu este impresionarea 

femelei, ci păstrarea mândriei personale intacte. Modul de 

rezolvare ales este la fel de tradiţional: lupta piept la piept, 

care se desfăşoară după 

acelaşi tipic. Cei doi se 

completează şi în luptă, 

de aceea rezultatul este 

previzibil, nici unul dintre ei 

nefiind învingător. Prietenia 

ce se leagă între ei este o 

prelungire a acestei afinităţi 

umane, concluzionată în 

finalul povestirii, „aşa-i la 

noi, la moldoveni”. 

Ion Druţă realizează 

şi portrete colective, Alina Maria Radu 

povestirea Arioneştii fiind un 

exemplu grăitor. Atmosfera, deşi acţiunea se desfăşoară, 

în mare majoritate, într-un autobuz, este rurală, mai ales 

prin limbajul şi comportamentul personajelor. Conflictul 

este iniţiat de refuzul unor prăşitoare ce doreau să 

călătorească cu autobuzul de a plăti biletul, de aici pornind 

un dialog presărat cu replici savuroase, ce au când un aer 

rural, când un aer modern. Lidera grupului, „una zdravănă 

şi rumenă, un băboi din cele ce ţin pe umerii lor şi familia, 

şi satul şi republica”, dă dovadă de adevărate aptitudini de 

avocat, reuşind, prin persuasiune şi insistenţă verbală, să 

se urce în autobuz împreună cu ale sale colege de lucru. Ele 

formează o unitate socială indivizibilă, care nu apreciază 

decât propriile valori; nu-i permit unuia dintre ceilalţi 

călători să cânte o romanţă de dragoste, în ciuda faptului 

că acesta le plătise biletele, exasperat de interminabila 

lor ceartă cu şoferul. Finalul este neaşteptat; autorul, care 

este martor la cele întâmplate, află că, de fapt, şoferul şi 

lucrătoarele sunt din acelaşi sat şi ei performează acest 

spectacol ori de câte ori în autobuz sunt şi alţi călători, 

pentru a ascunde faptul că, de obicei, şoferul le transportă 

gratuit pe femei. 

Una dintre cele mai interesante povestiri este Sacii 

cu grâu, o adevărată metaforă a omului identificat cu 

produsul muncii sale. Protagonistul este un om acuzat că 

ar fi furat un sac de grâu; în viziunea autorului, el însuşi 

„seamănă grozav cu un sac de grâu, rezemat pe-o coastă”. 

El poartă un dialog cu un personaj imaginar, întruchipat 

de paharul cu vin din faţa sa. Relaţia este evidentă; vinul, 

băutura adevărului, conferă veridicitate spuselor omului, 

dar numai la nivelul conştiinţei populare, nu şi la nivelul 

celei socio-politice. Omul se justifică în ochii acestui 

personaj imaginar, căutând astfel confirmarea propriilor 

gânduri, „Căram grâul de la o magazie la alta. Treceam 

tocmai pe lângă casa mea, şi ce mi-a venit în cap, ia să 

arunc un sac peste gard. L-am aruncat aşa, într-o doară, 

de de furat, nici gând”. Furtul presupune premeditare din 

punctul de vedere al omului, presupune însuşirea unui bun 

care nu-ţi aparţine, dar, din moment ce grâul este produs 

din munca sa, însuşirea lui nu este, nu poate fi considerată 

furt. Expresia „nici gând” folosită de om exclude ideea 

premeditării. Chiar şi imaginea închisorii, pedeapsa pentru 

furt, este evocată metaforic de cântecul fetei hoţului, „Cinci 

pătrate cu zăbrele/ Zac pe faţa casei mele/ Cinci pătrate 

cu zăbrele/ Din durere fac durere”. Autorul atribuie omului 

identitatea grâului, numindu-l „sac de grâu” pe întreg 

parcursul povestirii, sugestia acestei denominări fiind 

similaritatea dintre elementul uman şi cel vegetal, legate 

prin muncă. 

Imaginea femeii este valorificată de Druţă în 

povestiri cum ar fi Pădureanca sau Rubanca. Interesant 

î 


Coriolan 

PĂUNESCU: 

Răstimpul iubirii 

Petre Manolache 

Incantatorie şi, totodată, încântătoare, sub 

aspectul expresiei rafinate, venind din interiorul profund 

al sentimentelor umane, pentru a fi pusă pe acel 

pedestal sănătos al valorii autentice, poezia din “Răstimpul 

iubirii”, volum semnat de domnul Coriolan Păunescu - 

poet înzestrat cu har adevărat - se citeşte pe nerăsuflate, 

oferindu-ne satisfacţia întâlnirii cu armoniile celeste 

ale spiritului. 

Răbdător, ca şi când ar construi o misterioasă 

piramidă, Coriolan Păunescu aşează, la temelia visului, 

lumină şi anotimpuri. In fapt, el recreează timpul, acest 

vânător de uitare, reuşind să închidă, precum în mirifice 

pergamente, nu atât durata, cât necesarul propus în 

durată. 

Eterna temă a iubirii are, aici, miez filosofic, ceea 

ce ne conduce către Tudor VIANU, care, între altele, 

afirma că “adevărata poezie este purtătoarea unui sens 

universal”(“Filosofie şi poezie”,1937), ceea ce ne permite 

să afirmăm că, în Răstimpul iubirii, autorul este un adevărat 

maestru, desigur apelând, cu mult succes, la sursa pe 

care o conţine suavul sentiment. 

Este o mare plăcere, spunem noi, să citeşti şi să 

reciteşti o asemenea carte de poezie, pentru că ea îţi 

dă prilejul să-ţi încarci sufletul cu armoniile unei melodii 

seducătoare, la fel cum ai asculta undeva, într-un loc 

liniştit, curgerea tulburătoare a muzicii lui Beethoven 

ori a lui Chopin, ca să facem apropiere între arte, prin 

ESEU 

intermediul divinităţii. 

Cred că poezia din “Răstimpul iubirii”, în stilul 

său clasic, îşi are rădăcinile în romantism, cu revelaţia 

deschiderii, parcă, a unei cărţi de amintiri, în care poetul 

şi-a notat, de-a lungul vremii, în metafore limpezi, versuri 

dedicate, din inimă, celei pe care o vede, în întreaga ei 

gingăşie, şi în cugetul său neliniştit, înfiorat de ireala ei 

frumuseţe. 

“N-am să trec pe uliţa durerii noastre/ cum se-ntâmpla 

când înflorea de vise/ fruntea frumoasei mele flori albastre/ 

din amintiri ce-au fost odată stinse”(Nu mai trec, pg.37), iar 

atunci când iubirea aduce şi suferinţă, poetul notează:” 

Nu te zugrăvesc iubito în cuvinte/ nici în mantie galbenă 

de stea./Iţi acopăr însă trupul care minte/cu un strat etern 

din suferinţa mea”. 

Uneori bacovian, Coriolan Păunescu scrie:”Iar umblă 

iarba pe sub vânt furişată/ şi-n arbori mai ard muguri de 

ceară./Vine iubito o vreme extrem de ciudată/ de un verde 

târziu licărind din afară” (Printre ronduri de flori, pg.61). 

Pentru mesajul fascinant, poeziile lui Coriolan 

Păunescu ar trebui citate în întregime, însă las la 

aprecierea cititorilor chemarea de a se apleca, fără 

regret, asupra acestei cărţi minunate. Nu putem trece cu 

vederea intervenţiile docte de la începutul cărţii, unde 

găsim un “Cuvânt înainte”, aplicat, semnat de d-l prof.univ. 

dr. Constantin Frosin, dar şi o succintă creionare(“ Poetul 

şi eterna frumuseţe”), semnată de d-ra lect.univ.dr. Alina 

Beatrice Cheşcă, referitoare la rostul poetului şi al poeziei 

în viaţa noastră. 

Scriitor consacrat, dar mai ales poet, d-l Coriolan 

Păunescu dispune, considerăm noi, încă de serioase 

rezerve de lirism, pe care, cu siguranţă, le va pune în 

valoare în viitoarele sale apariţii de carte proprie. Până 

atunci, în acord cu Tudor VIANU, care consideră că “Poezia 

este forma înaltă a cunoaşterii filosofice”, accedem şi noi, 

la această idee, considerând, în acelaşi timp, că volumul 

“Răstimpul iubirii” (Editura Universitară Danubius), o 

reuşită, evident demnă de luat în seamă. 

este faptul că femeia, deşi are o identitate proprie, este 

definită printr-un pseudonim, ce devine şi titlul operei, 

pseudonim ce reflectă apartenenţa socială sau familială. 

Pădureanca este o mini-monografie a unui sat, Cumpăna- 

Veche, ai cărui locuitori se numesc, în marea majoritate, 

Păduraru. Femeile satului au o calitate ce pare aproape 

supranaturală străinilor, bocetul lor este extraordinar de 

impresionant, trezeşte diferite sentimente. Dacă celor din 

afară le provoacă o teamă şi o curiozitate supersitţioasă, 

Pădurenii simt nevoia să plece din sat atunci când femeile 

bocesc. Bocetul nu are legătură cu plânsul, capătă 

valenţe spirituale, este o exprimare ancestrală, primitivă, 

a unor trăiri ce copleşesc omul, nu numai pe cel care le 

experimentează, dar şi pe cel care este alături de acesta. 

Uneia dintre femeile satului, Ileana lui Sănduţă, care este 

cea mai vestită bocitoare, îi arde casa, iar cel care trebuie 

să îi dea vestea nu se simte în stare să o facă singur. 

Apelează deci la ajutorul unuia dintre bătrânii satului, 

adjuvant care este capabil să contracareze un bocet altfel 

imposibil de evitat. Bătrânul îi dă vestea femeii aparent 

brutal, dar această brutalitate este cea care reuşeşte să 

împiedice apariţia bocetului; el o anunţă că i se va ridica 

altă casă cât de curând. Femeia plânge, dar nu boceşte; 

acelaşi lucru se întâmplă şi când păşeşte pentru prima 

dată în casa cea nouă. Consacrarea acesteia este făcută 

de unul dintre copiii ei, unul semnnându-se cu un creion pe 

tocul uşii, atribuind astfel locului o identitate, botezând întrun 

fel casa. Deşi trecuse printr-un eveniment traumatizant, 

femeia reuşeşte să-şi înfrângă dorinţa de a boci, sugerând 

astfel că, odată cu trecerea de la casa cea veche la 


una nouă, ea schimbă şi o mentalitate arhaică; unitatea 

satului, care îi oferă un nou cămin şi toate cele neceasre 

traiului, învinge acel element fatalist al disperării în faţa 

problemelor vieţii. 

Rubanca este o altă femeie văduvă, ca şi Ileana, care 

luptă cu greutăţile unei vieţi de om singur. Este un exemplu 

de analiză psihologică a mentalităţii rurale. Rubanca, pe 

numele ei real Anastasia Ruban, „are şi ea o slăbiciune. O 

slăbiciune cam ciudată: dacă l-a prins pe cineva cu mâţa-n 

sac, gata, nu-l mai crede, să ia acela foc cu gura.” Ea îl 

analizează pe unul dintre consătenii săi, Toader, pe care 

îl bănuieşte de furt. În mod paradoxal, femeia este făcută 

părtaşă la unul dintre miracolele lumii: naşterea unui copil, 

care este tocmai al acestui Toader. Ea este cea care, 

întrebată de tată ce nume să pună copilului, îl îndeamnă 

pe acesta să continuie linia identitară masculină, numind 

copilul tot Toader şi tot Rubanca este cea care consacră 

venirea pe lumea a copilului în faţa lui Dumnezeu prin 

semnul crucii. 

La Ion Druţă oamenii sunt puşi într-o serie de ipostaze 

diferite, de copii, de vecini, de asupriţi, de duşmani, de 

prieteni. În primul rând, însă, oamenii lui Druţă sunt 

raportaţi la ei înşişi, la omenescul din interiorul lor, ei sunt 

păstrătorii unor valori ce şi-au dovedit calitatea de-a lungul 

timpului. Deşi presaţi de nou, forţaţi să se conformeze unor 

tipare ce nu le aparţin, ei le fac faţă, nu prin revoltă, nu 

prin resemnare, ci prin continuitate senină şi prin unitate 

umană. De aceea, Ion Druţă poate fi numit poet al omului 

şi al omenescului. 

6971

POEZIE 

IOANA GRECEANU 

SORINA 

BASESCU 

Recviem pentru 

omul din cub 

Omul îşi înalţă 

capul cu ambele 

mâini 

în acordurile orgii sălbatice 

proiectat pe pânza neagră 

cu ochi şi cu gură 

cu labele acelea calde pe pîntece 

ca şi când ai vedea prima oară ca şi 

cum lumea ţi s-ar dezvălui plină de 

sânge 

El părea a fi ultimul dintr-un lung şir 

de fraţi dacapitaţi : iată imaginea 

singurătăţii a lumii 

şi tu, ascultând ca pentru prima oară 

acordurile orgii 

ca şi când muzica ar năvăli dintr-un 

gâtlej retezat odată cu sângele 

Este timpul 

Este timpul ca sufletul 

să mustească ca un strugure roşu 

sub teasc. Vinul îmi amorţeşte trupul 

mă ajută să mor în carnea mea 

la rigoare, îmi incendiez casa cu creierul 

pun între mine şi ceilalţi rugul 

din cap. Moartea 

cu o carnaţie roză ispiteşte bărbatul 

tânăr eu ispitesc îngerul cu limba 

mâncată de cuvinte 

eu sunt mortul asexuat de la pieptul 

îngerului, cu limba sângeroasă nu există 

faptă mai lipsită de speranţă decât 

aceasta 

şi nici lacrimă în ochiul îngerului, atunci 

veţi şti că eu sunt mai singură cu mine 

însămi decât un călău faţă în faţă cu 

victima sa. 

Efectul de seră 

Mărturisesc cu mâna pe creier 

participarea mea 

la o involuţie 

ale cărei dovezi sunt dinţii şi jalnica 

expansiune a gurii toate vor fi ca un 

mâine inexistent şi va fi încă osul fără 

carne 

şi îmbrăţişarea îngrozită între osulfrate 

şi osul-soră va fi o noapte ca de 

mormânt în care doar dinţii vor străluci 

şi vor mai clămpăni în neştire; Ajunsă 

aici, 

Tresar ca la trosnetul unei crengi uscate 

când sunt singură într-o pădure iarna 

şi încremenesc cu răsuflarea tăiată o 

bestie încă neconcepută pândeşte în 

scorbura din creier 

De jur împrejur, de jur împrejur, 

până la sufocare acelaşi cer veşted, 

străpuns de jos în sus de crengi ca de 

cuţite strâmbe, probabil o să ningă cu 

osişoare mieii i-am văzut, ca de cârpă, 

întinşi unul lângă altul 

în staul 

ar fi putut să ningă într-un poem 

în toată românia e un ger de îngheaţă 

sângele în vine 

eu stau şi număr zilele până la capătul 

zilelor 

până se vor preschimba într-o zi mai 

mare 

în care să se petreacă toate, fără 

nerăbdare 

am să mă plimb eu pe acolo pe sus 

liniştită 

şi frumos îmbrăcată ca printr-o pădure 

în floare 

şi o să-mi contemplu capul 

cum visează, s-a îngropat în visul lui 

fraged 

de viu 

şi nu ştiu dacă să gem sau să surâd 

când spun aceasta de dincolo de frunte 

pare că mă ameninţă ceva şi a început 

să mi se umfle vederea stau nemişcată 

ore întregi 

şi privesc în gol ca într-un preaplin 

gata să dea pe răscoale 

fruntea mi-am frecat-o de palmă 

până s-a tocit şi acum am creierul la 

vedere 

închid şi deschid succesiv supapele 

vinovăţiei 

nevinovăţia nu foloseşte la nimic 

o punem la zid şi o ciuruim cu armele 

- înseşi cuvintele îi şuieră pe lângă urechi 

ca nişte 

gloanţe — 

până se prăbuşeşte în prăpastia ei 

paradisiacă 

nu mai putem începe, continuăm 

bucata asta de viaţă pe care o avem o 

morfolim 

în gurile îmbătrânite prematur şi o 

înghiţim 

aproape nemestecată. 

Insă există cuvinte 

Insă există cuvinte pe care le primesc 

direct în piept 

sau altele pe care le scot din gură ca 

pe nişte nesfârşite panglici roşii prin 

metode de maniac al roşului. 

Descopăr că liniştea face parte 

din cuvintele fără sânge 

abia şoptite în această după-amiază de 

iarnă; 

liniştea are o faţă palidă 

şi pe ea nu tresare nici un muşchi 

exact ca zidul 

prin care vorbim; 

trupurile noastre alăturate 

fiecare în îngheţul său 

fiecare în carnea sa 

paralelă: 

acum mă mişc în tine 

mă răsucesc mă contorsionez mă 

dezintegrez mă refac 

pecetea mea, un miriapod care 

îşi mişcă picioruşele spasmodic, 

provoacă sângerări minuscule 

şi ce înseamnă toate aceste lucruri roşii 

nici eu şi nici tu nu ştim. 

1. Piesă de teatru 

O piesă de teatru, cu 

lumini triste şi ceaţă, 

În centru o viaţă 

răvăşită, 

O viaţă simplă sau 

poate una vastă. 

Un basm feeric ce sună 

a jale, 

Sau o comedie 

neînfrântă 

Din toate cele patru 

puncte cardinale. 

Acest decor special amenajat, 

Cu umbre, lacrimi, bucurii. 

Pentru-n artist începător, descurajat. 

Ce are frică de cascadorii. 

O viaţă exemplificată în miniatură 

Să uiţi de pătimire, labirinte şi ură, 

E viaţa mea, a ta, şi-a sufletelor înnecate 

A inimilor în doliu, şi-a măştilor-nrădăcinate 

Te recunoşti creaţie nocturnă? 

Încovoiat, mâhnit de-al vieţii greu, 

Te-analizează cronicii din separeu 

În timp ce sufletul ţi se deturnă. 

Cortina se lasă în amurg nemângâiata, 

Când cad petale, se-nalţă luna adiată. 

S-a sfârşit. 

2. Jocul iubirii 

Sub cerul liber – tu. 

Pe iarba mlădioasă – eu. 

Intrarăm deodata-n jocul meu 

Nepăsători şi dezmorţiţi 

Ca după iarnă. 

Un pas de tango, 

Un gând subtil, 

Zelosul meu iubit, cu-n gest abil 

Vei fi al meu 

Doar pentru seară. 

Mă prinzi de brâu, 

Eu te dezmierd la piept, 

Şi-n piruete, încet-încet 

Ne vom mişca 

Cu pleoapele închise. 

Foşnet de gânduri, 

Priviri scânteietoare, 

Iar buzele ademenitoare 

Se-alintă doar in treacăt 

Cu un sărut. 

E doar un joc neînceput 

3. Mergând încet 

Mergând încet din poartă-n poartă 

Purtam, strigând din suflet, tăcerea nopţilor 

de mai. 

Cărările mă duc spre miazăzi. Inima-mi 

bate 

O falsă melodie cu notele-nşirate… 

Lacrimi trandafirii… 

Păşesc în orişice moment din poartă-n 

poartă 

Cu veşti îmbătătoare de necaz. 

Zadarnic soarele s-a dat după perdea 

Inima mea s-a pustiit…şi înca stă să 

cadă… 

Suspinul mi-a pierit, nădejdea nu 

cutează… 

Sunt zdrobit. 


Un plagiat ruşinos 

Timp de aproape patru decenii, şi datorită faptului că, 

prin vrerea destinului, m-am născut în localitatea în care 

marele poet naţional Octavian Goga îşi doarme somnul 

de veci, m-am preocupat pentru a contribui la mai buna 

şi obiectiva cunoaştere de către contemporani a vieţii 

tumultuoase şi activităţii extrem de complexe şi diverse 

a „poetului pătimirii noastre”. În acest scop, am cercetat, 

atât cât mi s-a permis şi când mi s-a permis, până să 

intervină reprezentanţii cenzurii vechiul regim, speriaţi de 

posibilitatea aflării adevărului legat de poetul şi omul politic 

Octavian Goga (fapt care contravenea planurilor lor de a-l 

menţine într-un convenabil con de umbră, care să justifice 

etichetările folosite în mod curent de propagandiştii vremii 

din rândurile presei literare, continuaţi, din păcate, şi azi 

de diverşi trepăduşi literari, deranjaţi de prestigiul de care 

se mai bucură poetul) am studiat documentele rămase 

în arhiva de la Ciucea, dar şi sute de publicaţii, articole, 

studii, cărţi etc. Am valorificat aceste cercetări într-o 

teză de doctorat, în numeroase articole, risipite în presă, 

începând din anii 80 ai secolului trecut şi până în prezent, 

precum şi în mai multe volume de istorie literară, care 

s-au bucurat de o favorabilă receptare de o bună parte a 

criticii româneşti actuale. Am descoperit şi dat publicităţii 

fapte noi, necunoscute, legate de biografia şi activitatea 

poetului şi omului politic Octavian Goga. Am clarificat, cred 

eu, activitatea desfăşurată de el ca profesor al Universităţii 

clujene, membru şi vicepreşedinte al Academiei Române, 

preşedinte al Societăţii aurifere „Mica” de la Brad, ca şi o 

serie aspecte referitoare la uciderea sa, prin otrăvire, din 

porunca regelui criminal Carol al II-lea. 

De asemenea, am readus în discuţie, cu contribuţii 

importante, legăturile poetului cu Francmasoneria. 

Pentru a fi util tuturor celor ce se apleacă asupra vieţii 

şi operei lui Octavian Goga, am întocmit, ajutat de distinsa 

bibliotecară Angela Monica JUCAN, de la Biblioteca 

judeţeană „Petre Dulfu” un volum masiv, de 1102 pagini, 

în format A4, consacrat bibliografiei operei şi personalităţii 

gogiene1. 

În anul 2007, am publicat volumul „Goga şi 

Francmasoneria”2 în care am inclus şi studiul consacrat 

raporturilor dintre poetul şi politicianul Octavian Goga 

şi această organizaţie secretă. Studiul respectiv l-am 

publicat, cu noi date şi completări, şi în alte volume sau ca 

articole de sine stătătoare în reviste şi în publicaţii on line. 

Având în vedere faptul că, în continuare, acord 

atenţie la tot ce se publică, în ţară şi peste hotare, în 

legătură cu poetul, urmăresc constant publicaţiile şi cărţile 

ce conţin materiale legate de Octavian Goga. Mai zilele 

trecute, prin bunăvoinţa distinsului scriitor şi director de 

revistă Gheorghe Neagu, din Focşani, am primit revista 

„Oglinda literară” . 

Ca de obicei, din momentul primirii, m-am grăbit să 

o răsfoiesc. Am descoperit astfel, la pagina 6945, articolul 

„Octavian Goga – Masonul”, semnat de o oarecare 

Monica Bold. În primul moment, având în vedere că lucram 

la revizuirea cărţii mele, în ideea publicării unei noi ediţii, 

m-am bucurat că, iată, şi altcineva, complet necunoscut 

mie, era preocupat de acest subiect. Stupoare, însă. În 

locul unui text propriu, persoana care semna articolul a 

recurs la un ruşinos furt. În realitate, articolul pe care îl 

semnează cu neruşinare această Monica Bold nu este 

altceva decât o preluare completă, cu punct şi virgulă a 

unei părţi a textului meu din volumul menţionat. 

Probabil că pentru a evita să se observe hoţia 

nemernică la care a recurs, individa a decis să preia textul 

fără partea lui de început din carte. În volumul meu, textul 

consacrat acestei teme se află la paginile 87-102. 

Monica Bold îmi 

fură, integral, textul 

cuprins între paginile 

90-93 ale cărţii mele. 

E vorba de plagiat, 

nu de o preluare a 

unei părţi din textul 

meu şi includerea lui 

într-un studiu propriu 

sau eventual vreun 

comentariu consacrat 

aceleiaşi probleme. 

Hoţia este făcută 

cu intenţie, întrucât, 

sperând, probabil, că Dan Brudaşcu 

nu se va afla niciodată 

despre faptele ei 

reprobabile, Monica 

Bold nu aminteşte absolut deloc sursa preluată samavolnic. 

Şocat de descoperire, l-am sunat la telefon pe dl. 

Gheorghe Neagu spre a-i semnala cele descoperite şi 

a cere explicaţii. Pus într-o situaţie de-a dreptul jenantă, 

distinsul scriitor vrâncean mi-a explicat că regretă cele 

întâmplate. Crezuse că această Monica Bold, fiind 

cadru didactic la o universitate, nu a recurs la o hoţie 

descalificantă, ci a scris un text personal despre un subiect 

puţin abordat de exegeţii şi istoricii literari de azi. 

Având în vedere gravitatea gestului acestei persoane 

cu vădite intenţii infracţionale, de vreme ce nu aminteşte, 

nici din greşeală, de unde s-a inspirat şi preia, fără acordul 

meu şi publică sub numele ei un text pe care l-a preluat 

integral, fără să schimbe măcar o singură virgulă, dintr-o 

carte publicată în urmă cu mai bine de 4 ani, am decis să 

aduc la cunoştinţa opiniei publice acest fapt reprobabil. 

Voi informa despre această hoţie ordinară şi 

universitatea la care lucrează această persoană. În plus, 

îi voi cere socoteală în justiţie pentru acest plagiat care o 

descalifică, cel puţin moral, pe făptuitoare. 

În plus, semnalez această hoţie, cu intenţie, şi 

revistelor şi publicaţiilor literare din ţară spre a decide 

singure dacă, în viitor, vor mai accepta, printre colaboratorii 

lor, o persoană care urmăreşte să-şi clădească cariera şi 

opera pe furt şi hoţie. 

_______________________ 

1. Aducând acest proiect la cunoştinţa preşedintelui 

Academiei Române, dl. Academician Ionel HAIDUC, 

Domnia Sa m-a anunţat că prezidiul Academiei Române a 

luat decizia publicării acestui volum pe spezele Academiei 

în Editura Academiei. Am trimis, pe un CD, încă din 2009, 

întregul material, fiind contactat de câteva ori de persoane 

din stafful Editurii. Volumul ar fi trebuit să apară în anul 2011 

şi pentru a marca împlinirea a 130 de ani de la naşterea 

poetului. Din motive pe care nu le cunosc, până la urmă, 

deşi exista o hotărâre a Prezidiului Academiei Române în 

acest sens, Editura Academiei nu a mai onorat realizarea 

acestui volum. O secretară a Editurii îmi cerea, la un 

moment dat, să asigur suma de 660.000.000 de lei, cât 

estimaseră dumnealor că ar reprezenta publicarea a 1000 

de exemplare. Nu am de unde procura aceşti bani, aşa că 

nu am mai insistat. Pe nimeni nu a interesat vreodată timpul 

cheltuit de mine de decenii pentru adunarea întregului 

material cuprins în volum. Este destul de evident că, deşi 

poetul a fost, în trei mandate succesive, vicepreşedinte al 

Academiei Române, această instituţie nu pare interesată 

în demararea unui proces de recuperare a operei literare 

şi jurnalistice a lui Goga sau în publicare unor lucrări de 

sinteză consacrate acestuia. 

2. Vezi Dan BRUDAŞCU, Goga şi Francmasoneria, Cluj- 

Napoca, Editura SEDAN, 2007. 

3. Oglinda literară. Revistă de cultură, civilizaţie şi atitudine, 

anul X, nr. 113, mai 2011. 


ATITUDINI 

6973

ATITUDINI 

Doamna Bold, 

am constatat recent un lucru extrem de grav pe care l-ati savarsit, respectiv 

preluarea dintr-un text al meu, aparut in cartea mea intitulata Goga si 

francmasoneria, dar si in cartea Paradoxurile Francmasoneriei, respectiv in 

volumul colectiv Transilvania si Francmasoneria, a unei parti substantiale 

pe care ati publicat-o, sub numele dvs., fara nici o referire la adevaratul 

autor, in revista Oglinda literara. Gestul dvs. nu contravine doar moralei, ci 

si legii. De aceea, va anunt pe aceasta cale ca luni voi depune o plangere 

penala impotriva dvs. Nu va cunosc si nu fac acest lucru pentru ca, anterior 

acestui incident penibil si nedorit de mine, as fi avut de a face cu dvs. 

Pentru a evita hartuirea domnului Gheorghe Neagu, directorul revistei, 

va rog sa imi comunicati datele dvs., respectiv adresa postala si de 

domiciliu. Sa nu mizati cumva ca nu se va afla. Eu insa nu as dori sa 

tarasc si revista in aceasta poveste mizerabila. Pentru ca nimeni de 

la revista nu s-a facut vinovat in vreun fel de gestul dvs. incalificabil. 

Daca pana luni dimineata, ora 10.00, nu primesc informatiile solicitate, voi 

depune oricum plangerea penala, solicitand, cu sincere pareri de rau, includerea 

si a redactiei revistei ca parte in proces. De asemenea voi sesiza şi Ministerul 

Învăţământului, pentru a şti ce “dascăli” îl slujesc.Nu pot tolera ca munca mea 

sa fie insusita fara rusine de dvs. sau de oricine altcineva. 

Dr. Dan BRUDASCU 

Iubite domnule profesor, 

Ţin să vă asigur de întreaga mea consideraţie pentru ceea 

ce săvârşiţi întru slujba culturii române. Sunt onorat că aţi ales 

revista Oglinda Literară pentru a vă exprima liber ideile care vă 

fac să fiţi o personalitate în peisajul cultural românesc şi nu 

numai. 

După cum veţi observa chiar şi în acest număr, doamna 

Bold face parte din şcoala doctorală a Facultăţii de litere de la 

Universitatea Ovidius Constanţa. 

Este de la sine înţeles că domnia voastră are libertate 

deplină de exprimare, asumându-şi totodată răspunderea pentru 

materialele trimise spre publicare. 

Cred că aţi observat că în pagina de gardă a revistei Oglinda 

Literară se menţionează acest lucru. 

Aş fi bucuros dacă aţi accepta scuzele, continuând să 

colaboraţi la revista noastră, păstrând trează vigilenţa domniei 

voastre. 

De asemenea, aş preţui dacă s-ar găsi o cale de conciliere 

cu doamna Bold, pe care o stimez şi o doresc în continuare în 

paginile revistei. 

Ca bun român ce sunteţi cred că veţi găsi o cale românească 

de soluţionare a unui conflict de care cred sincer că nu mă simt 

vinovat că a apărut. 

Dragi îmi sunt colaboratorii revistei. Şi asta cu atât mai 

mult cu cât nu am găsit mijloacele necesare acordării unor 

compensaţii pentru munca dumnealor. 

În speranţa toleranţei masonice definitorii pentru venerabilul 

Octavian Goga, nădăjduiesc să vă fiu în continuare de folos, 

sperând să nu ajungem prin instanţele de judecată care sunt cu 

mult sub nivelul nostru. 

Vă îmbrăţişează cu tot dragul, 

Gheorghe Neagu 

Stimate 

maestre, 

Sentimentele mele de 

consideratie si pretuire fata de dvs 

si munca nobila ce desfasurati nu 

sunt deloc afectate de incidentul cu 

numita Monica Bold. Cred cu tarie 

ca dvs nu aveti nimic imputabil in 

acest caz. Avocatul pe care l-am 

abordat mi-a spus ca daca nu 

obtinem adresa de domiciliu a 

faptuitoarei trebuie sa depunem 

plangere la Politie, care sa caute 

adresa acesteia. In acel caz ar fi 

fost nevoie a se mentiona revista 

in care a aparut articolul infamant. 

Tocmai pentru ca nu doresc sa va 

afecteze in nici un fel acest caz, 

v-am rugat respectuos sa imi 

comunicati adresa de domiciliu sa 

sa specificati locul de munca al 

acelei persoane. NIci o clipa, va 

asigur, nu am avut intentia de a va 

produce vreun neajuns. Indiferent 

ca credeti dvs. acum despre 

mine, si in viitor voi continua 

sa va pretuiesc si sa va admir 

sincer pentru tot ceea ce faceti. 

Inca o data spun ca mie imi pare 

rau ca plagiatul s-a produs chiar 

in paginile revistei ce conduceti. 

Eu nu o cunosc pe faptuitoare 

si ăpana acum nu am auzit de 

ea. Nu ma interesează restul 

activitatii ce a desfasurat sau 

desfasoara. Regret faptul ca nu 

a avut maturitatea de a intelege 

ca hotia este o infractiune 

condamnata si pedepsita de legile 

acestei tari, inclusiv cu inchisoare. 

Imi cer scuze daca v-am suparat 

cumva. Nu am facut-o cu vreo 

intentie de care sa imi fie vreodata 

rusine. Va asigur ca plangerea 

mea penala este indreptata 

exclusiv impotriva plagiatoarei. 

Mi-ar parea rau sa considerati 

ca incercarea mea de a-mi 

apara munca si eforturile depuse 

ar urmari sa va prejudicieze 

cumva. Departe de mine astfel 

de ganduri mărunte si meschine. 

Indiferent de decizia dvs. in ce 

priveste persoana mea, va asigur 

de pretuirea si consideratia mea. 

Cu respect, 

Dr. Dan BRUDASCU 


INTERVIU 

Capitolul „Ce s-a ales de Dan Mihăescu 

după decembrie 1989?” 

În primele luni ale anului 1990, v-aţi 

întors la una din pasiunile din tinereţe. 

Colaborarea la ziare şi reviste. 

Directorii şi proprietarii revistelor 

despre care vorbeşti erau colegi din 

televiziune, care, între timp, şi-au făcut 

buletin de America. 

Dintre indigeni, care a fost primul 

care a apărut cu o propunere de 

colaborare? 

Nae Cosmescu, regizor de teatru tv. 

El a scos revista „STAR-memento culturalartistic”. 

Sună nostalgic… 

Numărul 1 apărea pe 26 martie 1990 

şi era dedicat lui Toma Caragiu. Pe copertă, 

fotografia actorului şi un vers al său: „Morţii 

lipsesc de la un timp dintre noi”. 

Cât adevăr! 

Apoi în numărul 2, patronul nu-l uitase 

pe Tudor Vornicu. Lângă portretul acestuia 

stăruiesc şi azi cuvintele frumoase ale 

Academicianului Răzvan Theodorescu. 

Semnatarii articolelor? 

Numai oameni de televiziune, cu 

experienţă: Cristian Ţopescu, Iosif Sava, 

Dumitru Moroşanu, Romeo Brădeanu, Radu 

Cosaşu, Luminiţa Constantinescu, Cătălina 

Cosmescu şi încă, şi încă. 

La rubricile de umor te împiedicai 

de mine şi de Marin Traian. Alteori şi de 

Octavian Sava. În paginile revistei apăreau 

şi caricaturi semnate de Horaţiu Mălăele şi 

Nuni Anestin. 

Cum reuşea proprietarul revistei să 

remunereze atâtea personalităţi? 

Pe noi, redactorii lui, „patronul” ne 

plătea cu mai mult decât câştiga el, deşi el 

era şi şofer şi curier, contabil şi fabulist. 

Ce s-a întâmplat cu „STAR” până la 

urmă? 

A murit sufocat economic în anul de 

graţie 1991. 

Dar despre „Tempo”, ce ne puteţi 

spune? 

Într-o seara, aflaţi în „chioşcul” din 

curtea lui Lucian Belcea, Ovidiu Vasilescu şi 

soţia sa ne-au propus să scoatem un ziar. 

Vă gândeaţi deja la o lovitură de 

presă … 

Şi financiară… 

La 4 aprilie 1990 a apărut primul 

număr cu articole incendiare, ca de exemplu 

un interviu cu Prinţişorul… Dar ziarul a avut 

viaţă scurtă. Nu a rezistat concurenţei… 

Îmi amintesc că Aristide Buhoiu 

scosese în 1991 o ediţie a „Universului”… 

La „Universul” mă ocupam de „Rubrica 

omului sărac”, o satiră explozivă. Primeam 

scrisori de apreciere din partea românilor din 

America, pe care nu-i cunoşteam, dar care 

obişnuiau să pună în plicuri pe lângă felicitări 

şi nişte verzişori… 

Aţi primit şi o ofertă de la „Clipa”, 

editor Valentin Verzeanu. 

Asiguram un foileton intitulat: „Gluma 

noastră cea de toate zilele”. 

Şi acesta suna descurajator… În 

loc de pâine, e bună şi gluma… 

Pe cine aveaţi colegi în redacţie? 

Radu Cosaşu, Ioan Chirilă, Carol 

Malinovschi, Anton Uncu. 

Prin 2008, cineva de pe îndepărtatul 

continent, care aflase că s-a scris în 

România o carte despre Tudor Vornicu, 

mi-a expediat un mesaj… electronic. 

L-am citit cu mare bucurie, intuind că e 

vorba de cineva care lucrase cândva la 

TVR. Semna atunci Valentin Verzeanu. 

Vezi ce mică e lumea?! 

Iată ce-mi scria printre altele 

prietenul dvs.: „În 1985 am plecat în 

excursie în Vestul sălbatic unde m-a 

furat peisajul şi am obţinut azil politic. De 

mai bine de două decenii trăiesc în Los 

Angeles, unde o vreme mi-am continuat 

activitatea publicistică (colaborator la 

Vocea Americii şi la alte publicaţii ale 

exilului. Am înfiinţat revista săptămânală 

„Clipa”). 

Ţi-a scris şi despre alţi confraţi? 

Sigur. I-a amintit pe Sorin Pamfil, 

Ştefan Racoviţă, aflat în Elveţia, Radu 

Bălan din Canada şi Viorel Chirculescu 

din Germania. În acelaşi an am început 

să vă citesc „Rubrica lui Neica Nimeni” 

din „Cronica Română”. Apărea în fiecare 

miercuri. Îmi imaginez că măcar o dată 

pe săptămână se epuiza tirajul acestui 

cotidian. 

La „Cronica Română” mi-a propus 

colaborarea, ca foiletonist, Dinu Săraru, dar 

plătit la nivel de spălător de parbrize. După 

7-8 numere de ziar, colaborarea mea a 

încetat din motive de...Nu-i frumos să înjuri. 

De când jurnalistul Marius Tucă ne-a 

făcut dependenţi de „Ediţia de colecţie”, 

v-am întâlnit în paginile Jurnalului ori de 

câte ori a fost venerat vreun artist român 

în viaţă sau… la trecerea în nefiinţă… 

De câte ori am fost întrebat, am vorbit 

cu drag despre artiştii de aici şi cu dor după 

cei plecaţi dincolo, în paginile unei publicaţii 

serioase, cum este „Jurnalul Naţional”. 

Până să intrăm în era computerului, 

vă scriaţi cărţile şi articolele la maşina 

de scris. Astăzi observ că sunteţi într-o 

relaţie foarte armonioasă cu ordinatorul… 

Întotdeauna m-au interest noutăţile, fie 

umane, fie tehnice, electronice, blonde sau 

brune… 

Biroul din camera de lucru atrage 

privirile musafirilor. Nu e unul oarecare. 

El poartă amprenta poveştilor trăite şi 

scrise de Dan Mihăescu. 

Cu gândul la mobila florentină, la 

modă în anii antebelici, după primul meu 

divorţ, în 1958, mi-am comandat un birou 

florentin, la un tâmplar de lux din Bucureşti, 

Mazliach, de pe Ştirbey Vodă, fost furnizor 

al Curţii Regale. Fireşte, nu este originalul 

florentin. Dar la acest birou am scris tot ce 

am publicat în viaţa mea, inclusiv scrisori de 

dragoste. 


Annie Muscă 

Trebuie să vă fi costat o avere… 

Nu aveam bani nici de două farfurii cu 

tacâmuri şi un ibric. Şi nu ştiam că voi deveni 

scriitor, alesesem avocatura, dar mi-am 

comandat acest birou cu bani împrumutaţi 

de la tatăl prietenului meu, Belcea. 

Mi-am amintit de serialul „Scene de 

căznicie”. Pe spiritualul Valentin Uritescu 

nu ai cum să-l ignori… 

Aţi jucat un „rol” în această 

producţie… 

Scenariul avea autori spanioli, iar 

eu am rescris vreo 60-70 de episoade, cu 

probleme şi întâmplări comice, posibile la 

noi.Uritescu era partenerul Silviei Năstase, 

ambii excelenţi în rol. Serialul a avut succes 

la Antena 1. Observaţiile unui faimos om de 

televiziune, pretenţios, ca Valeriu Lazarov, 

au fost puţine şi rare. Un cuvânt bun pentru 

Augusta şi Ileana Pop, care îl secondau 

meritoriu. 

Dar acum, ce face Dan Mihăescu, 

concret?Ce face acum Dan Mihăescu? 

Răspunde sutelor de întrebări puse de Annie 

Muscă şi se chinuie să scrie şi să lase în urma 

lui o comedie de succes.Se documentează şi 

scrie în revista Romanian Wine Art o scurtă 

istorie a localurilor de petrecere, cu mâncare 

şi băutură, din România de odinioară. Îmi 

sunt alături, cu gândul şi fapta, prietenul 

Victor Surdu, somelierul Marian Timofti, 

redactorul-şef Marius Cristian şi mulţi alţii 

cărora le adresez acum un gând de respect 

şi mulţumire. Deocamdată atât. Sper! 

Dar de faptul că sunteţi „vecin 

de blog” cu Bendeac şi Cotabiţă, nu ne 

spuneţi nimic? 

Când Mişu Bendeac m-a invitat să 

scriu pe blogul lui, m-am temut că se vor 

găsi tineri, cei din lumea lui, care să se mire 

de prezenţa unui moş pe blog, alţii care sămi 

spună că mă caută moartea pe acasă 

şi alţii, cei mai mulţi, să mă ignore. Spre 

uimitoarea mea surpriză n-a fost aşa. Am 

fost primit cu respect, citit cu interes, culmea, 

cu o înţelegere matură. Corespondenţii 

mei folosesc o limbă română armonioasă, 

corectă, sunt civilizaţi, inteligenţi şi culţi, pe 

măsura vârstei lor. Cât despre materialele 

mele jucate la mai multe televiziuni, am 

găsit fete şi băieţi care le ştiau, fragmentar 

sau chiar integral pe dinafară. Ciudat! Deşi 

unul dintre ei m-a rugat să nu confund 

tinerimea năucă, întreţinută, pervertită, din 

cafenelele de fiţe, cu aceste fete şi băieţi 

care trăiesc normal, se duc la şcoală, citesc 

cărţi, au bun gust, sunt selectivi. Dumnezeu 

să ni-i păstreze curaţi! 


6975

INTROSPECŢII 

Carmen Sylva – „Poveştile Peleşului” 

1 

Istoria literaturii române este plină de renunţări, abandonări 

şi zone ale tăcerii, alături de performanţe şi nereuşite sub / 

supraevaluate. Totodată, periodizările ei au fost făcute în baza unor 

principii de valorificare ce au pendulat după comanditari şi istorici 

literari, mai puţin după gustul estetic clasic şi opere, nu de puţine 

ori ignorându-se lucrări merituoase. Ceea ce nu mai conţin istoriile 

literaturii române sunt operele scriitorilor români din Diaspora, 

precum şi ale scriitorilor din România de altă expresie lingvistică 

decât cea naţională. În această parte din urmă, se înscriu creaţiile 

literare de limbă franceză semnate, de plildă, de Dora d’Istria 

(alias prinţesa Koltzov-Massalsky, născută Ghica), Ana Noaillos 

(născută Brâncoveanu), Martha Bibescu, Elena văcărescu, Adolpf 

Cantacuzino, pentru veacul trecut, dar şi de Panait Istrati şi atâţia 

alţi contemporani. 

Un atare regim discriminatoriu a fost aplicat scriitoarelorregine 

din dinastia Hohenzollern de Sigmaringen din România, 

Elisabeta şi Maria, ale căror opere au fost realizate în limbile 

materne – germană şi, respectiv, engleză - deşi scrierile lor au avut 

o circulaţie lejeră (fără a fi invocat insidios anume circumstanţe) şi 

în traduceri româneşti. 

2 

Prima regină a României, Elisabeta ( alias Paulina-Elisabeta- 

Atilia-Luisa prinţesă de Wied, născută la 17/29? decembrie 1843, 

Castelul Monrepos-Wied-Germania - moartă la 18 februarie / 2 

martie? 1916, Palatul Regal-Bucureşti-România), şi-a semnat 

operele în versuri şi proză cu pseudonimul Carmen Sylva. 

Primise o instrucţie serioasă în familie de la pedagogi celebri 

ai timpului, însuşindu-şi limbile germană, engleză, franceză, 

italiană, rusă şi suedeză. A luat ore de canto, orgă şi pian de la mari 

interpreţi, printre care alţii, Clara Schumann şi A. Rubinstein, dar şi 

de pictură, de la maeştri consacraţi. A călătorit la curţile monarhice 

din Austria, Belgia, Germania, Italia şi Rusia. Tatăl reginei, Prinţul 

Guillaume-Herman de Wied, a scris două cărţi: Revoluţia divină 

şi Viaţa inconştientă a spiritului, ultima dedicată subteranelor 

spiritismului, iar bunica paternă, Prinţesa Luisa de Wied, a fost un 

talent real ca poet, pictor, muzician. 

La 15 noiembrie 1869, Prinţesa Elisabeta de Wied s-a 

căsătorit, la Palatul din Neuwied, cu Carol de Hohenzollern de 

Sigmaringen, Domnitor al Principatelor Unite Române, stabilinduse 

la Bucureşti. Au avut un singur copil, Maria (8 septembrie 1870 

– 9 aprilie 1874). Viitorul rege Carol I va fi secondat de Elisabeta cu 

înţelegere şi blândeţe, care nu s-a amestecat în treburile politice ale 

statului român. 

Întreaga energie şi talentul deosebit au fost canalizate de 

către regină spre acţiuni social-educative, patronând cu distincţie şi 

discreţie un azil de copii (Azilul „Elisabeta” din Bucureşti), integrarea 

nevăzătorilor în viaţa cotidiană (Aşezământul „Vatra Luminoasă” 

din Bucureşti), acordând sprijin răniţilor din vremea Războiului 

de Neatârnare 1877/1878, fiind supranumită „Regina-Mamă”. A 

protejat artele, încurajând şi acordând ajutor material lui Nicolae 

Grigorescu şi George Enescu, altor talente distincte ale neamului 

românesc. 

A învăţat româneşte şi a tradus în limba germană poeziile 

lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, D. Bolintineanu, Candiano 

Popepescu, C. Conachi, I. Negruzzi, T. Şerbănescu (Rumänische 

Dichtungen, Leipzig, 1881,VIII+ 214 p.). A scris despre regină 

Pierre Loti (L’exillée), iar Georges Bengesco i-a întocmit bibliografia 

operei (Carmen Sylva, Sa Majesté La Regine Élisabeth de 

Roumanie. Bibliographie extraits, Bruxelles, Paris, Socec et Co., 

1904, 300 p.). Căci, la rândul său, Carmen Sylva este autoarea a 

49 de volume, dintre care 19 sunt de poezii originale. Ca urmare a 

aprecierii favorabile a talentului evident, a fost laureată cu titlul de 

Bard al Scoţiei şi Doctor Honorié Casa al Academiei Hungare din 

Budapesta, fiind primită membru de onoare în Academia Română 

(1881) şi premiată de Academia Franceză cu „Le Prix Botta”, pentru 

volumul Cugetările unei regine (1887). 

Scrierile sale originale sunt de expresie germană, unele în 

colaborare romanul Astra, împreună cu Mite Kremntiz, cu care a 

făcut traduceri din română în germană; a mai colaborat cu Elena 

Văcărescu, căreia i-a prefaţat o carte de poezii populare româneşti 

în limba franceză, premiată de Academia Franceză. Printre 

frecventatoarele cercului său literar, s-au numărat, printre alţii, Elena 

şi Martha Bibescu, Elena Poenaru, Anta Rosetti ş.a. 

Dintre traducătorii 

operei sale, menţionăm 

pe Vasile Alexandri, 

Mihai Eminescu, George 

Coşbuc, Titu Maiorescu, 

Liviu Rebreanu ori Adrian 

Maniu – scriitori consacraţi, 

dar şi literaţi mai puţin 

cunoscuţi. 

I-au fost dedicate 

lucrări de exegeză 

şi memorii de către: 

A.P.Vojen (1904); O. 

Goga (1912); S. Mehedinţi Mircea Coloşenco 

(1916); Barbu Delavrancea 

(1892), I.G.Duca 

(1933). Viaţa reginei a fost prezentată de Natalia baroneasă de 

Stachelberg (1892), Eniu Bălteanu (1885), G. Bengesco (1905), 

Lucreţia Carandino-Platamona (ed.I, 1936; ed. II, 1943). Dar 

bibliografia operei ei şi a referinţelor este mai numeroasă, totuşi, 

în nicio carte dedicată istoriei literaturii române, aparţinând lui N. 

Iorga, G. Călinescu, E. Lovinescu ş.a. nu figurează vreun capitol 

consacrat operei reginei-scriitoare, cum nu există nicio referinţă la 

creaţiile literare ale românilor de altă expresie lingvistică decât cea 

românească. 

3 

Analiza operei scrisă de Carmen Sylva, la cele peste nouă 

decenii de la moartea autoarei, îşi aşteaptă exegetul obiectiv şi 

profesionist. 

În cele ce urmează, ne-am propus doar prezentarea volumului 

Pelesch-Märchen /Poveştile Peleşului, care a apărut iniţial la 

Leipzig (1882, 1883) şi ulterior la Bonn (1886, 1899), în limba 

germană, urmate de ediţii, în limbile: rusă (1883, 1896); franceză 

(1884), maghiară (1887), italiană (1892, 1897), sârbă (1893) şi 

olandeză (1898). Dar în aceste limbi, precum şi în altele (armeană, 

daneză, engleză, spaniolă şi suedeză), au apărut şi alte scrieri ale 

reginei-scriitoare. 

În limba română, Poveştile Peleşului au avut multe ediţii. 

Cea mai reprezentativă datează din anul 1933, apărută la îndemnul 

regelui Carol II, cu prilejul sărbătoririi centenarului autoarei, însumând 

douăsprezece legende: Puiu, Vârful cu Dor, Furnica, Piatra Arsă, 

Jepii, Omul, Cetatea Babei, Caraimanul, Peştera Ialomicioarei, 

Peleşul, Lacul, Ceahlăul. Se distinge Vârful cu Dor, după care a 

făcut în versuri libretul cu acelaşi nume, tălmăcit în româneşte de 

Mihai Eminescu, în italiană, de Luis F.Paganini, transpus în muzică 

de Zdislav Lubicz. Mica operă lirică a fost pusă în scenă, la Teatrul 

Naţional din Bucureşti (ianuarie 1879), cu interpreţi italieni şi la 

Coven Garden din Londra (1880), cu interpreţi britanici şi costume 

populare româneşti expediate din Bucureşti. Legenda îl va inspira 

pe G.D. Mirea să realizeze o pictură alegorică în stil academic, în 

două variante, una aflată în colecţiile Muzeului Naţional de Artă 

din Bucureşti, pictură în ulei, de dimensiuni respectabile, cealaltă, 

pe fundalul cupolei din sala centrală a Palatului Cantacuzino din 

Bucureşti (azi muzeul George Enescu), o frescă plină de subtilităţi 

iniţiatice. Structural, fantasmele legendelor din Poveştile Peleşului 

par oculte, prin aura diafană a proiecţiei nucleului naraţiunii într-un 

univers abscons, însă ele se caracterizează prin miracolul straniu 

al miturilor elene: chipurile sunt senine, atitudinile pline de nobleţe, 

chiar dacă amănuntele apar insolite ori senzaţionale. Dar, pe de 

altă parte, legendele reginei-scriitoare au influenţele din ţinuturile 

hiperboreene germanice şi scandinave, înscriindu-se pe linia 

poveştilor fantastice hoffmaniene şi hamsuniene, cu mistere de ev 

mediu, dar şi ale lui Mircea Eliade de mai târziu, ca verigă literară de 

care este bine să se ţină seama. 

Ceea ce trebuie remarcat ca trăsătură comună „poveştilor” din 

volum e alternarea fantasticului autohton cu cel al vechilor legende 

germanice. Totul se desfăşoară în afara ţesăturii tradiţionale 

cunoscute, respectându-se doar structura tematică, fiecare poveste 

având o desfăşurare proprie de lume siderală într-un univers plin de 

capcane, încheiată într-o aură de mistere şi destine insurmontabile. 

Astfel, originalitatea compoziţională predomină, cucerind lectorul cu 

frumuseţea orizonturilor descrise cu îndemânare. 

Este una din operele cele mai reuşite ale scriitoarei, dăruită cu 

harul inventivităţii şi al evocării, purtând cu distincţie şi tiara regală. 


LABIRINTURI 

ŞI OGLINZI 

Sunt legat indestructibil de existenţa unui ţăran 

autentic, viu, care trăieşte în chip minunat, cât se poate 

de real, în mine. Este unul dintre eu-rile mele ; conştiinţa 

testamentară a strămoşilor mei care, generaţii de-a rândul, 

cu trudă, a fost transmisă aproape genetic până la mine, 

ca un fir roşu al familiei mele. Ţăranul acesta din inima 

mea, care nu va muri niciodată, în împrejurări furtunoase 

din viaţă, m-a îndemnat la decenţă, cuminţenie, timiditate, 

plâns, compasiune, milă, renunţare. Destinul lui în mine ia 

amploare, capătă dimensiuni noi, este inepuizabil. Este o 

ofrandă mutuală care vine din Dumnezeu şi pe care, la rândumi, 

sunt dator să o las în mintea copiilor mei. Atunci când 

mi se întâmplă să văd un fir de porumb, am acea senzaţie 

misterioasă de parcă l-aş privi cu ochii îndepărtaţi, primitivi 

ai divinităţii, aşa încât, alcătuirea fragilă, înfiorată, palpitândă 

a plantei îşi găseşte rosturile magistrale în existenţa mea. 

Toate generaţiile de până la mine au fost străbătute de fiorul 

gingaş al firului de porumb şi această conştientizare mă face 

să cred că trăim laolaltă, deodată, într-un singur trup. 

*** 

cum aştepţi cafeaua 

o lavră dedicată Elisabetei Rizea, aşezată în erminiile 

plantelor, gândeai în mica grădină 

iată, golurile din tine le umple aburul ierbii crescute pe 

grindurile cărnii tale, 

veacul acesta pâlpâie din tăcerea supunerii 

te îngropi în el cu moartea la unloc 

apoi un zgomot, un afiş banal, vei spune, luat de vânt 

în timp ce aştepţi cafeaua 

am vrut să te salvez, domnule, rememorezi glasul 

anchetatorului, 

împlinind încă o dată evangheliile sinoptice, 

şi iar l-ai privit îngrozit, în dimineaţa aceea 

mică asemănătoare cu un compartiment de 

tren, 

să nu spui vreodată altceva, domnule, a continuat 

anchetatorul mergând în urma ta, eu doar am vrut să te salvez, 

îşi încarcă puşca, auzi zgomotul, 

grindurile cărnii tale o luaseră razna, dăruindu-se unui mâl, 

fără nicio înţelegere, 

cauţi să priveşti în urmă în timp ce eşti împins, pentru 

execuţie, spre zidul dărăpănat, 

auzi, domnule, eu am vrut, dar tu nu ai făcut nimic pentru 

tine, 

auzi arma şi nu simţi decât piciorul care te împinge, să nu-i 

murdăreşti cu sângele tău vestonul anchetatorului, 

aştepţi cafeaua în mica grădină, rememorezi totul, cum ai 

murit, 

ţi-ai fi atins carnea dacă nu ţi-ar fi fost teamă că aceasta, ca 

o halcă tremurândă din clorofila plantelor 

s-ar fi surpat în neantul din care se ivise, odată cu tine, 

accepţi histrionismul fermecător al călăului de parcă el ţi-ar 

fi adus cafeaua; 

în alt loc, un copil Isus calcă pe tine,aşa, 

cum din joacă, nepăsător, ar călca pe păpădii 

*** 

Într-o definiţie eficientă, lapidară, talentul ar însemna o 

compoziţie poetică în timp real. Această compoziţie să fie atât 

de mistuitoare încât să aprindă orice filozofie. Atunci ai gândi : şi 

dacă singura realitate este poezia ! 

Este metafora o soluţie completă, care developează pe dentregul 

conţinutul natural, poetic al cuvântului ? 

Se pune problema dacă metafora este o compoziţie de 

ficţiune sau, prin geniul ei, aceasta este pe cale să ne dezvăluie 

natura noastră reală. 

E ca şi cum am crede că omul, la momentul zero, cel al 

genezei, a fost conceput sublim şi de atunci, până astăzi, se află 

într-o continuă decadenţă. Ei bine, cu ajutorul metaforei, forţei pe 

care ţi-o dă intuiţia, acesta nu caută decât să imite momentul zero 

din timpul genezei după care nu a încetat niciodată să tânjească. 

Cum poţi cunoaşte înţelesul sublim pe care Dumnezeu îl 

atribuie fiecarui lucru în parte, puterea naturală cu care a fost 

înzestat, raţiunea supremă a existenţei lui, plasându-l înafara 


ADNOTĂRI 

oricărei ficţiuni, dacă nu cu 

ajutorul metaforei ? 

Recitesc Sara pe 

deal. Este greu să rezişti la 

farmecul văii în fum şi până 

la urmă, poţi să înţelegi 

că o parte din existenţa ta 

necunoscută rămâne captivă 

în labirintul văii din poezia 

lui Eminescu. Opulenţa 

naturii vegetale este atât de 

ostentativă încât re-crează un 

ţinut edenic, acaparator, care 

se manifestă liber. Suntem 

de fapt victimele unor porniri 

mitologice sedimentate în 

poezia populară de care 

Eminescu a fost atras întreaga 

Lili Goia 

viaţă. 

De aceea sunt de părere că în Sara pe deal nu trebuie 

cercetat un conţinut filozofic, ci, mai degrabă natura primitivă, 

nealterată, căreia omul nu i-a adus nicio atingere ori mistificare 

lexicală. Aşadar, această natură este singura care ar putea să 

susţină calmul evident din tablourile poemului. Este limpede că 

natura pe care o invocăm este asemanatoare genezei, dar, de 

fapt, aceasta nu este geneza însăşi. Prin urmare, o putem imita, 

exersa la nesfârşit datorită faptului că geneza nu este deloc o 

ficţiune. 

*** 

Prin alchimia plantelor am dorit să explic acele împrejurări 

de excepţie în care omului îi sunt transmise însuşirile miraculoase 

ale regnului vegetal, fără platitudini, iar sufletului îi este insuflată, 

din nou, realitatea bună a genezei. 

Pentru unele demonstraţii onirice am utilizat cu recunoştinţă 

material bibliografic din C.G.Jung si S.Freud, iar pentru 

încercările de situare a sufletului omenesc în erminiile plantelor, 

fie şi în momentele de superbă relaxare şi admiraţie, am ales cu 

imensă plăcere studiile lui E.Junger.Conceptul de iarbă este atât 

de abundent, plin de sensuri inepuizabile, aşa încât, dacă ar fi 

să ne imaginăm un parcurs integral al acestuia, conţinutul său 

final nu ar putea să fie decât moartea fertilizatoare care asigură 

entuziasmul naturii din primăvara următoare. În acelaşi timp, 

prin exerciţiul alchimic, bietei plante i se face, în sfârşit, dreptate, 

recunoscându-i-se misterioasele proprietăţi care revigorează 

psihicul omenesc, redându-i calmul superior de la începuturile 

creaţiei. 

La C.G.Jung, în imaginaţia retrospectivă a omenirii, 

conceptul de iarbă are forma câmpiei arhetipale. Visele oamenilor 

recompun iarba himerică din zorii existenţei, cu o fertilitate 

sălbatică, abundentă şi îndestulătoare, în care viaţa pare lipsită 

de coruptibilitate, cu sens religios. Poate acest vis magistral a 

conceput alegoria biblică potrivit căreia “Domnul mă paşte pe 

o pajişte verde.” O imagine calmă, din care violenţa liseşte cu 

desăvârşire, în care iarba îşi pierde miraculos constituţia sa mate 

rială. 

Ce resorturi arhaice l-au făcut pe psihiatrul elveţian , 

într-unul dintre studiile referitoare la “visele iniţiale”, să reia 

ideea potrivit căreia “trifoiul conţine o trimitere spre treimea 

Dumnezeului unic.” ? La ce să se fi gândit atunci când asocia 

epuizanta călătorie a lui Iulian Apostatul către Helios cu “trecerea 

către trandafir, exprimată de formula «per crucem ad rosam» 

(prin cruce spre trandafir) şi care apare, sub o formă concentrată, 

la «rosicrucieni», caracterul solar descinzînd din Soarele de pe 

cer în replica pământului la figura Soarelui, şi anume în floare” 

(visul 16) ? În potirul rozei pare să se găsească nardul preţios 

al cerului, misterul desăvârşit al creştinismului, acel înţeles de 

lapis căruia nu i s-a găsit un conţinut omenesc. Orice adiere 

pornită din caliciul florii, oricât de şovăielnică ar fi aceasta, 

trezeşte în oameni seducătoarea libertate a câmpiei. Luând în 

considerare întrebuinţarea cultică a rozei din acest vis, se pune 

întrebarea cãt se poate de firească dacă mica plantă nu este 

cumva reprezentarea unei mandale. Aceasta să fie oare enigma 

trandafirului ? 

Înţelesul profund al mandalei care ia forma rozei stă în 

capacitatea de contemplaţie privitoare la sinele rozei. Iată cum 

semnificaţia plantei se găseşte într-un strat misterios, care nu 

este la vedere, în care avem o idee clară despre concepţia vie a 

rozei. Acest strat reprezintă natura semnificativă a rozei şi tocmai 

din acesta irumpe, ca un model iniţial, fiinţa miresmei. 

Într-o gravură din secolul al XV-lea Dante, în Paradisul, 

este purtat spre Dumnezeu în caliciul unei roze cereşti ca-ntr-o 

nacelă. Este o scenă grandioasă în care floarea de trandafir, 

eliberată de semnificaţiile telurice, cu petalele mari dispuse 

î 

6977

IN MEMORIAM 

„Gânduri” cu... sare şi piper! 

Costantin Haralambie Covatariu 

Costantin Haralambie Covatariu a descoperit 

bucuria scrisului relativ târziu, a trăit până spre 

vârsta tâmplelor albe în miezul unei epoci ce i-a fost 

hărăzit de destin şi a răzbit cu demnitate prin ani, 

făcându-şi datoria firească faţă de sine, familie şi cei 

din neamul său. 

Să tot fi împlinit şapte decenii de viaţă când 

a scos două masive cărţi de proză (Culorile vieţii 

şi La depănarea fusului) pagini curate, sincere, de 

învăţătură, mărturisind despre o lume şi pledând 

pentru o mai bună alcătuire a existenţei sale celei de 

toţi anii. Izvorâte dintr-o nemulţumire cum de obicei 

se nasc „poveştile”, despre oameni şi vremuri, dar 

şi din dorinţa de a-şi vedea unele visuri cu ochii, 

istorisirile lui Covatariu atestă o invidiabilă a doua 

tinereţe, a autorului lor. 

Oneşteanul a avut şi are multe proiecte, masa 

de scris îi e bogată, îl aşteptăm cu alte descinderi în 

propria-i biografie interesând cititorii, mereu dornici 

de lucruri noi de revelaţii de înţelesuri ce, uneori le 

scapă... 

Iată, cartea de faţă caută să fie una de 

înţelepciune, de „gânduri”, operă de moralist, 

neliniştit de cele ce se întâmplă în sine şi, (cu) 

„viaţa lumii” (pe alocuri şi cu ... moartea acesteia); 

o culegere de cugetări, de dezvăluiri ale unui om ca 

toţi oamenii ajuns la senectute când mărturisitorul 

trebuie crezut pe cuvânt... Au sare şi piper, umor 

pentru toate gusturile, aforismele şi sentinţele 

venerabilului îndrăgostit de tainele acestei fărâme 

de eternitate, partea fiecăruia dintre noi, din marele 

mister cosmic. 

Veritabilă surpriză, cartea aceasta legitimează 

un scriitor la vârsta când alţii şi-au încheiat „lucrarea”, 

condeier ce are încă multe de spus semenilor săi 

tineri şi mai puţin tineri! 

Calistrat Costin 

...GÂNDURI 

(din vălurile vieţii lumii) 

Înainte de a te aburca în vârful „piramidei”, 

gândeşte-te la calvarul pe care îl vei îndura la prăbuşirea 

de-acolo, de sus. 

Odată, cum-necum, ajuns în piscul „piramidei” trebuie 

să ai grijă, să te înconjuri cu oameni cinstiţi, altminteri „baza” 

monumentului se va nărui într-o clipă. 

Şi tot despre „piramidă”: trebuie să ai mare grijă ca „baza” 

să fie solidă, dacă vrei ca acolo în vârf să nu te doară capul. 

Zidul-oricare „zid” - nu se va înălţa dacă stai cu mâinile 

în sân.. 

În atenţia oricărui „suveran”- rege, vodă, preşedinte, 

şef de stat sau cum s-o mai numi: e bine ca luminăţia-sa 

(„înălţime”, „majestate”, „excelenţă”, „domnie” ori... „zeus”) să 

nu se considere cu de la sine putere supraom. Dacă norocul, 

hazardul te-au uns drept mare şi tare (despre „mijloace” vorbim 

altădată) trebuie la rândul tău să fii un bun slujbaş, să-ţi pleci 

vederea la nevoinţele „alegătorului” pentru a te numi adevărat 

conducător; de nu te vei transforma încetul cu încetul într-un 

simplu ronţăitor de bucate alese. 

După ce ai devenit „om mare”, gândeşte- te mereu la 

„omul mic”. În caz contrar, oricât de „mare” vei ajunge, nu vei fi 

decât un om de nimic. 

Un vis se împlineşte sau nu, pe calea dintre speranţă şi 

viitor. 

Puterea gândului uneori creează, alteori distruge. Depinde 

de... puterea omului. 

Când gândeşti să realizezi ceva înseamnă că începi să 

creezi. Când, în loc să-ţi urmezi gândul propriu, măsori pasul 

altcuiva, „creaţia” ta se va numi distrugere . 

Te împlineşti cu adevărat, omule, nu atât în singurătate, 

cât în armonie (fie şi dizarmonie!) cu celelalte fiinţe. Viaţa 

(misterul ei) presupune o neîncetată logodnă între om şi mediu. 

Prezentul pregăteşte viitorul, n-avem de ales. Normal e 

să gândim şi să acţionăm ca acest „măreţ viitor” să ne aducăun 

strop de lumină. 

Abisul, marele abis, e tot aşa de greu de pătruns, ca şi 

gândul de taină al omului. 

Pe palma de pământ sau de cer, unde s-a ivit o viaţă, 

s-a născut o nouă fărâmă de adevăr. 

Locul unde te-ai născut şi-ai făcut primii paşi în lume, 

se cade a-ţi fi icoana vieţii, altfel vei rătăci bezmetic precum 

neoamenii prin timp. 

Viaţa, această viaţă, când veselă, când tristă ia naştere din 

dragoste. Când se întâmplă altfel e dureros. 

Rândunelele şi-adună bob cu bob din glod materialele de 

construcţii pentru cuibul dragostei lor... Unii dintre (ne)oameni 

scurmă în toate smârcurile în căutarea de felurite nemernicii. 

E normal să-ţi doreşti mulţime de lucruri chiar dacă eşti 

convins că nu toate se vor împlini. 

Sărutul îndrăgostiţilor-semnal fără cuvinte de încuviinţare 

şi descătuşare a amorului. Energia ce se degajă odată consumat 

cotropitorul amor este greu de calculat. 

Nu alerga nebun după iubire, pentru că în adâncurile ei nu 

vei găsi strălucire de aur curat. Uneori, rareori, te va întâmpina 

un trecut frumos; alteori, deseori unul dureros. 

protector, în cerc, pluteşte în cosmosul ambiguu şi pare să-şi 

caute locul sublim al genezei. 

Odată, aşa cum se petrec lucrurile în acele întâmplări 

simple ale vieţii, într-o călătorie neprevăzută în Dobrogea, eram 

în mijlocul unei stepe cu ierburile încă verzi. Atunci am avut 

înţelegerea exactă că prin câmpia aceea mai fusesem, într-un 

inconştient cu care aveam raporturi intense şi al cărui conţinut 

imprevizibil îmi satura existenţa. Din acel inconştient se dezvolta 

câmpia aceea inundată de lumină, cu pulsaţii religioase, iar prin 

forţa ei acaparatoare avea capacitatea vizionară a unei mandale, 

de parcă propria-mi existenţă era captivă în frumuseţea ei vastă. 

Prin sentimentul acela de desăvârşire mă sincronizam cu ritmul 

calm al plantelor tocmai pentru că devenisem una cu carnea lor 

străbătută de efluvii răcoroase, supus unui proces misterios de 

alchimie. Orice explicaţie cauzală care să susţină autenticitatea 

acestei manifestări esoterice, era exclusă. Eram legat intim 

de câmpia aceea necunoscută până atunci, înafara oricărui 

raţionament, iar amintirea ei îmi fusese dată pentru totdeauna ca 

o povară imensă, de neînlăturat. 


GEORGIANA 

MAGU 

Accente de primăvară 

Mai pune-o mână dinamită-n muguri 

şi-n fiecare mierlă o vioară. 

Trezorerii de aur şi de ceară 

albinele înalţă în amurguri. 

Pe sub păduri ard focuri mari în vatră, 

din nou martirii sunt urcaţi pe ruguri... 

Câmpul lui Marte e arat de pluguri, 

e înflorirea artă pentru artă. 

Şi, ca treziţi din somn şi din hipnoză, 

puşcăriaşii îi păzesc pe paznici, 

să-nveţe la seral, să fie darnici, 

pe pielea lor să nu mai scrie proză. 

Iar prin copaci şosele cu un sens 

transportă seva grea în univers. 

Corecţie 

Cireşul acesta înflorit 

stă deasupra mea 

ca un clopot de argint. 

Freamătă, zumzăie, 

clipoceşte din seve 

-dă timpului ora exactă. 

Primăvara aceasta atipică 

a dereglat cursul pâraielor 

şi cântecul păsărilor. 

Pomii, atenţi, 

aduc lucrurile la normal. 

Lemn de casă nouă 

În lemnul nou al casei mele, 

mai freamătă puţin pădurea, 

mai zboară încă de aiurea 

un stol de sturzi şi rândunele, 

în lemnul nou al casei mele. 


se-aud pâraie cum vuiesc, 

izvoare vechi cum şopotesc 

şi îngeri vin s-aprindă stele 



un plâns de sevă se aude, 

şi muguri mici, cu gene ude, 

privesc lumina prin zăbrele, 


Apasă tot mai grea povara, 

şi înţeleg ... e primăvara. 

Lucrări de primăvară 

Vom infuza în melci adrenalină 

şi aripi noi sticleţilor vom pune. 

Vom da privighetorii alte strune, 

vom tutela concertul din grădină. 

De praf şi fum vom şterge firul ierbii 

şi vom turna în rădăcini culoare, 

vom altoi tulpina de cicoare, 

vom îmblânzi în poieniţe cerbii. 

Şi, ca-ntr-un ritual de egrenare, 

seminţele vor încolţi în palmă. 

Vom activa stătuta fire calmă 

a lucrurilor pline de candoare. 

Şi vom ara colină de colină ... 

Un înger blând va semăna lumină. 

POEZIE 

DUMITRU 

TALVESCU 

Iluzia împlinirii 

Umbrele vin dinspre lumină. 

Aşează în coşuri iluzii, 

Se-nghesuie apoi să plece, 

Presărând dimineţile cu drumuri triste, 

Unde rătăcesc şoapte. 

Tot amalgamul dorinţelor se scurge, 

Firav, 

Amestec de iluzii şi speranţă. 

E ca-ntr-un vis în care-aştepţi degeaba, 

Tristeţea umbrei să dispară. 

Stăpânul iluziilor 

Să vină o vreme, albă sau de altă culoare 

vie, 

Când nu mai simţim spaime coborând 

scările 

Unind înăuntrul cu afară, Fiinţa cu 

nefiinţa, 

Ca un melc curios, fugit din cochilie... 

Curajul, atins în orbite 

Să te poarte pe străzi, 

Necunoscut privirilor celorlalţi, 

Fără frica de a coborî din nou 

Mai departe de ele, 

Ca şi cum ai fi stăpânul iluziilor 

Doar urcând. 

Eu vegetal 

Am mai fost aici, la marginea pădurii 

Ulmii nu erau aşa înalţi, cuibăreau prigorii 

Atunci când menta-şi revărsa din floare. 

Suişul mestecenilor ceruia lumina 

În timp ce vântul împletea din crengi 

balade. 

Şopteam un nume, căutam o urmă 

Pe o potecă pustie ca un blestem. 

Aşa eram eu, cel înalt şi singur 

Atunci, între mesteceni 

Domolit de doruri şi speranţe 

Căutând adevărul iluziilor, 

Ca un stăpân. 

Iluzie 

Clipocitul speranţei zoreşte răsărituri 

incerte, 

Nespunerea şi nesupunerea înfrăţind 

iluzii. 

Clipa seacă întoarce dorurile 

Poleind regretele cu zâmbete târzii. 

Iluzie 

Se scutură neîmplinirile, ca iluziile, 

Când soarele atinge moale, carnea ta 

Mângâiată de priviri. 

Mi-e gândul ca un cancer vindecat pe 

jumătate 

În neputinţa de a fi ce-aş fi. 

Zbor 

Corbii mei îşi caută rost numai în cer. 

Rotindu-se-n înalturi, 

Devin stăpâni pe zare. 

Soarele îi ajută să ceruiască înserarea. 

FLORINA 

Vi sul din poem 

ISACHE 

Eşti tu . Primul bărbat 

pe care l-am cunoscut 

după ce am murit, 

ai ajuns întodeauna la 

fix 

insomniile se vindecă 

cu zgomotul din noi 

se desprind atingeri 

stratificate esenţe 

între o sosire şi o plecare 

se acoperă cu zăpezi florile în gară. 

Sărutul s-a dezlipit de obraz, s-a făcut 

ţăndări pe asfalt... 

- Semn rău ! zice rudăreasa care 

vinde flori la colţul străzii 

înmormântează resturile în batistă. 

- nu ai noroc în dragoste 

- cioburile aduc fericire, zic. 

La serviciu, bărbatul în alb povestea 

cum mi-a desfăcut mormântul cu lama 

unui cuţit de bucătărie. 

Anca ne prinsese inimile cu un ac de 

siguranţă. 

* 

Aveai în privire 1001 de taine şi toate 

aveau 

culoarea de după înviere. 

Cu toate acestea, hainele noastre au 

făcut dragoste 

acolo, pe bancă, sub cerul liber, sub 

privirile nedumerite ale trecătorilor, 

şi-au amestecat parfumul şi nuanţele şi 

respiraţia pietrelor, 

am împărtăşit tăceri într-un mod perfect 

de simplu şi original 

au plecat cărându-şi trupurile în direcţii 

opuse. 

Nu ne recunoaştem hainele. 

* 

îmi plăcea să îţi rostesc numele din două 

litere 

asumându-mi sentimentul unicităţii 

iubeam disperarea în care mă atrăgeai 

respingându-mă 

cu indiferenţa succesiunii anotimpurilor 

ne complăceam în acea stare de 

beatitudine dinaintea morţii. 

Până când o alta te-a prins în poemele 

ei 

ca într-o capcană cu miere... 


6979

LICEENII 

Tabăra de creaţie literară Vrancea 

NODURI 

Elev: Emilia Balint 

Clasa: a Xl-a G 

Colegiul Naţional „Emanuil 

Gojdu” Oradea Categoria: 

proză 

Fruntea ei lipită de gresia albastră, 

rece. Alesese modelul ăsta datorită 

preţului. Nu avea nimic din ce îi plăcea, 

în afară de culoare. înjura de fiecare dată 

când aprindea becul în baie. Era o culoare 

grea, cu noduri pe care le resimţea mereu 

în tâmple. Şi totuşi, pereţii aceia fără stil 

o priveau calm şi obositor de fiecare dată 

când se dezbrăca, de fiecare dată când 

urla, de fiecare dată când nu avea energia 

să se spele pe dinţi. Iar acum o privesc 

lipită de podea, rugându-se la ceva-ul 

acela în care oricum nu crede. Nu crede 

tocmai pentru că ea e acum nevoită să 

stea lipită de podeaua umedă, plină de 

scame, păr şi noroiul de pe cizmele pe 

care le „tot” spală de iarna trecută. 

A amorţit. Tragicul scenei în care 

joacă, însă, o chinuie, o rupe. Simte 

tavanul undeva pe cer. „încă o zi, 

Doamne...” şopteşte răguşit, oarecum 

înfundat. Se întinde, parcă muribund, 

după pachetul de ţigări de lângă calorifer. 

îl scăpase în apă când şi-a dat jos blugii. 

După ce înjură de mama slugilor, a apei şi 

a cepei, îl puse cu o gravitate neprefăcută 

lângă calorifer. Acum că s-au uscat, îşi 

îndeasă una în gură muşcând. Mereu 

le muşcă. Aprinde focul cu chibriturile, 

după ce inhalează usturător fumul de sulf 

şi se abţine cu greu să nu pomenească 

ceva şi de mama imbecililor de la fabrica 

de chibrituri. Primul fum înţepător îi arde 

gâtul. De abia la jumătatea ţigăni începe 

să îi savureze gustul puturos. „Ar trebui să 

mă las...” „Pe cine mint?”. îşi stinse gândul 

cu un zâmbet ironic „la naiba cu pericolul”. 

Rece, cu faţa mânjită de lacrimile negre 

pornite din fardul de pe ochi, priveşte fără 

vreun efort voluntar, un biet păianjen care 

străbate peretele de deasupra chiuvetei. 

în mod normal, ar fi urlat isteric şi ar fi fugit 

ascunzându-se sub pătură verificânduse 

până la cel mai mic detaliu dacă nu 

cumva s-a urcat pe ea... dacă nu cumva a 

intrat în ea. Acum, însă, se concentrează 

pe săpuniera ruginită, promiţându-şi 

că mâine va lua alta. Astfel îl ignoră, iar 

vieţile lor paralele continuă „exact ca şi cu 

ale străinilor de pe stradă” gândi. „Ciudat”. 

„Ciudat de simplu” şopti în timp ce valul de 

fum din plămâni îi ieşea printre dinţi. 

Părul negru se întinde în valuri şi 

noduri. Corpul greu apasă podeaua. Se 

gândeşte la lună. O văzuse înainte de 

a intra în casă anemică, rotundă, plată. 

Cu picioarele înţepenite se ridică uşor, 

aruncând ţigara în chiuvetă. Se priveşte 

îndelung în oglindă, îşi studiază dungile 

roşii de pe faţă. Strâmba lumină o 

dezbracă. Ochii din oglindă nu sunt ochii 

ei. Ochii aceia o privesc palizi, pierduţi şi 

uitaţi. Sprijinindu-se cu mâinile de perete, 

priveşte spre albul din chiuvetă. Simte 

golul în frunte. în golul acela s-au cuibărit 

ultimele zile. în albul banal al chiuvetei 

priveşte şi simte amintiri. „în numele 

Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, amin!» 

sunt ultimele cuvinte pe care şi le aminteşte 

clar. Apoi frânturi incoerente ale unor voci 

moarte pentru urechea ei, străine: trist, 

pare, moarte, rău, Dumnezeu, odihneşte, 

viaţă, scurt, lung, cale. Apoi cuvintele s-au 

transformat în litere şi apoi totul în linişte. 

Ochii îi erau în alertă. Abia atunci o izbi 

realul, viu. înţelese gaura care i se mărea 

în suflet. îl îngropaseră lângă bunicii lui, în 

aripa de vest a cimitirului. Crucile de lemn 

stăteau batjocoritor de drept. Un peisaj 

vertical pe morminte orizontale. Pământul 

negru, umed ascundea tăcerea. Era cerul 

celor din adânc. Ţinându-se de stomac, 

înainta printre florile reci. Se opri apoi. 

Crucea aceea tânără, crudă, nu îşi găsea 

locul lângă cele vechi, putrede, mâncate 

de ciuperci. „După un timp toate vor 

arăta la fel» gândi, încercând să-şi mişte 

cimentul din mâini. 

Se cunoscuseră în liceu. Fruntea 

înaltă, părul negru, zâmbetul, ochii de 

sticlă maro erau ale unui chip cald, dar 

grav. Au fost şapte ani pierduţi amândoi 

de lumea din afara lor, încurcat fiecare 

doar în nodurile celuilalt. Prima veste 

despre cancer i-a ascuţit simţurile: simţea 

negrul ce avea să urmeze, simţea tăcerea 

tare, ascuţită. îl simţea cum dispare. 

După o lună de tratamente, pe holul unui 

spital lung, portocaliu se prăbuşi fărâmă 

cu fărâmă pe jos. Trepida dur în mijlocul 

oamenilor albi, scobind cu unghiile în 

carne ca să elibereze durerea. „A murit” şi 

disperarea se îneca în cuvinte. 

Iar apoi, în faţa crucii crude, 

cuvintele se terminaseră de mult. Stătea 

inertă, tragică, cu ochii aţintiţi pe dunga 

aurie de pe mâna stângă. înainte era un 

cerc, acum nu e decât o dungă, rece şi 

ea, o dungă cu un sfârşit, o dungă cu un 

început. O scoase încet de pe deget şi 

sufletul i se mici treptat. O durere fierbinte 

i se prelinse din creştet până la călcâie în 

timp ce vuietul straniu al vântului mişcă 

umbrele. Se aplecă grav şi părul o urmă 

revărsat peste umerii negri. Cu respiraţia 

oprită înfipse inelul în pământ. Tremură 

pentru că ştia că sub flori reci, iarbă rece, 

râme reci el va rămâne veşnic cald. Cu 

privirea aţintită la numele din faţa ei fruntea 

albă se prăbuşi în noroiul bătătorit. Apoi 

privirea întâlni cerul şi fruntea obosită se 

încolăci lângă el ca în fiecare noapte din 

DEBUT 


acea parte a vieţii ei care a contat, care a 

existat vreodată. 

Clipeşte brusc. Mâinile-i strâng 

peretele. Chiuveta albă se măreşte 

uşor. Capul îi e suspendat în aer cu 

ochii atârnând. începe amorţeala. îi 

cuprinde spatele, genunchii, mintea. Ştie 

că „sfârşitul nu-i aici”. Ştie că oricine-i 

chemat sub pământ indiferent de drumul 

crucii sale. Vântul va muta umbrele în 

continuare. Luna palidă sau aprinsă, 

va atârna moartă deasupra tuturor. Şi 

tocmai legea asta sălbatică o pătrunde, o 

opreşte în timp. Momentele ei moarte sunt 

repausul gândului. Firea se va hrăni din 

trecut până când acesta va fi şi el departe. 

Cu trupul atârnând greu în fum se întoarce 

pe podea. îşi aprinsese o ţigară înainte să 

se prelingă, iar aerul crunt, întors îi apasă 

plămânii, strivind firul de viaţă pâlpâind sub 

sânul stâng. Se mai uită o dată în oglindă 

şi se convinge de gravitatea frunţii sale. 

încet, dureros îşi întinse pulpele şi-şi lipi 

mâinile din nou de podea. Luna anemică 

rotundă şi plată e undeva deasupra 

tavanului. Părul negru e numai valuri şi 

noduri. Fumul îi iese printre dinţi în timp 

ce şopteşte cuminte într-o limbă rotundă, 

pătrată. Privi la săpuniera ruginită căutând 

cu celălalt ochi păianjenul. Dispăruse. 

Simte ţigara în piept, dar o arde şi o 

stinge. O lasă pe jos. Cu un efort înţepător 

mută pachetul lângă calorifer. întorcânduse 

îşi lipeşte faţa de podea „încă o zi, 

Doamne” şi tace. Pereţii o privesc calmi 

şi obositori. Le simte nodurile în tâmple. 

Adâncitura de pe degetul mâinii stângi o 

apasă. Ştie în sinea ei că groapa aceea 

e prea adâncă, prea grea pentru oricine 

altcineva ca s-o umple din nou. Degetul 

stă acum gol, descoperit, stingherit de-o 

libertate nedorită. Iar acea libertate amară 

nu va mai putea fi prinsă şi încătuşată de 

cercuri aurii niciodată. Un fir de transpiraţie 

galbenă i se prelinse pe obraz în timp ce 

fruntea cu dungi roşii se lipea de gresia 

rece, albastră. 

Pe cărările 

universului 

Deaconu Marius-Ştefan 

Clasa a Xl-a A 

Colegiul Naţional „Emanuil 

Gojdu” Oradea 

Categoria: Eseu 

Bucurii deşarte, iluzii efemere, lupte 

fără rost... Ce salbă de caracteristici 

teribile putem să atribuim universului 

nostru... Greşit! Nu universului per total, 

ci doar lumii în care trăim, doar în acel 

strop de viaţă dintr-o mare întunecată şi 

îngheţată numit Pământ. Vieţile noastre 

se scurg şi nu avem cum să luptăm cu 

barierele impuse de legile după care este 

guvernată lumea noastră. Nu avem cum... 

Şi totuşi... Are rost să renunţăm la o luptă 

î

care, deşi poate fi considerată pierdută, 

ne-ar oferi o alternativă la ceea ce simţim 

şi la ceea ce trăim în fiecare zi? Eu zic 

că nu... Viaţa ce curge prin capilarele 

noastre ne obligă să nu renunţăm nicio 

clipă la a spera, la a visa. Evoluţie. Este 

într-adevăr evoluţie ceea ce se întâmplă 

acum cu omenirea? Sau este doar o 

împăcare a omului cu şinele său terestru, 

o acceptare, pe undeva firească, a 

condiţiei umane? O limitare auto-impusă, 

menită să dea şi mai multe restricţii 

omului, făcându-l o fiinţă cu şi mai puţina 

putere de a schimba, de a fi inovator... Ar 

fi însă nedrept să nu menţionez faptul că 

oamenii sunt mulţumiţi în acest moment 

de rezultatele progresului speciei noastre. 

într-adevăr, confortul pe care îl avem ar 

putea să ne facă mulţumiţi. Noi oamenii, 

avem tendinţa de a remodela lucrurile. 

Am văzut un copac, l-am transformat 

în dulap. Am văzut un munte, a trebuit 

să adăugăm un tunel. Am văzut o plajă, 

am transformat-o în port. Am distrus 

comuniunea cu natura aproape total. Ne 

plângem de milă şi urlăm din interiorul 

unor cutii de beton. Cu adevărat, acesta 

este omul? Şi dacă ne plângem, cui o 

facem? Suntem dezrădăcinaţi... 

Ne plângem că am devenit 

îndepărtaţi unii de alţii. Da... acest zoon 

politikon începe să se piardă în amănunte. 

Începe să se rupă de societate. Discutăm 

cu oameni pe care nu îi cunoaştem decât 

prin mijloacele moderne, legăm prietenii 

uitând de fapt ce este prietenia... Ce 

este prietenia? O întrebare simplă, cu un 

răspuns complicat ar spune unii... Ei bine, 

eu zic că răspunsul este simplu. Grea 

este întrebarea, dacă o pui prea târziu. 

Iar atunci răspunsul este dureros. Nimic 

nu doare mai mult decât senzaţia de a fi 

trăit o viaţă goală, înconjurat de prieteni, 

de foarte mulţi, însă niciunul adevărat, 

gata să meargă până la capăt, gata să fie 

sincer şi onest întotdeauna cu tine... Un 

rânjet obosit apare pe faţa brăzdată de 

trecerea timpului a unui bătrân... Trage 

linie. îşi revede viaţa. „Oare asta am 

făcut? Parcă îmi doream altceva...’’ 1 Dar 

este prea târziu. De aceea este important 

să ne trăim viaţa cu adevărat. Ceea ce 

fac eu acum nu este un strigăt de protest 

sau de disperare. Este o dureroasă 

conştientizare a societăţii, a lumii în care 

trăiesc şi în care mă trezesc tot mai des, 

dimineaţa, cu mâinile şi picioarele legate. 

Da... nici astăzi nu am să schimb nimic. 

Poate mâine... Da, e o posibilitate. Şi ar 

fi trist să descopăr, ca peste câţiva ani voi 

fi omis din cuvintele mele, expresia Poate 

mâine... Tocmai cea care mă împinge 

înainte. Şi inconştient am pierdut-o 

undeva, cândva, în banala mea viaţă. 

Dar nu sunt gata să renunţ aşa uşor. Şi 

atunci rămâne soluţia evadării. Evadarea 

în natură, în spaţiu, în vise, în dorinţe... 

Alternativa pe care ţi-o oferă această 

evadare e incredibilă faţă de realitatea 

de zi cu zi. Insă, nu poate fi palpată, 

referindu-mă aici la cea de tip spiritual. Nu 

pot fi sigur de ea. îmi oferă ce îmi doresc, 

dar în acelaşi timp mă face să îmi pierd 

toate principiile şi ideile de care sunt sigur, 

lăsându-mă dezgolit şi pradă lumii ce mă 

înconjoară. Şi totuşi, sunt acele dimineţi în 

care mă trezesc buimăcit şi cu zâmbetul 

larg, înfruntându-mă în oglindă... Da... 

altă viaţă, nu? Oare... acesta să fiu eu? 

Un om gata mereu să cadă în reverie şi 

în melancolie după o lume şi o viaţă pe 

care nu a avut-o şi cel mai important, nu 

ar fi putut să o trăiască sub nicio formă? 

Din păcate, nici cu această soartă nu aş 

fi împăcat. Şi atunci? Poate iniţiativa mea 

de a căuta permanent nu are o cauză 

coerentă... sau nu are o soluţie concretă. 

Şi atunci, dacă nu pun problema cum 

trebuie, fundamentele vieţii mele care 

nu au fost distorsionate de multele şi 

variatele experienţe pe care le-am trăit, 

s-ar prăbuşi, lăsându-mă să fiu un nimeni. 

Dar refuz să cred că acel om care se 

întreabă De ce? încotro? Pentru ce? din 

punct de vedere filosofic, şi nu numai, e un 

nimeni... Acest curaj, de a pune întrebări, 

de a te eschiva în faţa sistemului, de a 

nu accepta adevărul care este impus, ci 

să îl îmbrăţişezi pe cel pur, a reprezentat 

mereu imboldul necesar pentru a dinamiza 

lumea. Pentru a primi un răspuns, trebuie 

să formulezi o întrebare, nu? Calea 

întrebărilor nu este greşită. Din păcate, 

ea este prea puţin bătătorită. Avem voie 

să punem întrebări, dar pe principiul de 

la şcoală. Profesorul de fizică nu îmi va 

putea răspunde niciodată la o întrebare 

de literatura română pentru că nu a fost 

pregătit să predea această materie. Poate 

aşa este şi sistemul nostru... Atunci când 

punem întrebări, ni se poate răspunde 

până la un punct. După aceea totul este 

în imaginaţia noastră. Dar precum pe 

lângă fizică există şi romană, atunci nu ar 

fi logic ca pe lângă ceea ce noi vedem, 

ceea ce noi simţim, să existe şi altceva? 

De alt tip? Dar ne complăcem spunândune 

Nu cred până nu văd/simt/aud şi atunci 

evităm să ne punem această întrebare. 

E reconfortant pentru majoritatea dintre 

noi să cunoască simplul fapt că somnul 

este acea activitate ce reconfortează şi 

revigorează corpul uman. Dar cu toţii ştim 

că nu este aşa. însăşi existenta viselor... 

fie a coşmarurilor pentru că ele ne 

consumă mai multă energie şi vitalitate, 

ne demonstrează că procesul nu este atât 

de simplu pe cum s-ar crede. Şi admitem 

cu toţii în gândul nostru acest lucru. Dar 

evităm să încercăm să desluşim tainele 

apariţiei sau dezvoltării unui vis, lăsândune 

prinşi în mrejele acestuia. Nu poate 

fi numit laşitate acest lucru. Dar poate 

ar trebui să privim somnul ca şi pe ceva 

mai mult decât un simplu interval amplu 

de odihnă profundă. Au fost formulate 

teorii în acest sens, dar aparent şi lumea 

ştiinţei este una extrem de dezbinată şi 

fărâmiţată. Şi atunci, progresul uman ia 

forma unui autovehicul hibrid ultramodern 

sau a unui hotel luxuriant aflat la mare 

înălţime. Exemplele pot continua, dar 

DEBUT 


LICEENII 

se observă punctul de plecare al nostru, 

în raport de contrast total faţă de cel de 

sosire. Acest paradox trebuie sesizat. 

Glumeam cu prieteni de-ai mei şi 

spuneam că trimitem sonde şi navete 

spaţiale în Univers, la distanţe uriaşe, 

dar în acelaşi timp nu suntem în stare să 

explorăm pădurile şi oceanele care sunt 

aici, care ne înconjoară. Ce titani suntem 

noi oamenii, dar în acelaşi timp ce pitici... 

Iar apoi vine dragostea, iubirea... 

Am spune că fără acest sentiment nu 

putem trăi. Interesant este că din păcate, 

acesta este tot mai greu de găsit în ciuda 

faptului că numărul oamenilor creşte. 

Aici este capitolul bucuriilor deşarte, al 

iluziilor efemere, al luptelor fără rost, al 

iubirilor fără tandreţe. Undeva, în adâncul 

sufletului nostru, cu toţi păstrăm o bucăţică 

de dragoste pură. Toţi. Dar pentru că este 

aşa de mică, este şi uşor de pierdut. Şi 

atunci rămânem păgubaşi. Sau, mai rău, 

dacă nu o folosim, dacă nu o sporim, dacă 

nu o ajutăm să crească. Atunci regretele 

ne vor năpădi viaţa, înnegurând şi mai mult 

bolta existenţei noastre, şi aşa plumburie. 

Pentru că ne aparţine, e alegerea fiecăruia 

cum o foloseşte. Prin urmare, aici este 

partea cea mai frumoasă a omului. Chiar 

poate să îşi croiască destinul. Chiar poate 

decide asupra bunurilor spirituale sau 

materiale pe care le posedă. Chiar poate 

să iubească, să urască, să mângâie, să 

lovească, să şoptească, şă urle... Şi totul 

depinde numai de el. Dar plata pentru un 

astfel de privilegiu este mare. Răspundem 

pentru faptele noastre. Din cel mai izolat 

cătun până în cea mai mare metropolă, 

oamenii sunt traşi la răspundere pentru 

faptele şi acţiunile lor. Insă, pe ce temei? 

Pe ce considerente? într-adevăr, este o 

întreagă dilemă la acest capitol, asupra 

căreia nu am să insist în acest moment. 

Important este să reţinem că noi suntem 

un factor de decizie, de putere, mai mic 

sau mai mare, dar suntem. Iar important 

este să ne exercităm aceste prerogative. 

Dacă vrem să lăsăm într-adevăr o urmă 

pe cărarea vieţii... 

Sunt multe aspecte de luat în parte 

şi disecat iar timpul este scurt, limitândune 

la puţine lucruri făcute într-o viaţă de 

om. E ca şi cum mergi la cumpărături cu 

cârdul bancar sau portmoneul gol. Sunt 

atâtea de ales, sunt atâtea de încercat, 

de comparat însă puţine vor fi cele care 

se vor regăsi la sfârşitul cumpărăturilor 

în coş. Trebuie să preţuim fiecare clipă şi 

să o trăim la intensitate maximă, luândune 

energie pentru cea următoarea din 

cea actuală şi tot aşa. Vor fi momente 

când vom rata un astfel de schimb. Vor 

fi momente chiar când vom rata două 

schimburi de acest gen. Dar la sfârşit, 

pentru acesta înseamnă în opinia mea 

sfârşitul, nu vom prinde niciun schimb. 

Fără energie nu există viaţă, pasiune, 

trăiri. Şi atunci totul se dărâmă în jurul 

nostru întocmai precum un castel format 

din cărţi de joc... Oare asta am făcut? 

Parcă îmi doream altceva... 

6981

NOTES 

„POEME CU STATUI” – 

O CARTE PREZISĂ... 

Nicolae Nicoară-Horia 

Mă bucur de fiecare dată când 

ochii unei cărţi văd lumina tiparului! Da! 

Cuvântul ne-scris e ca un copil ne-născut! 

Astăzi, 4 mai 2011, un tânăr cu nume 

Ioan-Emanuel Gruia, vine spre noi cu un 

asemenea dar – „Poeme cu statui”! Am 

citit cartea şi ea s-a vrut citită... Dintre 

coperţile ei răzbat, precum de sub dalta 

flămândă, aşchii de lumină, rob al focului 

nestins mă ştiu, străinul mirosind a 

poezie, eu nu doresc să fiu o umbră fără 

zile, e moartă o umbră, porturi fără zare... 

Întâmplător sau nu cartea cuprinde 33 de 

poeme! 

Aş îndrăzni să spun, este o răstignire 

voită, niciodată durută, pe crucea poeziei, 

când putrezea vecia în ultimul ei ceas... 

Asemenea pu-treziri o să întâlniţi mereu 

în această grădină, în care grădinarul şi-a 

aruncat seminţele într-un amurg putrezit... 

Ecou putrezit! Da! Aceasta e spre o nouă 

trezire! Moartea fără Viaţă nu există! Câtă 

vreme Perfecţiunea este Dumnezeu, iar 

omul - mai puţin ca perfectul. 

Se vede pe alocuri frăgezimea 

paşilor, m-aş coborî din lut în Poezie, m-aş 

înălţa din lut în poezie - îndrăznesc să-i 

spun autorului, ea – Poezia - întotdeauna 

e mai presus decât lutul..., precum 

sufletul, se văd uneori aripile aparent 

inegale, pregătite pentru zbor, se simt 

adieri plăcute venind dinpre Eminescu, 

Bacovia, Blaga! Există asemănări! Şi 

lanurile de grâu se aseamănă între ele! 

Emanuel Gruia însă are vocea lui, 

statuile din poemele sale nu dorm! Se 

aude limpede respiraţia lor oftând filosofic! 

Prefer o lume veche. Filozofie şi venin! 

Veninul atât de dulce uneori! 

Există poezie aici, o poezie, care 

am credinţa, va purta un nume - Emanuel 

Gruia! Să-i spunem, la fel de curat şi fără 

invidie-bine ai venit, prietene, cu această 

amforă în mâini, amforă plină de mir, în 

biblioteca sufletului nostru! Cuvintele 

acestea mă spun acum şi aici - Ai grijă de 

harul care este în tine! 

POETUL PIETRELOR NORDULUI 

(urmare din nr. anterior) 

Piatra este un simbol creştin extins. Mormântul 

Mântuitorului este închis de lespedea grea şi dură. 

Învierea este „smintirea” pietrei din locul ei. Mormântul 

închis de piatră este al morţii, dar descoperit este gol de 

moarte şi plin de lumină. Lespedea de pe mormântul 

Mântuitorului devine „piatră filosofală”. „Materia împietrită 

– atrage atenţia Olivier Clément –, extra-pusă, nu este 

altceva decât orbirea, împietrirea, prin propria noastră 

orbire şi prin duritatea inimii, a creaţiei modelate în lumina 

începutului”. Şi: „Cristos este acela în care se dărâmă 

zidurile şi intervin energiile divine. Totul a fost creat de şi 

în Cuvânt, Logosul, marea Raţiune divină, pentru a se 

desăvârşi în Înviere”. (Cristos din mărturisirea de credinţă, 

Theodor Codreanu 

în Jean Delumeau, coordonator, Religiile lumii, Editura 

Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 26-27). 

Ochiul Orb devine la George Vulturescu adevăratul ochi al vegherii, luminătorul trupului 

menit să spargă „sicriul formelor” şi să dezvăluie în adâncul pietrei nisipul moale al Cuvântului, 

hieroglifele, literele creaţiei: „Ochiul Orb şi Ochiul care vede/ stau în Ochiul tău, Doamne,/ 

înnoptând peste toate literele…” (Privirea peste umăr). Orbul care bântuie prin versurile lui 

George Vulturescu: „Cine v-a încredinţat vouă, pietre smintite,/ nisipul de sub coajă?/ O urmă 

de zeu e impregnată în pulberea lui./ Mă iau după ea, o acopăr cu talpa mea, o/ încălzesc. 

Dar urmele nu pot fi clocite ca ouăle,/ e scris în cărţi”. (Vremea nisipurilor). Nisipul e piatra 

înfrântă de Poetul din Nord, iar stăpânul „smintit” al Nordului este „lordul Shakespeare” (Poetul 

din Nord). Poetul e conştient că versurile sale despre pietre nu pot fi citite la cenaclurile 

postmoderniste, unde, fireşte, Poetul din Nord nu mai are trecere: „Astfel, smintit, cum aş putea 

să mă duc pe/ la cenaclurile din oraş să-mi citesc versurile/ despre pietre?” Pietrele au inocenţa 

primordială, deşi printre ele cresc şerpi şi cucută. Motoul la Când moare pădurea este luat din 

Hegel: „În afară de pietre, nimeni nu e inocent”. Fiecare fir de nisip e un ochi, fiecare ochi e 

o literă zămislitoare de poem terminat sau neterminat: „Ştiu: o mie de viziuni am avut/ în noi 

e şi poemul terminat şi cel neterminat/ în noi e corbul de pe Pietrele Nordului/ şi praful de pe 

pietrele drumurilor/ în noi e ochiul care ştie să deosebească literele/ strepezi, bolnave de literele 

alăptate cu adevărul/ nopţilor noastre/ cum numai ochii lupilor ştiu când moare pădurea”. (Când 

moare pădurea). Deosebirea esenţială dintre simulacrul postmodernilor (eşuat în kitsch) şi 

poemul „nordic” vulturescian vine din intensitatea „evenimentului exemplar al vieţii”: „Ceea 

ce se întâmplă în Ochiul meu Orb este adevăratul eveniment exemplar al vieţii mele”, sună 

motoul la ciclul al treilea De la foc la cenuşă. 

Vitalitatea lupilor arhaici desprinşi din cenuşa 

istoriei par izvodiţi din forţa profeţilor biblici 

intertextualizaţi sau din eshatologia ioaniană: 

„Şi e dimineaţă/ şi văd o mie de lupi negri/ 

cum ies dintre literele poemului/ şi se ascund 

în cavernele Ochiului Orb/ unde vânează cu 

alţi o mie de lupi/ şi se împerechează cu o mie 

de lupoaice/ printre miile de copaci negri// Şi e 

seară/ şi binecuvântez Ochiul Orb/ pentru că 

mă ajută să recunosc floarea neantului”. 

În poezia românească, există o bogată 

tradiţie a imaginarului pietrei, din folclor până la 

Eminescu, Bacovia, Blaga, Nichita Stănescu, 

Horia Stamatu, Gheorghe Tomozei, Anatol 

Codru sau Cezar Ivănescu. Între aceştia, 

un poet la care imaginarul pietrei este 

preponderent, e regretatul poet basarabean 

Anatol Codru, despre care am şi scris un eseu 

intitulat Anatol Codru – poezia pietrei, inclus 

în Basarabia sau drama sfâşierii (2003). 

Imaginarul lui Anatol Codru era orientat spre 

căutarea temeliilor fiinţei româneşti, într-un 

context istoric sufocant: „Piatra cea sfântă 

a-ntemeierii noastre!” Poetica lui George 

Vulturescu se conturează într-o viziune cu 

mult mai complexă, coroborând tradiţia 

românească şi universalul, cu intertextualizări 

surprinzătoare, de la „carnetele” lui Caspar 

David Friedrich la puternice rezonanţe 

biblice: „Stau pe stânci, Caspar David 

Friedrich,/ şi prin mine – cu spaima mea – 

Muntele aude nisipul/ vălurindu-se în pietrele 

care se desprind şi se rostogolesc în vale”. O 

nouă tablă de legi a poeziei pare a fi năzuinţa 

ultimă a poetului de pe Pietrele Nordului: 

„Pietrele sunt acum ochii mei din Nord./ Sub 

vifor şi fulgere retina lor e noua mea tablă de 

legi/ pe care aştept să ardă literele magice”. 

(5. Nuiaua de alun ). 

Vis de „aur şi iederă” într-o lume din 

care poeţii par a fi definitiv alungaţi cu… 

pietre! 


Fănuş Neagu înaintea marii despărţiri 

Amantul marii doamne 

Dracula 

– Editura Acaemiei Române, Bucureşti, 2011 

Într-un mod neexplicit şi excepţional, romanul 

„Amantul marii doamne Dracula” reprezintă o sinteză a 

scrisului lui Fănuş Neagu, preluând atât elemente din cărţile 

care configurează lumea rurală, spaţiul miraculos al Dunării 

şi Deltei (precum „Îngerul a strigat”), cât şi romanele care 

se obiectivează în spaţiul urban (vezi „Frumoşii nebuni ai 

marilor oraşe”). Desigur, nu este cartea cea mai bună dar, 

într-un fel, cea mai reprezentativă pentru evoluţia scrisului 

fănuşian de lumi caleidoscopice şi personaje fără tipologie 

stabilă, şi în această carte descoperim acelaşi autor cu 

gândire metaforică, adeptul unui discurs narativ îmbibat 

de lirism, dar atent la construcţia epică, amplă şi ramificată 

care performează evenimente şi conflicte diverse, dar şi 

conturând un impresionant număr de caractere în afara 

tipologiei clasice, fiinţe lunatice, incapabile de acţiune, 

dar cu reacţii explozive în situaţii-limită şi convergente 

permanent în transa unei evaziuni onirice. Autorul vorbeşte 

ca şi personajele sale, iar discursul auctorial rămâne chiar 

mai exuberant liric decât intervenţiile personajelor. În acest 

roman se găsesc câteva dintre cele mai reprezentative 

pagini ale lui Fănuş Neagu – o descriere a nopţii 

Echinocţiului de primăvară: „...timpul îşi pierde realitatea, 

devine Netrecere, ore întregi stă neclintit, îndeplinind parcă 

o poruncă: încetează să mai fii, aşteaptă, ţine-ţi respiraţia, 

rămâi tăcut, cuminte şi necurgere.” 

Noaptea epifaniilor de primăvară rămâne, în 

fapt, momentul sublim de exprimare al lunaticilor lui 

Fănuş Neagu (nu mult diferiţi de cei ai lui Ion Vinea din 

romanul omonim, carte excepţională, postumă, aproape 

necunoscută). 

Cricita literară tradiţională a creat o prejudecată 

inalienabilă după care lirismul ar fi duşmanul romanului. 

Şi pe bună dreptate pentru că nici în romanul european 

nu există cazuri de cărţi construite exclusiv din discursul 

metaforic şi poetic. Dar, oare, un prozator, cu gândire 

metaforică şi atracţie pentru discursul epic şi poetic, 

pentru filonul narativ şi îmbibat de lirism, să fie incompatibil 

cu romanul? Se vede treaba că nu, din moment ce, în 

această formulă, avem câteva capodopere ale romanului 

contemporan. Oare, o construcţie amplă şi ramificată epic, 

care cumulează situaţii şi evenimente foarte diverse, chiar 

contrastantă şi dă viaţă unui regiment de fiinţe livreşti şi 

umbre mişcătoare, să nu fie roman? 

Adevărul e că nu există o tradiţie pe plan european, 

dar există în tipologia romanescă nu prea îndepărtată şi 

chiar un model recunoscut de autor – Panait Istrati care 

are chiar mai puţini urmaşi decât îl recomandă modul său 

de redescoperire, ramificare şi resemnificare al povestirii 

tradiţionale. Există şi un model „cult” de reformulare a 

narativităţii prin care lirismul congener e înlocuit de accente 

biologiste „de presupuse analize ale stărilor de conştiinţă 

fulgurante”, model performat la noi de Hortensia Papadat- 

Bengescu şi Camil Petrescu. 

Aşa se poate explica, paradoxal, şi aderenţa la 

realitatea în schimbare a unui martor cu ochi de poet. O 

descriere a Bucureştilor 

în timpul revoluţiei are 

rezoluţia peliculei de film: 

„Gara de Nord, spaţiu prin 

tradiţie destinat convulsiilor, 

li se păru nesigură, vânătă, 

friguroasă. Tremurul 

impertinent al răsturnării 

orânduirilor vibra 

cadenţat în aerul colţuros, 

neospitalier, lipsit de 

bogatele însemne ale celor 

mai de seamă sărbători de 

peste an, excepţie făcând 

un pâlc de trei ţigănuşi 

IN MEMORIAM 

Aureliu Goci 

scuturând, la ieşirea din Calea Griviţei, steaua cu pruncul 

Iisus aureolat de podoabe de staniol sărace în luciri – o 

reîncarnare ucigaş de mizeră şi profanatoare a astrelor 

ce vor fi populat cerul deschis de deasupra Bethleemului. 

Pe străzi, siluete încovoiate, autobuze şi tramvaie pe 

jumătate goale, muşuroaie de zăpadă murdară, câini 

slăbănogi, tancuri la fiecare răspântie, soldaţi năuciţi de 

nesomn. Ştrengari cuprinşi de fiorul aventurii rostogoleau 

cartuşe trase. Zuruitul strident le aţâţa imaginaţia. În Piaţa 

Victoriei, Bob şi Valdi pricepură că marele nod al primejdiei 

îl constituiau clădirea Televiziunii şi străzile din jurul ei 

căzând perpendicular pe Calea Dorobanţi. Înconjurat 

de baricade, maluri de saci cu nisip, tancuri, cuiburi de 

mitralieră, blocul turn al Televiziunii era potirul în care 

clocotea moartea, speranţa, suferinţa, libertatea – prima 

revoluţie din lume transmisă în direct la televiziune; – 

inima neagră a halucinaţiilor războinice, vatra plăsmuirii 

tiranicidului, logodna spaimei, aşteptărilor şi înnoirilor 

cruciale petrecându-se cu otrăvuri şi alcooluri fabricate 

clandestin la flacăra urii.” 

Dacă romanele anterioare se fixau într-un spaţiu 

geografic imaginar de tranziţie (între câmpie şi Delta 

Dunării), ultimul se distribuie într-un timp de tranziţie – 

Revoluţia din 1989 – între o lume veche care se credea 

nouă şi o altă lume, cu dezvoltări imprevizibile. 

E aici un martor complex, cu simţul realităţii şi 

conştiinţa istoriei şi, mai ales, un sceptic de o discretă 

religiozitate, care descoperă relaţia de mare fineţe care 

se poate stabili între explozia narativă a lui Panait Istrati şi 

preţiozitatea livrescă şi tipologia bulversantă a „Crailor” lui 

Mataiu Caragiale. 

Deşi lirismul nu e o cale regală a romanului, ci o 

situaţia paradoxală, valabilă o singură dată, Fănuş Neagu 

a dus formula la strălucirea câtorva capodopere ale genului 

proteic românesc. 

În anul anterior dispariţiei aşteptate, reapăruseră 

cărţile sale fundamentale, dedicate, am spune, unui cititor 

superior care revine şi reciteşte după un contact anterior 

cu marea operă, susţinând un clasic atipic, care şi-a 

descoperit profilul scriitoricesc chiar de la început şi nu a 

„evoluat” substanţial, în mai bine de jumătate de secol de 

prezenţă auctorială. 

La puţin timp după dispoziţia autorului, s-a observat 

că totuşi, „clasicul în viaţă” va trece printr-o posteritate 

interogativă, nu scutită de izolate accente negative. 

Desigur, până la alte reevaluări critice, urmate de o 

reierarhizare internă a operei şi chiar de o modificare a 

profilului tipologic scriitoricesc. Dar locul său în literatura 

română nu va fi niciodată ocupat de altcineva. 


6983

ESEU 

Pentru o istorie a poeziei 

focşănene (III) 

Pavel Nedelcu 

Puţin, dureros de puţin se ştie despre poetul Pavel 

Nedelcu. Cu un destin aidoma prietenului său, poetul 

Alexandru Călinescu, „tineri fără noroc, măcinaţi de acea 

zădărnicie provincială a epocii” (Ion Larion Postolache, 

Revista Noastră, anul VI, nr. 46-47-48, octombriedecembrie 

1977, p. 724 Pavel Nedelcu şi-a purtat 

paşii prin „această binecuvântată urbe de Dumnezeu”, 

ducându-şi „încovoiat” , „pârghia destinului”, ca toţi 

„adevăraţii scriitori”. „Unii s-au născut cu ea pe umeri. Alţii 

au deprins-o din tinereţe, odată cu steaua polară şi carele 

stelelor. Au silabisit-o din primăveri şi au săltat-o, hotărâţi 

în spinare” (Pavel Nedelcu, Unde ne sunt „Literaţii?”, ziarul 

Milcovul, anul I, nr. 2, 1 august 1940, p. 1). 

Destinul poeţilor focşăneni a însemnat traiul de 

mărunţi funcţionari ai Primăriei, cu un salariu mizer, cu 

foame şi frig, cu neputinţa de a se îngriji de sănătatea 

trupească, sorbitul zilnic din licoarea amară a vieţii. 

Vălul dens al lipsei de mărturii încă apasă umilitor 

pe umerii poetului Pavel Nedelcu, nu se ştie nici când a 

murit, nici pe unde i-o fi mormântul. Unii spun că ar fi într-o 

groapă comună din Cimitirul Sudic Focşani, alţii mi-au 

spus că ar fi într-un mormânt de la Spitalul Socola. Cine 

mai poate şti? S-a risipit şi el, după cum i s-au risipit şi 

manuscrisele (Ion Larion Postolache, idem). 

Două mărturii inedite ne sprijină spusele: două 

scrisori adresate de poet secretarului Primăriei Focşani, 

timp de patru decenii, pătimaş şi statornic preţuitor al 

istoriei oraşului Ion Romanoaie, un „Şincai al Focşanilor”, 

cum îl numeau savanţii şi cărturarii Gh. G. Longinescu, 

Simion Mehedinţi şi Nicolae Iorga. 

Prima: 

„Domnule Secretar, 

Vă rog să mă iertaţi că îndrăznesc să vă trimit cele 

ce citiţi, dar nu am alt suflet aproape căruia să mă adresez. 

Astăzi, am făcut cerere să mi se elibereze garanţia 

reţinută de către casierie, de când sunt numit în slujbă (16 

noiembrie 1936) şi până în prezent. Or, după toate ale 

mele ştiri, reţinerile n-au fost consemnate, decât până în 

anul numirii mele. Reţinerile au fost făcute! Deci – în ultimă 

instanţă – am şi eu drept la ele. Mai ales astăzi, când nu 

am nici ce mânca şi nici unde şi cum dormi. (Aceasta e o 

chestiune foarte delicată, despre care – vă rog din toată 

inima – să nu vorbim). 

De aceea, îmi permit să alătur acestor rânduri 

chitanţa de faţă, pe care vă rog ca d-l casier să mi-o 

primească în chiar această seară. 

De două zile (vă rog să mă iertaţi că vă dezvălui 

atari lucruri pe care vi le destăinui şi pe care le cetiţi) nimic 

nu am luat pentru gură. 

Vă mulţumesc şi vă rămân foarte recunoscător”. 

3 mai 1938 Pavel Nedelcu 1* 

A doua: 

„Mult stimate Domnule Secretar, 

Iertaţi-mă că iarăşi cutez să trimit către Dv. rânduri 

în îngenunchiere căzute 

şi în care îmi răstignesc 

obiditul meu suflet. Dar, 

vă rog să mă credeţi 

că u are spre cine-şi 

îndreaptă sunetul inimami, 

la a cărei zbatere 

alt auz să se plece 

înţelegător şi ajutător. 

S t i m a t e 

Domnule Secretar, 

Dumitru Huţanu 

trebuie să plec astă 

seară, la ora 12 (mai 

ales că pot beneficia de 75 % reducere) la Bucureşti 

(e necesar să ajung acolo, prezent, irevocabil, mâine 

dimineaţă) spre a fi la Societatea Scriitorilor Români, unde 

am de semnat acte trebuitoare instalării mele la Căminul 

de la Buşteni (Aici, ştiţi bine, scriitorul român şade absolut 

gratis, o lună de zile). 

De aceea, vă rog, din adâncul inimii mele, să mi 

se îngăduie să lipsesc mâine dimineaţă, sâmbătă, de 

la serviciu şi, totodată, să pot avea astă seară 500 lei, 

transportul pentru două zile, la Bucureşti. 

Vă rog să binevoiţi a-i spune domnului casier sămi 

primească pe această lună o chitanţă pentru suma 

necesară (N-aşi fi îndrăznit pentru nici un leu, dar, din 

salariul primit pe Mai, a trebuie să-mi achit datoriile, să dau 

în casă şi să acopăr costul imprimării, în curs, a volumului 

de poezii Carte cu vibrări. 

Stimate Domnule Secretar, vă rog, gândiţi-vă şi nu 

mă lăsaţi deoparte. Sănătatea-mi e întrucâtva zdruncinată 

şi am neapărată nevoie de odihnă, linişte, într-un cuvânt 

de altfel de viaţă. 

Nădăjduind că aceste rânduri nu vor rămâne fără 

ecou, primiţi, Domnule Secretar, toate florile alese ale 

sufletului meu”. 

3 iunie 1938 Pavel Nedelcu 2** 

Destinul lor a fost „Revista 13”, „ca un simbol 

al nefericirii lor o botezaseră cu cifra fatidică „13” . Îşi 

propuseră să apară la 13 ale fiecărei luni, să scoată doar 

13 numere, ceea ce au şi reuşit şi să colaboreze de fiecare 

număr câte 13 scriitori, lucru ce l-au realizat abia la ultimele 

apariţii” (Ion Larion Postolache, idem) 

Destinul lor a fost poezia: „Din toate strădaniile, 

din toate acele splendide zădărnicii, au rămas totuşi 

aceste petale de lumină, crainici ai unor suflete de visători 

ce au crezut cândva în magia slovelor poleite” (Ion Larion 

Postolache, ibidem, p. 725). 

Timpul le-a confirmat destinul: poeţi de seamă ai 

urbei Focşani, regăsiţi în paginile Istoriei literaturii române 

moderne. 

_____________________ 

1. * 

Arhiva Muzeului Vrancei, Fond Corespondenţă 

personalităţi, iunie nr. 34.180. 

2. ** Arhiva Muzeului Vrancei, Fond Corespondenţă 

personalităţi, iunie nr. 34.181 


Lansare de carte: 

OMULE, TREZEŞTE-TE 

ÎNAINTE DE A FI 

PREA TÂRZIU 

La începutul festivităţii, fiindcă aşa s-a dovedit a fi, d-ra 

Cristina Panaite, directoarea – gazdă primitoare în vechiul şi 

binecuvântatul plin de har local al Bibliotecii Radu Melidon din 

Roman, şi-a arătat bucuria că-n aceeaşi zi de 21 martie, s-a 

născut George Topârceanu, iar în 1989 UNESCO a hotărât să 

sărbătorească ,,Ziua internaţinală a poeziei’’, tot acum fiind şi 

echinoxul de primăvară, în care ziua este egală cu noaptea. 

Parafrazând, consiră că-n această zi, primăvara este egală cu 

poezia. Nu a ales întâmplător această zi pentru a lansa ultima, 

dar nu cea din urmă carte a domnului profesor Mihai Andone. 

,,Despre domnul profesor o să vă spun în linii mari câteva repere 

din biografia domniei sale. S-a născut în satul Homiceni este 

şi motivul pentru care de la un timp aşa-şi semnează lucrările, 

MIHAI ANDONE DELAHOMICENI. A urmat cursurile primare în 

localitatea natală, a absolvit Liceul Roman-Vodă, şi este licenţiat 

al Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Facultatea de Istorie 

şi Filosofie. 

Are peste patru decenii de apostolat, a fost un dascăl cu o 

prodigioasă activitate didactică şi pedagogică. Este o persoană 

foarte implicată în viaţa socială, culturală dar şi politică a 

municipiului Roman. Să nu uităm că domnia sa a militat pentru 

reînfiinţarea judeţului Roman a fost între anii 1990 şi 2004 

consilier local, a fost preşedintele comisiei de cultură, a publicat 

peste 12 volume, dintre care: ,, Cu cărţile pe masă’’ – Roman în 

2004, ,,Între adevăr şi eternitate’’ – o carte de meditaţii reflecţii şi 

cugetări apărută la ed. Grafit din Bacău în 2005, ,,Doi metri pătraţi 

de pământ’’ – Bacău 2007, ,,Monografia comunei Ion Creangă’’. 

În afara volumelor arătate, domnia 

sa a scris peste 600 de articole în 

presa locală, regională, naţională. 

Este o pezenţă activă la toate 

manifestările culturale organizate 

la Muzeul de Artă, la Centrul militar 

şi Biblioteca Municipală. Este un 

familist convins, un soţ desăvârşit 

şi tatăl a două fete, are doi nepoţi 

minunaţi. 

În ce priveşte cartea lansată 

azi, ea are un titlu imperativ. Despre 

ea şi despre multe altele, o voi ruga 

pe doamna profesoară Minodora 

Ursachi să ne vorbească”. 

,,Ca orice scriitor care 

se respectă, domnul Andone 

rânduieşte permanent pe rafturile 

cărţilor sale o operă de largă respiraţie. O carte de-a dumnealui, 

dacă n-ar purta numele, i l-ai identifica cu rapiditate, întrucât 

dumnealui etalează în scrieri acea frumuseţe a expresiei poetice, 

clară şi de mare acurateţe. Aşa întâlnim şi-n acest volum de 

poezii al cărui discurs poetic capătă greutate şi impresionează 

prin densitatea conţinutului de idei, şi prin maturitatea mijloacelor 

de expresie. Este dialogul grav al autorului cu sine însuşi şi cu 

universul. Poetul nu se mulţumeşte numai să noteze evenimente, 

fapte sau dramele destinului omenesc. Dumnealui se implică, 

poezia îmbracă haina stilistică a discursului retoric, versurile au 

claritatea dezamăgirii şi o retorică a mâniei; este mânia poetului, 

a sufletului insultat de mizeriile morale, de incapacitate, de 

ignoranţă, de nepăsare, de lene. De aici acea chemare, acel 

strigăt către spirit: Trezeşte-te până nu-i prea târziu. Şi spune 

poetul că vrea să trăiască într-o societate cu dragoste de patrie, 

de limba strămoşească, de respect faţă de înaintaşi, într-o 

societate cu precepte şi cu valori morale de repect faţă de părinţi 

şi profesori, de preţuire a valorilor autentice naţionale. Vrea să 

se bucure de armonie şi pace, de frumuseţea şi de mireasma 

naturii vegetale, de creaţiile artei. Poeziile sale se hrănesc 

dintr-o credinţă profundă, dintr-o comuniune cu sacrul, relevate 

de poet în cotidian, în gesturile simple, în lucrurile umile, până la 

trăirile cele mai înalte ale fiinţei umane. Expresia clară, directă, 

expresivitatea şi forţa lirică reliefează, potenţează sentimentul 

creştin al iubirii, ideea că Iisus Christos este permanent alături 

de noi ca un simbol, ca un semn al adevărului. Imaginilor de 

suferinţă, de durere, de apocalipsă, poetul opune seninătatea 

regăsirii credinţei, a încrederii în bunătatea şi în puterea 


dumnezeiască. De aici şi 

acea adoraţie, elogiul adus 

unui mare patriot, apărător 

al credinţei şi al normelor 

şi valorilor morale, Dan 

Puric. Citindu-i poeziile 

găseşti nu numai 

profunzmea gândirii 

poetului, dar şi frumuseţea 

expresiei retorice a acelor 

întrebări meşteşugite, şi 

răspunsurile date. Ele 

impresionează, te mişcă, 

te îndeamnă la meditaţie, 

la cunoaştere, împodobite 

cu aerul sincerităţii şi 

al autenticului, dar şi 

cu vigurosul talent al 

autorului, aceste poezii 

se recomandă de la sine. 

Cu siguranţă, curgerea 

EVENIMENT 

Mihai Ştirbu 

cuvintelor în mod firesc, cu sonorităţi clare, îmbinarea lor în 

imagini plastice percutante ca şi neastâmpărul fiinţei sale, dau 

garanţia întrupării a noi creaţii literare. Noi le aşteptăm’’. 

Implicat nu doar în menţinerea şi adâncirea adevărului 

convingerilor credinţei, părintele protopop Florin Ţuscanu nu 

putea lipsi de la o festivitate care-l viza, nu numai pe domnul 

profesor Andone Mihai, ci şi tema abordată. Temă apropiată 

omului care gândeşte, poate mai mult slujitorului bisericii, care 

înţelege altfel existenţa spirituală, ceea ce este dincolo, unde 

nu trebuie să ajungi oricum, ci urmând o cale, poate trasată de 

autor. ,,Domnule profesor Mihai Andone, domnişoară directoare, 

dragi gazde şi stimaţi oaspeţi, este prilej de bucurie, aşa cum 

aţi remarcat din mesajul gazdei nostre, d-ra Cristina care 

ne-a spus că nu întâmplător în 21 martie, ziua echinoxului de 

primăvară, este lansată această carte. Dar acest volum apare 

astăzi când este şi ziua poeziei. Este frumos şi bine-venit acest 

dar, pe care domnul profesor îl face 

poeziei noastre româneşti dar şi 

poeziei creştine, literaturii noastre 

religioase, pentru că în paginile 

acestui volum de versuri am regăsit 

mesajul unor mari duhovnici, 

mesajul unui părinte al bisericii 

noastre, mai puţin cunoscut 

românilor, Teofan Zăvorâtu, care 

încearcă să răspundă întrebărilor 

fundamentale ale vieţii creştinilor. 

Această simbioză, această 

frumoasă transpunere în versuri a 

mesajului creştin de către domnul 

profesor, care se exprimă cu 

mare uşurinţă în versuri, şi orice 

predică, orice cuvânt de folos este 

versificat cu rapiditate de domnia 

sa. A transmist în paginile acestei cărţi un mesaj pentru sufletele 

tuturor, şi a celor mari şi a celor mici, şi a celor mai apropiaţi de 

biserică, de credinţă, dar şi a celor care n-au descoperit îmcă un 

drum, o cale către cer. Titlul acestui volum este un mesaj, este 

glasul unui creştin care şi-a pus întrebările acestea esenţiale: 

cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Şi găsind 

răspunsurile curate şi sincere la aceste întrebări, domnul profesor 

şi-a ales un titlu ca o voce adresată semenilor, şi aşa cum el 

însuşi mărturiseşte în cuvântul înainte, în introducerea la acest 

volum, spune că obiectivul a fost unul de ordin pragmatic, acela 

de a împărtăşi semenilor experienţa unei vieţi – şi într-adevăr, 

un dascăl de la catedră câteva decenii, a acumulat asemeni 

unei albine, cu fiecare căutare, cu fiecare lecţie, o experienţă 

deosebită care-l ajută astăzi să împătăşească semenilor din 

învătăturile vieţii sale. Dar este şi un mod de a prezenta simţirea 

sa, trăirea sa, ca un simplu creştin, pentru că în întreaga sa 

viaţă a fost ghidat şi orientat de principiile moralei creştine, de 

adevărurile noastre de credinţă, sau poate că din dorinţa de 

a-i face părtaşi – cum spune şi domnia sa – în încercarea de 

revigorare morală a acestei societăţi româneşti care se află 

astăzi într-o derivă, în acestă criză materială prelungită care 

parcă nu mai are un final, remarcăm o altfel de criză care ne 

întristează şi ne îngrijorează pe toţi, criza aceasta spirituală, 

când lumea trăieşte ca şi cum Dumnezeu n-ar fi. Acesta este 

secularismul despre care se vorbeşte, secularizarea întâlnită în 

occident, şi iată, ea se infiltrează şi-n viaţa popoarelor majoritar 

creştine, ortodoxe, cum este poporul român. 


6985

LIVIU 

OFILEANU 

corigent la fericire 

elegii 

(din caietul Angelei) 

Moto: 

1. „… am plâns împreună. Şi ne 

întrebam: 

nu e aşa că suntem fericiţi?” 

(„O moarte care nu dovedeşte nimic” – 

Anton Holban) 

2. „Când mă iubeşti (nu când faci 

dragoste cu mine), 

e ca şi cum Dumnezeu mă iartă de toate 

greşelile 

şi neroziile mele.” 

(„Magicianul” – John Fowles) 

A 

nu are cu ce se începe. de aceea 

visează că este. febrele 

verii, laptele nopţii, iată ce vor 

ursitoarele: plăsmuiri 

ale materiei. fără trup, doar memorie 

suferindă, grea de 

atotcuprindere, aştept verdictul – un a fi. 

chipul meu îl 

intuiesc florile întinzându-se, răsucinduse, 

rostindu-mă. 

pe retinele lor vocea gândului meu e 

scrisă, puritatea 

de care muritorii se tem. hai, vino tu, 

nebiruitule, trasează-mi 

liniile feţei, alba linişte a pielii de prunc! 

câte stări încerca-voi, câte 

desdumnezeiri aici să rămân, 

îngeră cu experienţa demonică ? 

contopi-se-vor informele 

noastre forme, drag al meu ? 

B 

nu pot mistifica realitatea de mijloc: am 

luat trup. 

şi cum să mă las cum par că sunt ? 

sepie. ea nu are solzi. 

oricine pot fi, a fost odată… vroiai 

ploaia, sudoarea 

ce hrăneşte, sau vântul, roib obsedat de 

nisipuri ? 

te îndeletniceşti cu arcadele apei, spune 

tuturor că în 

crângul de mesteceni, tu nu poţi juca 

decât rolul scenei. 

mă vor crede pe cuvânt ? tu ştii censeamnă, 

a bate la uşa 

vieţii cu un deget de mort, acea 

moştenire de la înaintaş, 

să îţi deschizi politicoasă (stai jos, ce 

doriţi !), cum să 

consolezi tragi de limbă muţenia. apoi 

să te scuipi cu o 

josnică ură, fiindcă ea e frumoasă, îţi 

lasă impresia că tu. 

acum, sorb din cupa zilelor iniţiatice 

venin de aspidă, 

stau singură în colţ, arahne, făuritoare 

de limite, firul 

mi se subţiază înainte să-l răsucesc în 

întreceri. 

POEZIE 

NICOLAE 

LLELU VALAREANU 

1.Ploile cântă afară 

Vălăreanu(Sârbu) 

Plânge noaptea 

într-o catedrală 

prin întunericul 

putred 

ploile umezesc ochii 

sfinţilor. 

Piaţa-i goală, doar statuile oarbe 

nu se simt în singurătate 

trec dincolo de timp. 

Mi-am mărturisit 

cum am crezut într-o femeie 

că-mi va purta sufletul în mâinile ei, 

îl frământă până se naşte suferinţa 

şi o să-i simt mirosul în trup 

cum se răspândeşte prin sânge. 

Se furişează noaptea într-o perdea 

ploile cântă afară, 

eu caut femeia cu degetele prin 

aşternuturi. 

2.În grădina cu magnolii 

Vălăreanu(Sârbu) 

Nu, nu mă mai cuprind voluptoasele 

porniri 

din serile când ea aştepta 

în grădina cu magnolii, 

pe o bancă unde şi azi o mai caut 

şi nu ştiu cum de se întâmplă. 

Acum noaptea-i tristă, grădina părăsită, 

nu mai păstrează aroma visului pierdut, 

decât cuvintele spuse care strivesc 

fantome de ceară şi câteva gânduri 

ispită 

care se adună târziu sub lustra de fier 

zâmbitoare în lumină. 

Nu mă părăsiţi păsărilor, le strig, 

vine gerul iernii, aşteptaţi 

în tufa deasă de lonicera, 

ascunse sub ramuri. 

O să vă rup din pâinea mea zilnică, 

s-o pun pe masa săracă cu firimituri 

şi poeme neterminate. 

Să nu ne acopere liniştea urâtă, 

chemati şi voi femeia de pe drumuri. 

Eu rămân aici, 

să nu se stingă focul poeziei, 

poate în călătoria prin stele 

mă va zări şi-mi va trimite prin voi 

o bucurie care să topească 

îngheţul din cuvinte. 

IULIA 

LEOVEANU 

Trecut 

E tristă ziua, e trist şi omul 

Dar cale de întoarcere nu e. 

Iar astăzi plânge totul, plânge şi omul 

Dar totul e trecut de-acum. 

Nu mai e viaţă, pământul tot jeleşte, 

Se duc aievea-n zadar şi visele. 

Şi ce sperai că vei găsi? 

Şi ce visai că vei avea? 

Când existenţa-ţi e searbădă şi rece, 

Când toţi se luptă pentru un trai mai 

bun? 

Sperai la zile de soare pline, 

Visai iubirea cea dintâi şi de pe urmă, 

În sufletu-ţi atuncea cald şi roditor, 

Năvalnic speranţele rodeau… 

Iar, trezindu-te e goală viaţa ta, e sterp 

şi sufletul pribeag 

Şi toate-s duse de parcă nici n-au fost 

În urmă nu rămâne decât un gust amar 

Şi visele bătute-n cuie atârnă greu de 

carnea-nsângerată. 

Şi poate totuşi va răsări vreodată 

soarele mult aşteptat. 

Memento 

Peste oraş domneşte ceaţa, 

Groasă, albă, ucigaşă, 

Noapte adâncă friguroasă 

Luna-nchisă într-un cerc 

Felinar pribeag pe cer. 

Cimitirul îngropat între brazii seculari 

În lume aruncă din adâncuri 

Largi fantome din trecut 

Şi-ntr-o procesiune neagră 

Bântuie întreg pământul, 

Căutând ce au pierdut. 

Glasuri jalnice se-aud, 

tânguiri târzii, pribege 

ce se avântă 

şi se-nchid în morminte reci şi sece. 

Povestind poveşti macabre 

Procesiunea-naintează, 

Printre brazi, printre cavouri 

Şi se-ndreaptă spre astă lume, 

Spre cei dragi pierduţi demult 

Să le spună, 

Să-i înveţe a trai, 

să-i înveţe a iubi. 

În urmă-le frunze se uscă şi cad, 

vii lacrimi 

a celor ce nu mai pot plânge 

a celor ce nu mai pot iubi 

a celor ce nu mai pot trăi. 

spinoasele regrete se-adună nor 

în labirintul viselor temute 

se aruncă-n somnul celor vii. 

corul sufletelor moarte trist şi lin 

înaintează 

cel din urmă drum al lor. 

fum se face ceata, 

iară ceaţa îi înghite. 

Jalnic urlă câini la lună 

Amintind povestea lor 

Om smintit, taci şi ascultă, 

Toamna e anotimpul lor. 


V. DIACONU-DESTINUL 

POEZEI MODERNE 

(Ed. BRUMAR, Tim, 2008) 

Cu siguranţă, cartea de eseuri a scriitorului piteştean 

Virgil Diaconu, “Destinul poeziei moderne” (Ed. Brumar, 

Timisoara, 2008) merita o atenţie specială datorită incisivităţii 

problematicii abordate spiritului sintetic şi, nu în ultimul rând 

stilului agreabil, alert. Lucrarea eludează tiparul curent al 

exegezelor ce „tămâiază” lirica actuală – proslăvită peste 

măsură -, propunând lectorului competent o radiografie 

severă a fenomenului poetic românesc, folosind un 

instrumentar solid, şi oferind o viziune integratoare a mişcării 

noastre în literatura română. Vădit polemică, demolănd 

ierarhii îndelung mediatizate, lucrarea sus-citată îşi propune, 

aidoma demersului maiorescian de acum un secol şi jumatate 

(“O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”), o 

repoziţionare valorică dintr-o perspectivă strict estetică, fără 

imixtiuni ideologice, morale, generaţioniste… 

Pe cât de documentat întru poetică, filozofia artei şi 

estetica generală, pe tot atât de profund în demonstraţiile 

sale analitice, versatul consumator de poezie V. Diaconu 

este dublat de un rarisim simţ critic, intuitiv, implicat efectiv 

în defrişarea tenebrelor cuvânului scris…Cred că s-a mai 

născut un poet – eseist… 

Raportând în permanenţă poezia română la 

universalitate (Poe, Baudelaire, Eliot, Verlaine, Rilke, plus 

Neruda, Ungaretti), criticul constată că reperele rămân 

viabile, peste decenii, sfidând moda literară, gustul estetic 

schimbător şi infirmând cumva teoria lovinesciană a mutaţiei 

valorilor estetice… 

Temerară prin structură şi verdictele literare emise şi 

prin departajarea artei autentice de cea efemeră, acestă 

lucrare propune câteva teze: 

1. fiecare generaţie activă, deţinătoarea de putere 

administrativă, face şi desface topuri literare, blamează seriile 

anterioare şi îşi mediatizează judecăţile, cu şi fără motiv; 

2. tentativele de minimalizare a liricii interbelice 

exponenţializate prin Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia ori 

de detronare a lui Eminescu din jilţul fixat de Maiorescu şi 

Călinescu, s-au soldat cu eşecuri răsunătoare; 

3. nu orice critic literar poate deveni un veritabil şef de 

şcoală, unul care să traseze o direcţie în literatură. 

Din punctul de vedere al lui V.D., postmodernismul a fost 

supralicitat, iar liderul lui, Mircea Cărtărescu, ar fi beneficiat 

de o critică holografică. 

Nici lirica actuală, ilustrată grupat prin: fracturism 

ori cenacluri provinciale din Craiova si Cluj nu se ridică 

la nivelul mult clamat de presa angajată, căci acolo, în 

texte,se adăpostesc ,,teribilisme căutate şi afişate’’(p. 

173) 

Compoziţia tripartită diseminează ORIZONTUL 

POEZIEI, DESTINUL POEZIEI ŞI CRITICA POEZIEI. 

Partea întâi demarează printr-un comparatism 

extraliterar binevenit: cultura de masă diferă de cea 

autentică, botezată şi cultura înaltă. Prima –căreia 

i se aplică stigmatul de,,kitsch’’(manele, telenovele, 

filme indiene …)- intră in coliziune cu cealaltă, chiar o 

sabotează, deşi ultima este aceea care validează valoarea 

(p.5) 

Păşind pe teritoriul,,minat’’ al esteticii receptării, 

V.D. percepe monocolor, necomplexat gustul artistic, 

bulversând clişeul european, antic,,de gustibus non 

disputandum’’. Tranşant, eseistul decretează: nu masele 

fac legea în cultură, ci excepţiile, oamenii talentaţi. 

Complinirea că arta emite un mesaj estetic inaccesibil 

celor mulţi şi prea puţin documentaţi, erodează un alt 


RECENZIE 

tip de dialectică a artei, 

caducizată după 1989. 

Curajul specialistului 

nu reprimă şi pesimismul, 

căci pe,, şoselele culturii 

contemporane circulă atât 

opere de valoare cât şi opere 

modeste, pervertite, ratate’’ 

(p. 9). 

V.D se simte în largul său 

când înaintează in poetică, 

prilej de a dezbate dezinvolt 

concepte ca daimonul 

socratic, tandemul eul 

poetic-eul social, gândirea 

raţionala, speculativă şi 


intuitivă, apelând la J. Cohen, 

R.Jakobson, W. Kaysen, T.S.Eliot. 

Teoreticianul modern întinde ancore spre lingvistică, 

spre funcţiile limbii, îndeosebi către cea emotivă, 

răsfrântă asupra a 4 tipuri de lirism, încât produsul final 

se poate numi poezie pură, ermetică, suprarealistă, a 

absurdului, pe scurt poezie performantă semnată de 

Baudelaire, Rimbaud, Poe,Rilke, Esenin, Pessoa, S.J 

Perse, Eminescu, Arghezi(p.33) 

Destinul poeziei depinde de calitatea criticilor . Şi aici 

se realizează o taxonomie justă, cu miza valorizarea actului 

beletristic.De la condamnarea mai blîndă, a criticului 

incompetent,autist se trece la una gravisimă a criticilor 

competenţi, dar subiectivi, elogiind, ca la comandă, 

pseudoarta, poezia frivolă, fragilă estetic. Se induce teza 

că unii critici actuali manifestă părtinire pentru un anume 

segment al liricii contemporane. Nu este posibil ca soarta 

literaturii să fie determinată de toanele,,recenzenţiolor!.. 

A fost destul de sinistră influenţa ideologicului preţ de 

vreo 5 decenii..’’(1944-1989) 

Istoria nu a prea menajat arta, dimpotrivă a dat cu 

„buzduganul” aşa că unii poeţi realmente valoroşi - 

Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia – au avut un destin literar 

variabil, în funcţie şi de vremurile politice (p.38) 

Subcapitolul Generaţiile literare la putere şi destinul 

poeziei tratează discutabilul aspect GLORIA ANTUMĂ. 

Cu pertinenţa se observă ideea că “literatura modernă 

– de la simbolism până în prezent – se constituie din triada: 

operele curentelor literare, operele generaţiilor literare, 

opere independente, rebele”. 

Sever examinator al postmodernismului, V.D taxează 

cohorta de critici pusă in slujba ridicării in slăvi doar a unui 

autor, deşi poeţi ca Liviu Ioan Stoian, Casian Maria Spiridon, 

G. Vulturescu, Adrian Alui Gheorghe, M. Bârsilă sunt mai 

profunzi şi mai poeţi (p.56). 

Eseistul piteştean demitează opere receptate 

encomiastic, cum ar fi, de pildă, Levantul, “epopee eroicomică, 

fară nerv poetic, cărturărească, parodică, obositoare (p.53), 

în pofida laurilor de la USR” şi Academie. Diagnosticul 

perplexizează: “operă ratată valoric “. Trecând la altceva, la 

Şcolile de poezie, V.D se arată sceptic în privinţa rolului lor 

pozitiv. 

Capitolul 2 se ocupă de 3 subiecte: literatura 

propagandistică, literatura feminină şi cea intelectuală. 

În fine, în capitolul 3 se livrează o relecturare originală a 

lui Eminescu, a neomodernilor N.Stănescu şi Marin Sorescu, 

“coborâţi de pe piedestal ”, ca urmare a inegalităţii operei. 

Viitorul poeziei? Acesta nu sună încântător, deoarece 

literatura pornografică şi cea a mileniului III echivalează 

cu “moartea poeziei”. 

V.D investighează cauzele care barează drumul 

literaturii române spre notorietatea europeană... 

În esenţă, o carte de critică de frondă, cum ne-am 

dori să mai parcurgem... 

6987

ROSTIRI 

ICONOGRAFIA CĂRŢII 

ŞI A LIVRESCULUI 

Teodora 

Fântânaru 


Mutatis mutandis, această societate 

livresc-iconografică, circumscrisă unui 

scop artistic, arată şi ea, alăturându-se 

diferitelor instrumente de aprofundare 

a mentalităţilor, cum, în succesiunea 

lor, generaţiile „şi-au putut îmbogăţi şi 

corecta cunoştinţele […] informânduse 

asupra modului în care teme sau 

concepte specifice au fost exprimate prin 

obiecte şi evenimente (n.n), în condiţii 

istorice diferite ” 6 . 

Astfel, de la imaginile cu scribi şi de 

la reprezentările cărţii în Antichitate şi în 

Evul Mediu timpuriu, această societate 

iconografică acompaniată de cărţi s-a mărit continuu, având o 

simbiotică dezvoltare cu epocile pe care le traversează. 

Posibilitatea unei structurări taxinomice, din punctul de 

vedere al unei dependenţe reciproce imagine livresc-artistică/ 

receptor, conduce la o suplimentară argumentare în favoarea 

biblioesteticii, ca disciplină a bibliologiei. 

Receptarea, ca factor axiologic determinant are o 

componentă aparţinând de receptarea estetică, adică de 

acomodarea frumosului artistic cu simţurile noastre prelucrate 

sau nu pentru confruntarea estetică şi o componentă ţinând de 

receptarea creativă, interactivă la care invită caracterul deschis, 

liber, al artei în sens hegelian, ceea ce o aşază în egalitate cu 

gândirea. Arta ar exprima, astfel, în mod sensibil, purificată 

de servituţile aparenţei şi ale decorativului, „reprezentările 

şi intuiţiile interioare cele mai bogate în conţinut valoros ale 

popoarelor” 7 , operele de artă devenind „primii intermediari 

conciliatori între ceea ce este pur exterior, sensibil, trecător 

şi cugetarea pură, între natură, realitate mărginită, şi infinita 

libertate a gândirii conceptuale” 8 . 

Astfel, de la mimesisul aristotelian, conceptul de imitare a 

naturii evoluează la conceptul renascentist de altera natura prin 

care arta este imaginea naturii după cum natura este imaginea 

lumii divine şi, mai departe, acesta încorporează conceptul de 

reciprocitate nuanţată, natură-artist, Goethe văzând în acesta din 

urmă creatorul artistic al unei naturi „simţită, gândită, omeneşte 

desăvârşită” 9 , de fapt, vedea în artist, „un continuator al naturii, 

dar situându-se deasupra ei […] prin puterea reprezentării artistice 

şi prin legi proprii de existenţă impuse de spiritul omului” 10 . 

Cum cartea este un produs al acestui spirit neliniştit şi 

creator, rămâne de văzut în ce contexte, de ce şi pentru cine, 

când şi unde ea însăşi subiect al artei, dublu produs, aşadar, al 

scriitorului, al artistului dar şi al epocii, cartea a fost exploatată 

estetic şi pusă în valoare, completând, înnoind teme şi motive 

iconografice, contribuind astfel, la dezvăluirea unor fragmente 

de viaţă şi de istorie culturală, prin prezenţa ei numeroasă şi 

continuă, nu întâmplătoare, în toate categoriile de reprezentări 

ale artei. 

Pomenim aici, principiul cantitativului în reprezentarea cărţii 

în artă, pentru că ne-au atras atenţia multele ipostaze ale cărţii 

şi livrescului în pictură, frecvenţa mare a acestora în diferite arii 

culturale şi în diferite valorificări artistice, explicabile prin evoluţie 

şi extensie cultural-geografică. 

Ne-au atras atenţia, de asemenea, repetitivitatea şi 

distributivitatea unor teme asemănătoare sau sensibil nuanţate, 

modalităţile artistice diferite de abordare, adaptarea la exigenţele 

şi ideologiile timpului, prezenţa şi raportarea la carte în medii 

culturale asemănătoare sau diferite. 

Fără să fie prevalent în lucrarea noastră, demersul 

cantitativ (în sensul de cuantificare, nu de statistică), semn al 

unui expresiv şi în creştere fenomen cultural, este, cel puţin 

pentru aria vest-europeană, un principiu a cărui „folosire 

raţională permite cartografierea inegalei repartiţii a obiectelor 

şi a practicilor, semnalează preferinţele şi absenţele, reperează 

relaţiile şi regularităţile” 11 cum aprecia Roger Chartier, cu trimitere 

la fenomenul lecturii, şi nici in abordarea iconografică a livrescului 

lucrurile nu par a fi cu totul deosebite. 

Problema determinismelor istorice, a influenţelor şi 

interdependenţelor culturale şi aceea a comunicării fracturate, 


a diferenţelor de nivel între medii sau geografii culturale sunt 

cel mult presupuse, induse aici, ele nefăcând obiectul în sine al 

acestei analize dar sunt implicite acesteia. 

Prezenţe ale cărţii în arta plastică 

Vom înfăţişa mai departe două niveluri de abordare a 

iconografiei livrescului : unul referitor la prezenţa cărţii în pictură, 

lucrări still life sau alte tipuri de lucrări pictate şi unul referitor 

la prezenţa ilustraţiilor în cărţi, tip miniatură, urmărindu-se, mai 

ales, subiecte religioase. 

În acest sens, se impune diferenţierea cărţii ca obiect de 

artă, ceea ce înseamnă că se poate vorbi de o estetică propriuzisă 

a cărţii în ansamblul său, ajungându-se până la statutul 

ei, sublimat inclusiv artistic, de valoare bibliofilă, de obiect de 

lux. Vorbim însă aici, mai ales de carte ca subiect în artă, ca 

subtemă în iconografia livrescului, cea oferită în pictură sau 

miniaturi ca suport sau echivalent textual – deşi prezenţa cărţii 

în sculptură, pictura murală, pictura icoanelor, arhitectură sau 

alte forme de artă nu e deloc de neglijat. Se mai poate face şi 

delimitarea cărţii ca subiect de artă, cu trimitere la posibilitatea 

unei cărţi de a se prezenta grafic, în diferite forme, de a deveni 

obiect al unei aplicaţii ilustrative, cum se va vedea mai jos, cu sau 

fără intenţia de a deveni obiect de artă, manuscrisele fiind un bun 

exemplu în acest sens. 

În incursiunea iconografică printre secolele artei 

occidentale vom surprinde aici aspecte ale livrescului în naturile 

statice, portretul feminin şi masculin şi în scenele de grup, 

toate contribuind la o altfel de istorie a cărţii şi prin carte, la o 

altfel de istorie a culturii într-o variantă interdisciplinară mai puţin 

abordată la noi. 

Secolul în care „în Franţa şi în ţările burgunde, arta plastică 

şi literatura secolului al XV-lea, oricâtă frumuseţe ar conţine, 

nu exprimă aproape deloc spiritul nou. Ele slujesc spiritul 

în declin” 12 , cum scria Johan Huizinga explicând în capitolul 

Imaginea şi cuvântul al cunoscutei sale cărţi, tendinţa literaturii 

şi artei secolului respectiv de a „concretiza totul precis, vizibil 

şi bine cugetat” 13 , dând ca exemplu precizia şi minuţia împinsă 

până la pedanterie din picturile lui Jan van Eyck, este şi secolul 

în care începea, odată cu Gutenberg, o nouă civilizaţie a cărţii iar 

în Italia se puneau bazele, în 1480, Bibliotecii Vaticanului. 

În artă, secolul următor, al XVI-lea, creează, la Veneţia, 

Florenţa sau în Ţările de Jos o nouă epocă, pregătind în secolul 

Reformei şi al Contrareformei, trecerea spre adevărata vârstă de 

aur a artei europene, cea a secolului al XVII-lea. 

Acesta este şi secolul care a pus în valoare pictura de 

şevalet, natura moartă, cu veche tradiţie de altfel, împreună 

cu speciile ei, fapt care a consacrat obiectul în pictură, prin 

reprezentativitate, diversitate şi răspândire. Este meritul 

Nordicilor de a „ridica pictura de obiecte de la rangul de decor – 

al unui perete, al unei mobile sau al unei cărţi – la acela de tablou 

independent” 14 . 

Considerată multă vreme drept categorie minoră, natura 

moartă prezintă obiectele care, „fără a se afla chiar în dezordine, 

se găsesc, totuşi, într-o nepăsare întâmplătoare şi plăcută […] 

trimiţând la ceva superior, prin aceea că exprimă urmele unei 

acţiuni şi ale unei existenţe ce nu sunt reprezentate odată cu 

ele ” 15 . În acest inefabil al naturii moarte cartea este un atribut 

dacă nu privilegiat, în orice caz destul de des întâlnit alături de 

fructe, vânat, peşti, flori, ceasornice, cupe, cuţite, coşuri, tipsii, 

obiecte de cult şi multe altele. 

Aşezate pe console, în dulapuri, nişe, biblioteci şi, cel mai 

adesea, pe masă – „catalizator compoziţional şi social” 16 – cărţile 

ilustreză un motiv pictural întâlnit frecvent ca accesoriu livresc şi 

în multe portrete sau în scene de familie, de grup sau scene cu 

subiecte religioase. 


_______________________ 

6 Erwin Panofsky. Artă şi semnificaţie. Bucureşti: Ed. Meridiane, 1980, 

p. 70. 

7 Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Prelegeri de estetică, vol. 1. Bucureşti: 

Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1966, p. 13. 

8 Ibidem, p. 14. 

9 Alexandru Husar. Ars Longa: Probleme fundamentale ale artei. 

Bucureşti: Ed. Univers, 1980, p. 170. 

10 Ibidem, p. 171. 

11 Roger Chartier. Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim, ed. cit., 

p. 13. 

12 Johan Huizinga. Amurgul Evului Mediu. Bucureşti: Ed. Meridiane, 

1993, p. 454. 

13 Ibidem, p. 458. 

14 Charles Sterling. Natura moartă: Din antichitate pînă în zilele noastre. 

Bucureşti: Ed. Meridiane, 1970, p. 57. 

15 Ibidem, p. 253. 

16 Albert E. Elsen. Temele artei: O introducere în istoria şi aprecierea 

artei. Bucureşti: Ed. Meridiane, 1983, p. 291.


MĂRTURII 

FERESTRE DESCHISE ÎN INIMA GULAGULUI 

Întreaga fabulă narativă a romanului 

Zăpezile albastre (1996 - în Polonia, versiune 

în l. română – 2008, prin Carmen Luiza 

Săvescu, editura Humanitas, 164 pagini) se 

poate rezuma în câteva fraze. Un copil, evreu 

polonez, trăieşte într-un lagăr din Siberia 

drama celor lipsiţi de căldura părintească , pe 

fondul unei absenţe totale a libertăţii. Vremurile 

roşii, ctitorite de Lenin şi continuate draconic 

de către Stalin, se ridică ameninţător, încât 

băiatul visează în permanenţă la eliberare. 

Scriitorul polonez Piotr Bednarski a 

procedat destul de inteligent în selecţia 

personagială ofertată. Dezbaterea clasică 

de odinioară în critica literară europeană, la 

ceva timp şi după aceea, s-a dovedit sterilă 

până la urmă, căci personajul, ca entitate sau 

actant epic, indiferent cum este – static sau în 

mişcare, trebuie să-şi califice identitatea prin 

trei căi posibile. Una, şi cea mai importantă, dacă nu suverană, 

este „calea regală” a prozatorului. Alta, a personajului însuşi. A 

treia – a celorlalţi consorţi ori competitori la definirea epicului. 

Ba s-a mers până acolo, încât după 1950 (în Franţa) s-a vorbit 

despre romanul fără personaje. Desigur, mai încoace de noi (ca 

vârstă), ele au fost substituite de documente. Sau romanul a 

cunoscut scriitura eseului, fiind astfel o dezbatere de morală, de 

conştiinţă, de psihologie a cazului ş.a.m.d. 

Odată cu impunerea autoreferenţialităţii, personajul a fost 

dezlegat de rigorile teoretice de ieri, luându-şi asupră-şi tot mai 

multe medii socio-profesionale, dar şi individuale, de natură 

psihologică . Multitudinea ipostazelor sale de existenţă estetică 

l-a transformat într-un antrenor jucător vivant . Ş.a.m.d. 

Nu întâmplător am evocat o incursiune teoretică asupra 

personajului devenit ...speţă, fiindcă în afara existenţei sale 

(reale, fictive, imaginare, intuite, revelate ş.c.l.), mişcat pe o 

canava (de viaţă, de spirit) nu se poate vorbi de proză. Fie şi 

atunci când aceasta este... poetică. O zicală românească spune 

că moara nu macină niciodată în gol. 

Ei bine, scriitorul polonez (n. în 1938, într-un orăşel din estul 

ţării) apelează la forma clasică a devenirii personajului său, care 

a răsărit din propria-i persoană. Era să scriu din propria-i cenuşă, 

apelând la mitologia păsării Phoenix. Şi nu greşeam prea mult 

, ba, chiar deloc, dacă iau în calcul traiectoria protagonistului 

Petia. El este realizat ca un alter ego implicat, dar şi ca povestitor 

la persoana a treia. Aci intervine limbajul cult al scriitorului care 

şi-a construit tot eşafodajul narativ pe ideea acuzării indirecte 

a regimului opresor, disipat, tot mai învolburat de către ciraci 

şi supuşi. În primul rând, de N.K.V.D. O discuţie dintre copil şi 

un comandant al acestui for poliţienesc luminează şi mesajul 

romanului. 

Nedumerit de cele constatate de când familia-i fusese 

deportată, băiatul întreabă „de ce pe deţinuţii din lagăr îi păzesc 

soldaţii, iar pe noi, elevii-nu. Câtă vreme optzeci la sută dintre 

noi, inclusiv eu, eram fiii duşmanilor poporului muncitor (...) 

-Ei sunt mai importanţi. Fug întotdeauna. 

-Unde ? Doar de-aici nu se poate fugi. 

-Ştiu şi ei asta, dar vor să moară în libertate. Li se pare că 

dincolo de poartă începe libertatea. Ei, nişte cretini !” 

Aşadar, o libertate dorită, binecunoscută şi de oficialii zilei. 

Pentru ei, libertatea dorită de cei mai mulţi reprezenta dezastru 

social, profesional şi financiar. Libertatea era graniţa peste care 

nu se trece decât cu acte-n regulă. Cum cei mai mulţi erau 

ostracizaţi, misiunea oficialilor se reducea categoric la a-i opri pe 

aceştia să gândească, dar mai cu seamă să-şi exercite libertatea 

altfel. 

După această bornă, reală dar şi literară, romancierul 

desfăşoară scene de viaţă palpitantă, mai mult întunecată, tristă, 

în care tragedia rămânea placa turnantă a ceea ce încă se mai 

numea viaţă. Ultima bornă, intitulată Repetiţie după Iov, descrie 

însingurarea care-l striveşte pe elevul Petia. Descumpănit, la 

răscruce de drumuri, se reazemă pe...poezie ! Citim : „simţindumă 

cu totul părăsit, puneam tot sufletul în încercările mele 

poetice. Graţie acestui lucru, existenţa mea părea să se justifice 

cumva(...) doar poezia era unica mea şansă de a rezista”. 

Marian Barbu 

În cercul de refugiaţi polonezi, el este 

ocrotit cum nu se poate mai bine, fără să-l 

părăsească de fel credinţa în Dumnezeu. 

Soarele îi surâde după colţul tuturor dramelor. 

Lăudat că scrie, ba precum Lermontov, ba ca 

Esenin ori Maiakovski – Petia devine portdrapelul 

prozatorului Bednarski. În finalul 

romanului, îi apare şi numele. Dacă nu cumva 

a fost invers (truc literar admis). 

În asemenea situaţii, romanul poate fi 

socotit personagial,o modalitate de acumulare 

a multor fapte credibile în jurul unui actant, 

de la care se emană ceva sau se ajunge la el 

pentru ceva. Viziunea de stea o putem invoca 

în a defini construcţia romanului. 

Pierzându-şi părinţii, în finalul romanului, 

personajul Petia găseşte înţelegere de 

locuinţă la ...Saşa. Acesta fusese demobilizat, 

deoarece i se amputase picioarele şi avea 

extrem de puţine şanse de a se mişca. Singura lui plăcere 

rămânea să joace şah, ceea ce i-a şi comunicat adolescentului. 

Copilul merge acasă să-şi aducă puţinele lucruri avute. La uşa 

camerei , găseşte o femeie străină care-i reclamă durerea ce o 

stăpânea. Îi murise fiul îngropat degrabă chiar în noaptea aceea. 

De curând primise permisiunea să plece la Volonia în Podolia. 

Soţul ei, înrolat în armata lui Berling, îi înlesnise totul ca să ducă 

băiatul lor dincolo de colonişti, adică în libertate. 

Descumpănită, mama nu mai putea pleca nici ea, de-ndată 

ce nu mai avea copilul. Depeşa de eliberare era completată cu 

numele amândurora. Cum Petia, actualul Petia, era singur pe 

lume, s-a gândit să şi-l declare ca fiu al său. Fără prea multe 

vorbe, noua sa mamă îi indică apăsat identitatea – Bednarski. 

Într-o reflecţie creştinească, femeia se mărturiseşte : 

„numele tău mic e acelaşi cu al fiului meu. Dumnezeu îi ajută pe 

cei care se ajută între ei (...) 

- Ştiu totul despre tine, îmi strânse ea mâna, ca să mă 

liniştească. 

O să ne fie bine, ai să vezi. Şi eu trăiesc cum îmi spune 

inima”. 

Autorul continuă, cumva sacerdotal: „După acele cuvinte, 

m-am simţit aproape ca Iov, căruia Dumnezeu îi înapoiase 

toate avuţiile”. El nu mai interpreztează în consensul biblic, ci 

extrage de acolo, răstoarnă amintirea lecturilor ca un pilot ce se 

instalează confortabil în scaunul de carlingă şi dă zbor avionului 

spre filosofare : „ Încă nu aflasem că repetiţii ale povestirii lui Iov 

sunt înscrise în viaţă precum soarele în zi şi luna în noapte. 

Cu o mare uşurare, m-am cufundat în somn şi am visat 

imagini de nedescris, asemenea sentimentului pe care-l trezeşte 

în suflet sunetul clopotelor pe înserat”. 

Deşi n-am lecturi întinse din literatura poloneză 

contemporană, în afara celei clasice consacrate, soldată şi cu 

premii Nobel, a valorilor acesteia, îndreptate spre mine de marii 

polonişti olteni I.C.Chiţimia şi mai ales Stan Velea, nu ştiu o mai 

frumoasă pledoarie pentru mamă, ca personaj complet. De altfel, 

Piotr Bednarski îi conferă mamei, ca substantiv, pentru calităţile 

ei aparte, un adjectiv derivat – frumuseţe . În l. Polonă, Piekno. 

Având acest apelativ, mama devine un vânat căutat de 

bărbaţi după ce soţul este chemat sub arme. Ea rămâne ţinta 

autorităţilor, mereu în căutare de pradă uşoară. 

Cred că prozatorul a dorit să creeze din personajul său o 

Penelopă, numai că peţitorii ştiau de Ulise că nu se mai întoarce. 

Cu precădere oamenii legii, prin mâinile cărora treceau toate 

documentele şi hotărârile de a rămâne sau nu în colectivitate. 

O bună parte a romanului stăruie în a descrie pe curtezanii 

oficiali ca şi pe cei de aiurea, surprinzând şi rezonanţa stranie 

din mintea băiatului a situaţiei nou create. Iar ca să lărgească 

aria rezonanţei, Petia se stabilizează într-o minicomunitate a 

băieţilor, organizată după toate regulile milităriei, cu superiori şi 

subordonaţi. În finalul romanului şi el, Petia, ajunge comandir. 

Fusese admirat ca poet până şi de directorul şcolii, de oamenii 

mai cunoscuţi ai locului. Iar pe deasupra, Petia avea Biblie. 

Modul cum prezintă toate cele îmi lasă impresia că 

prozatorul vine dintr-o parohie a noviciatului într-ale scrisului. 

La noi, situaţiilor similare li se spunea teziste. Ştiu eu, poate că 

î 

6989

ESEU 

A FI SAU 

A NU FI KAFKIAN 


Aşa cum deja am arătat, a fost o vreme când Kafka s-a 

arătat foarte preocupat de problemele muncitorilor. Faptul 

acesta se reflectă pe de o parte în critica vehementă adusă de 

scriitor mecanizării şi muncii neîntrerupte, iar pe de altă parte 

în compasiunea lui faţă de cei obidiţi. Romanul America se 

impune la acest capitol, îndeosebi prin dureroasa istorisire a 

Terezei despre mizeria cruntă îndurată împreună cu mama ei, 

după ce tata le părăsise pe amândouă, apoi despre cumplita 

disperare a mamei, încheiată cu sinuciderea ei sub ochii 

îngroziţi ai fetiţei. Citind paginile respective, gîndul te poartă 

de îndată la suferinţele micuţelor personaje ale lui Charles 

Dickens, la umiliţii şi obidiţii lui Dostoievski şi – de ce nu? – la 

teribila foame îndurată de tânărul Knut Hamsun, ce ne este 

înfăţişată cutremurător de precis în romanul autobiografic cu 

acest nume acuzator la adresa autorităţilor şi a potentaţilor 

vremii. Sau poate că profetismul de care aminteam a funcţionat 

atât de bine şi de astă dată, încât aproape că suntem tentaţi să 

credem că Franz Kafka şi-a prevăzut enormele privaţiuni din 

anii 1923-1924 – ultimii săi doi ani de viaţă, când diminuarea 

drastică a pensiei din cauza devalorizării monedei, l-a obligat 

să ceară ajutorul familiei. Iar ajutorul nu întârzie să sosească: 

unchiul său ce era medic, se grăbeşte să vină la Berlin, pentru 

a-şi îngriji nepotul grav bolnav. 

Din această întâmplare deducem că, în pofida relaţiilor 

încordate dintre tată şi fiu, familia nu i-a întors rebelului spatele, 

deci nu s-a repetat inumana corecţie administrată lui Baruch 

Spinoza de către familia acestuia şi coreligionari, deopotrivă 

indignaţi că el se încăpăţâna să caute cu dezinteresare 

adevărul, deşi fusese avertizat în chip ultimativ că printr-o 

asemenea alegere, riscă nici mai mult nici mai puţin decât 

excomunicarea din comunitatea evreiască şi din congregaţia 

oraşului Amsterdam. Ceea ce chiar s-a întâmplatnu peste 

mult timp, celebrul rebel Spinoza fiind văzut şi tratat ca un 

adevărat paria de către foştii săi coreligionari... 

Ei bine, chiar dacă 

distanţa în timp dintre cei doi 

iudei înzestraţi este de două 

secole şi jumătate (Spinoza 

s-a născut la Amsterdam în 

1632, iar Kafka la Praga în 

1883), prin urmare am fi ispitiţi 

să credem că moravurile 

(inclusiv cele religioase) s-au 

schimbat, lucrurile nu stau nici 

pe departe în aceste fel când 

avem în vedere lumea închisă 

a congregaţiilor evreieşti, „o 

lume adâncită în superstiţia, 

fanatismul şi ignoranţa cele 

mai detestabile”, după cum se 

George Petrovai 

exprimă contemporanul nostru 

Israël Shahak în uluitoarea sa 

carte Povara a trei milenii de istorie şi de religie iudaică. 

În paranteză fie spus, Israël Shahak s-a dovedit atât 

de tranşant şi vehemet în denunţarea fundamentalismului 

iudaic (folosea expresia iudeo-nazism atunci când condamna 

metodele israeliene de supunere şi oprimare a palestinienilor), 

încât ziarul Washington Post i-a anunţat moartea, şi nu s-a mai 

dat niciodată vreo dezminţire în legătură cu falsul intenţionat 

publicat, nici măcar după ce “mortul” a mers la redacţie pentru 

a dovedi contrariul... 

Dacă Franz Kafka n-a avut parte de tratamentul la 

care a fost supus Spinoza, faptul acesta se datorează în mai 

mică măsură timpului scurs (timpul se vădeşte neputincios 

în societăţile fanatice şi închise), decât gradului diferit de 

înzestrare al celor doi pentru înţelegerea şi argumentarea 

chestiunilor iudaice. Copil fiind, Spinoza pur şi simplu îi uimea 

pe rabini cu subtilitatea dovedită la discutarea celor mai 

gingaşe probleme de religie, deci era de pe atunci privit ca un 

viitor mare rabin, pe când Kafka a început să se intereseze 

relativ târziu de problemele iudaismului, dar nu un iudaism 

pur, ci ca parte componentă a unui cocteil intelectual, compus 

printre altele din teoria cuantelor, teoria relativităţii, freudism, 

filosofie clasică germană (Kant, Fichte, Hegel), spiritism şi 

chiar teozofia lui Rudolf Steiner. 

De reţinut că Franz Kafka , deşi cu sănătatea la pământ, 

a înregistrat întoarcerea în familie ca pe o înfrângere... 

selecţia operelor care se găsesc tipărite în colecţia Cartea de 

pe noptieră să fi solicitat anumite criterii, cu anumite subiecte 

– nu numai politice ! - purtând însă în desaga scriiturii un stil , 

cum să-i spun, mai ductil , mai flexibil, mai uşor, ca să nu scriu 

superficial , ca în romanele populare de sec. XIX. 

Aş fi tentat – dacă aş citi în poloneză - să interpretez 

semantica rigidă sau revărsată în multe componene ale 

onomasticii. Poate şi datorită slavismului bine conservat în limba 

polonă, pot descifra printre rânduri, oricum impresionist: Kosici 

(inchizitorul orăşelului), Pilsudski (1867-1935, politician şi om de 

stat polonez, mareşal al Poloniei –n.tr.), Kolia Dovjenko (nume tipic 

rusesc; un băiat de la casa de copii), Isaaac Goldman (ucrainian 

din Odesa), Grişa (om bun, cu suflet), protopopul Avvakum (fire 

bisericoasă, blajină), Zolkiewski (hatman). În principiu, numele 

de femei, înglodate în muncă şi în datorii, degajă un fel de parfum 

închis, conservat pentru mai târziu (Grunia , Frosa) . Ele se opun 

mamei – Piekno, frumuseţea en titre. 

Alte nume sunt tipic ruseşti : Kirilovici, Simion Simionovici, 

Sorokin. În roman sunt câteva linii tematice îmbucurătoare, 

atingând degajat 

simbolul. Una vizează mişcarea în gaşcă, unde se află 

copii din foarte multe naţii care au cunoscut deportarea : Kotlas, 

Saşka (bielorus), Erik (estonian), Kim (coreean), Alioşa Sinicin, 

Sverdlov, Durov, ruşi. 

Gulagul rusesc n-a selectat etnii şi reprezentanţi. 

Dimpotrivă, lozinca de înfrăţire a popoarelor (dacă asta s-ar 

putea chema înfrăţire !) s-a împlinit din păcate, în situaţii limită. 

Iar în Siberia, s-a verificat vizibil, cu mare prisosinţă. 

Dincolo de mentalităţile particulare ale naţionalităţilor, cele 

de ordin individual cunoşteau apropierea, vibraţia sufletelor. 

Întotdeauna suferinţa comună nu divide, ci uneşte. 

Lângă simbolul libertăţii, scriitorul creează simbolul pâinii. 

La şcoală, elevii au fost întrebaţi ce meserii vor să urmeze. 

Cele mai căutate în zonă erau de marinar şi de aviator. Unul 

dintre copii, şeful de gaşcă al acestora, a declarat că el şi-ar dori 

cel mai mult „să fie o pâine, căci pâinii nu-i era niciodată foame şi 

tuturor le plăcea pâinea”. 

Atât de cutremurătoare era foamea în rândul deportaţilor, 

încât cei mici l-au taxat pe Saşa drept trădător, pentru că, scrie 

Bednarski, „el spusese ceea ce noi ne străduiam să ascundem. 

Doar fiecare dintre noi se gândea tot timpul la pâine şi dorea să 

aibă pâine din belşug. Şi visele noastre erau despre pâine. Iar ca 

să facem rost de pâine, furam. Şi nimeni nu-l întrecea pe Saşa 

în acest meşteşug”. 

Cu toate compartimentările de capitole, care sparg 

curgerea firească a acţiunii, autorul ştie să-şi plaseze onorant 

personajele din familia lui Petia, în diverse ipostaze. Una este 

a religiosului, datorită unei Biblii ascunse, ale cărei învăţături se 

răspândesc şi prind un câmp de indivizi aflaţi mereu în suferinţă. 

Speranţa lor de mai bine reînvie cu fiecare verset citit şi interpretat 

de cine trebui. 

Romanul Zăpezile albastre, beneficiind de o bună 

traducere, rămâne o carte sobră, creată în jurul unui subiect grav 

– damnarea, în dualitate cu libertatea. 


E.U. FROSIN 

„PĂRINŢI STRĂLUCIŢI, 

PROFESORI FASCINANŢI” 

DE AUGUSTO CURY 

Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze 

lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai 

bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor 

şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi 

educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică. 

Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, 

jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează 

copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte 

riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure 

de viaţă. Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost 

blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi 

transformăm în maşini de învăţat. 

1. Blocarea inteligenţei 

Sistemul educaţional actual aduce foarte multă informaţie, 

de cele mai multe ori inutilă. Copiii şi tinerii învaţă cum să opereze 

cu fapte logice, dar nu ştiu cum să abordeze eşecurile. Învaţă 

să rezolve probleme de matematică, dar nu ştiu să-şi rezolve 

conflictele existenţiale. Sunt antrenaţi să facă calcule fără să 

greşească, dar viaţa este plină de contradicţii şi probleme care 

nu pot fi calculate. Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa 

lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit, iar 

pe ei îi transformăm în maşini de învăţat. 

2. Utilizarea greşită a funcţiilor memoriei 

Prin sistemul educaţional actual memoria copiilor este 

transformată într-un depozit de informaţie inutilă, iar excesul 

acesteia blochează inteligenţa copiilor şi bucuria lor de a trăi. 

Cea mai mare parte a informaţiilor pe care le acumulăm nu vor fi 

folosite niciodată. Numărul actual de şcoli este mai mare decât în 

orice altă epocă, însă acestea nu produc persoane care gândesc, 

şi nu e de mirare că elevii au pierdut plăcerea de a învăţa. Pe 

de altă parte, mediile de informare îi seduc cu stimuli rapizi, gata 

preparaţi, care îi transportă pe tineri, fără ca ei să facă vreun 

efort, în mijlocul diverselor aventuri – sportive, de război, politice 

sau sentimentale. Bombardamentul acesta de stimuli care vin 

prin televiziune şi internet acţionează asupra subconştientului, 

mărindu-le nevoia de plăceri în viaţa reală. Astfel în timp ei nu mai 

găsesc plăcere în micii stimuli ai rutinei zilnice şi vor căuta stimuli 

tot mai puternici, trebuind să facă foarte multe lucruri pentru a 

avea puţină plăcere. Toate acestea generează personalităţi 

fluctuante, instabile şi nemulţumite. 

3. Informăm şi nu formăm 

Noi nu îi formăm pe tineri, ci doar îi informăm. Ei cunosc 

tot mai mult despre lumea în care se află, dar nu ştiu mai nimic 

despre lumea lor interioară. Educaţia este tot mai lipsită de 

ingredientul emoţional şi produce tineri care rareori ştiu să îşi 

ceară iertare, să îşi recunoască limitele sau să se pună în locul 

celorlalţi. 

Care este rezultatul? O generaţie de copii şi tineri mai 

bolnavă psihic decât oricare alta din istoria umanităţii: copii 

depresivi, preadolescenţi şi adolescenţi care dezvoltă obsesii, 

sindroame de panică, timiditate, fobii sau agresivitate. În plus, 

tot mai mulţi dintre ei caută plăcerea de moment în consumul de 

tutun, alcool şi droguri. 

CE ESTE DE FĂCUT? 

Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să 

fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru 

aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale «părinţilor buni» 

şi cum trebuie transformate ele de către «părinţii inteligenţi». Iată 

prima dintre ele: 

• Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc 

propria lor fiinţă. Părinţii buni au grijă să satisfacă, în măsura 

posibilităţilor lor economice, dorinţele copiilor lor. Fac petreceri 

pentru aniversări, le cumpără pantofi, haine, produse electronice, 

organizează excursii. Părinţii inteligenţi dau copiilor ceva 


ESEU 

incomparabil mai valoros. Ceva ce 

nu se poate cumpăra cu toţi banii 

din lume: fiinţa lor, povestea vieţii 

lor, experienţele lor, lacrimile lor, 

timpul lor. Părinţii care le fac în 

permanenţă daruri copiilor lor sunt 

păstraţi în amintire doar pentru un 

moment. Părinţii care se preocupă 

să le dăruiască copiilor exemple 

şi povestiri din viaţa lor rămân de 

neuitat. 

• Părinţii buni alimentează 

corpul, părinţii inteligenţi 

alimentează personalitatea. 

Astăzi, părinţii buni cresc copii 

zbuciumaţi, înstrăinaţi, autoritari şi 

angoasaţi, pentru că societatea s-a 

transformat într-o fabrică de stres. 

Părinţii care nu-şi învaţă copiii să aibă o viziune critică asupra 

publicităţii, a emisiunilor de televiziune şi a discriminării sociale 

îi transformă într-o pradă uşoară pentru sistemul acaparator. 

Pentru acest sistem, copilul vostru nu este o fiinţă umană, ci un 

consumator. Pregătiţi copilul pentru «a fi», căci lumea îl va pregăti 

pentru «a avea». Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor 

lor. Alimentaţi amfiteatrul gândurilor şi teritoriul emoţiilor cu curaj 

şi îndrăzneală. Nu le acceptaţi timiditatea şi nesiguranţa. Dacă 

problemele se pot rezolva, vor fi rezolvate, iar dacă nu, trebuie 

să ne acceptăm limitele. 

• Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi 

învaţă copiii cum să gândească. Vechile corecţii şi binecunoscutele 

predici nu mai funcţionează. Când deschideţi gura să repetaţi 

acelaşi lucru, declanşaţi un resort din subconştient care 

deschide anumite arhive ale memoriei, ce conţin critici mai vechi. 

99% din criticile şi corecţiile părinţilor sunt inutile în influenţarea 

personalităţii tinerilor. A-ţi surprinde copilul înseamnă a spune 

lucruri la care ei nu se aşteaptă. De exemplu: copilul a ridicat 

glasul la voi. Se aşteaptă să ţipaţi şi să-l pedepsiţi. Dar puteţi 

începe prin a tăcea şi a vă relaxa, apoi puteţi spune: «Nu mă 

aşteptam să mă superi în felul acesta. În ciuda durerii pe care 

mi-ai provocat-o, eu te iubesc şi te respect mult». Apoi copilul 

trebuie lăsat să se gândească. Părinţii buni spun: «Greşeşti»; 

părinţii inteligenţi spun: «Ce părere ai despre comportamentul 

tău? Gândeşte înainte să reacţionezi». 

• Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii 

inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri. Părinţii buni educă 

inteligenţa copiilor lor, părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea. 

Stimulaţi-i pe copii să aibă obiective, să caute succesul în studiu, 

în muncă, în relaţiile sociale, dar nu vă opriţi aici. Ajutaţi-i să nu 

le fie teamă de insuccese. Nu există podium fără înfrângeri. Mulţi 

nu strălucesc în munca lor pentru că au renunţat în faţa primelor 

obstacole, pentru că nu au avut răbdare să suporte un «nu», 

pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici, nici 

umilinţa de a-şi recunoaşte greşeala. 

• Perseverenţa este la fel de importantă ca şi capacităţile 

intelectuale. Pentru părinţii inteligenţi, a avea succes nu 

înseamnă a avea o viaţă fără greşeli. De aceea sunt în stare 

să spună copiilor lor: «Am greşit, Scuză-mă, Am nevoie de 

tine». Părinţii care nu-şi cer scuze nu-şi vor învăţa copiii cum să 

abordeze aroganţa. 

Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca 

nişte prieteni. A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea 

care ne înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre lumea 

în care suntem: a relata experienţe, a împărtăşi ceea ce se 

află ascuns în inima fiecăruia, a pătrunde dincolo de cortina 

comportamentelor. Peste 50% din părinţi n-au avut curajul de 

a dialoga cu copiii lor despre temerile, pierderile şi frustrările 

personale. Nu trebuie să deveniţi o jucărie în mâna copilului, ci 

un prieten foarte bun. Adevărata autoritate şi respectul solid se 

nasc din dialog. Dialogul este o perlă ascunsă în inimă. Ea este 

scumpă, pentru că aurul şi argintul n-o pot cumpăra. 

• Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc 

istorioare. Captaţi-vă copiii prin inteligenţa voastră, nu prin 

autoritate, bani sau putere. Ştiţi care este termometrul care 

indică dacă sunteţi agreabil? Imaginea pe care o au despre voi 

copiii şi prietenii acestora. Dacă le face plăcere să fie în preajma 

voastră, aţi trecut testul. Odată, una dintre fiicele mele a fost 

criticată pentru că era o persoană simplă. Se simţea tristă şi 

respinsă.După ce am auzit povestea ei, mi-am pus imaginaţia 

la treabă şi i-am spus următoarea pildă: unii preferă un soare 

frumos pictat într-un tablou, alţii preferă un soare real, chiar dacă 

este acoperit cu nori. Am întrebat-o: ce soare preferi? A ales 

soarele real. Atunci, am adăugat, chiar dacă unii oameni nu cred 

în soarele tău, el străluceşte. Tu ai lumina proprie. Într-o zi norii 

se vor risipi şi oamenii te vor vedea. Să nu-ţi fie teamă că îţi pierzi 

î 

6991

NOTES 

MIHAI ANTONESCU 

- Cerc de lauri pe inimă şi pietre - 

Motto, la o cronică aşa cum nu am mai scris: 

“Poezia e strigăt de la om la om, într-o 

limbă pe care doar spiritele mari o recunosc! 

Tezaur al lumilor de dincoace şi de dincolo, rostite a nerostitului din fiinţă şi 

lucruri, cumpănă cioplită în albastru de lacrimi între statornicie şi curgere, poetul aşezat 

în unghi drept dinaintea universului, sprijinindu-se de umbra lui stelară ca de o colindă 

mirosind a sărbători şi fum. Căci, cum altfel să-l defineşti mai bine pe cel ce binecuvântă 

apele şi focul prin propria-i “ardere de tot”, pe cel ce numeşte timpul cu nume de 

cerc, tocmai spre a-l face sunet călător dinspre om până-n veşnicia lui, înfrăţindu-l 

cu Dumnezeu? : “deasupra unei ape de mine cercul rămăsese greu / izbindu-mă de 

malurile sparte stăteam pe mal dar greul era-n apă aşa cum naşterea/ nu stă în mâna 

mea/ ci în durerea ei de fată mă-mpreunam cu firul apei/ şi mă îngreunam cu ea să nasc 

la rândul meu/ chiar naşterea ce mă năştea în urma mea nisipul dureros ardea” (nisipul 

ardea) “Ieşirea din cuvinte”, piatră unghiulară cu grije aşezată în mijlocul cercului operă 

arhicunoscută a poetului Laurian Stănchescu, volum apărut biligv – română-engleză – 

la Editura Domino în anul 2008, cu o scrisoare a lui Cezar Ivănescu adresată autorului 

în loc de prefaţă, şi cu un cuvânt de mare strălucire al lui Zoe Dumitrescu Buşulenga pe 

coperta patru, având aceeaşi destinaţie, conturează profilul absolut nepereche în lirica 

vremii contemporane a unui spirit înzestrat cu mult mai mult decât i-ar trebui ochiului 

să devină zare, decât i-ar trebui omului să devină stea: “tremurul/ mâinii tale pe trupul 

meu era armura/ mea de luptător” (perpetuum mobile) 

Din foşnetul unei respiraţii se nasc poemele lui Laurian Stănchescu, lovind în 

neclintirea pietrei până la însufleţirea ei, ori zvâcnind, izvor tainic sub talpa desculţă a 

unui înger drumeţ prin setea de frumos a lumii: “în afara gândirii mele semăn cu toate 

lucrurile/ negândite de ea pietrele cercul sau linia/ nu sunt altceva decât eu însumi 

în alte gândiri, când toate acestea se destramă gândirea mea rămâne în afara lor cu 

mine însumi în afara tuturor” (în afara tuturor I ) Poetul vede lucrurile cu ochii lucrurilor, 

fenomenele în desfăşurare cu ochii fenomenelor, pe Dumnezeu în ochii Lui crescând, 

şi Devenind: “dumnezeu priveşte îndelung/ pietrele în care s-a ivit credinţa în jurul lui 

copiii/ aleargă/ după îngerii care ies din ele numai o aură/ poate să vadă o altă aură “ ( 

înmulţirea luminii ) Şi, precum “Ioan/ a strigat/ şi pustia/ a venit la el”( înainte de cuvânt 

) tot astfel, poetul îşi trimite sufletul în pelerinaj la templul necuvintelor, rugându-l să 

nu se mai întoarcă. Să-i fie lui, poetului, sol şi ultimă instanţă a simţirii din negrăit: 

“desprinde-te de mine/ suflet al meu şi ascunde-te să nu te pot găsi niciodată pentru că 

eu/ sunt moartea ta” ( ieşirea din cuvinte ) Egal numai cu sine şi asemeni doar tăcuţilor 

eremiţi ce privesc lumea în tot spectacolul ei dulce – amar fără să o judece, Laurian 

Stănchescu contemplă naşteri şi renaşteri abrogând într-un fel anume dreptul, până 

la el suveran al morţii, să se mai amestece în creaţie şi în miracol : “când sunt necăjit/ 

stau de vorbă cu tatăl meu fiecare de partea cealaltă a crucii împletind/ şi despletind 

semnele ei el nu ştie/ dacă eu mai sunt eu nu ştiu/ dacă el mai este” ( tatălui meu 

constantin ) 

“Ieşirea din cuvinte” este forma supremă prin care poetul slujindu-se numai 

de aparenta lor materialitate, defineşte sinele şi starea întru poezie, cu aceeaşi măsură 

cu care despre mister nu poţi spune că-l cunoşti, ci numai că, el, misterul te conţine: 

“doamne eram aproape de tine/ şi nu ştiam să mă rog, venisem/ cu picioarele desculţe 

şi nu vedeam/ semnul crucii pe care mă înălţam uşor “ (rugăciune I ) E o mare izbândă 

acest volum de versuri, o izbândă a cercului sunându-şi laurii pe inima poetului şi-n 

pietrele de rămânere întru recunoaştere şi valoare. Ave, prietene al meu dintotdeauna, 

AVE ! 

Laurian Stănchescu 

“ieşirea din cuvinte” - Editura Domino 2008 - 

În muzica lui 

Chopin 

C e a ţ ă . 

Lumini de felinar 

pierdute în hăul 

străzii. Câte un 

trecător solitar. 

Gânditor. Pustiit. 

De nicăieri, 

parcă, apare 

o pereche de 

îndrăgostiţi. Se 

ţin de mână, dar Ala Murafa 

sunt departe unul 

de celălalt...fiecare cu ale lui... 

Vizavi, pierdută în aerul lăptos, e 

casa ei. Ghicesc prezenţa-i la geam, 

pentru că vălul ceţii e de nepătruns. Dar 

ea cu siguranţă e acolo. Ca în fiecare 

seară. Capul şi-l ţine aplecat şi o şuviţă 

de păr îi cade pe frunte. De atâtea ori aş 

fi vrut să dispară strada, să pot întinde 

mâna şi să să îi ridic acea şuviţă de pe 

ochi. Dar ea nu o vede. Nu m-ar vedea 

nici pe mine. Poate ar întinde mâna şi 

cu vârful degetelor mi-ar desena chipul 

în mintea ei, în alb şi negru, poate în 

creion doar, ca să îl poată şterge a doua 

zi. Ea s-a născut oarbă. Şi acum, ca de 

alte mii de ori, ascultă muzica lui Chopin. 

Aud uneori frânturi de note risipite pe 

stradă... Trecătorii merg, păşesc peste, 

călcă în picioare ninsoarea de scântei... 

Şi ea...se îndrăgosteşte, face amor, se 

scaldă în razele lunii, visează în muzica 

lui Chopin. Ce o fi visând? În ce culoare 

o fi desenat universul? Poate că e un 

înger fericit, pentru că nu vede urâtul... 

Şi doar credinţa o poartă pe apă... 

Draperia cade greu, rupând lumea 

din casa de vizavi de realitate. Acolo se 

trăieşte în muzica lui Chopin. Aici... 

lumina. PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI 

ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE. 

• Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu 

renunţă niciodată. Părinţii inteligenţi sunt semănători de idei şi nu 

controlează viaţa copiilor lor. Ei seamănă şi aşteaptă ca seminţele 

să germineze. Pe timpul aşteptării poate să apară mâhnire, dar, 

dacă seminţele sunt bune, vor încolţi. Nimeni nu-şi ia diplomă 

în misiunea de a educa. Înainte, părinţii erau autoritari; astăzi 

sunt copiii. Învăţaţi să spuneţi «nu» fără teamă. Dacă ei nu aud 

«nu» de la d-voastră, nu vor fi pregătiţi să audă «nu» de la viaţă. 

Părinţii nu trebuie să cedeze în faţa şantajelor şi presiunii copiilor. 

În caz contrar, emoţia copiilor va deveni un balansoar: astăzi 

sunt docili, mâine explozivi. Trebuie stabilite clar ce aspecte pot 

fi negociabile. De exemplu, a merge la culcare noaptea târziu 

în cursul săptămânii şi a se trezi devreme pentru a învăţa este 

inacceptabil şi prin urmare ne-negociabil. 

Trăim vremuri grele. Părinţii din toată lumea se simt 

pierduţi. Cucerirea planetei sufletului copilului este mai compexă 

decât cucerirea planetei. 

CELE 7 PĂCATE CAPITALE ALE EDUCAŢIEI 

1. A distruge speranţa şi visele. 

2. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii. 

3. A exprima autoritatea cu agresivitate. 

4. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat. 

5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie. 

6. A nu te ţine de cuvânt. 

7. A corecta în public. 

Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, şi-a dedicat 17 

ani din viaţă cercetării modului în care construieşte şi se dezvoltă 

inteligenţa. Analiza pe care o face societăţii contemporane 

ajunge la următoarea concluzie: singurătatea nu a fost niciodată 

atât de intensă: părinţii îşi ascund sentimentele de copii, copiii 

îşi ascund lacrimile de părinţi şi profesorii se refugiază în 

autoritarism. Cantitatea de informaţie şi cunoştinţe disponibile 

este mai mare; cu toate acestea, noile generaţii nu sunt formate 

pentru a gândi, ci pentru a repeta informaţii. În cartea sa, «Părinţi 

străluciţi, profesori fascinanţi», tradusă şi în română, Dr. Augusto 

Cury atrage atenţia asupra necesităţii schimbării felului în care 

se face educaţia contemporană. 

E.U. FROSIN 

http://eufrosin.wordpress.com 

aprilie 2011 


Gimnast fără plămâni, 

poeme fără piele, dar 

cu mâini 

(Andrei P. Velea – „Gimnastul 

fără plămâni”) 

Romeo Aurelian Ilie 

După ce şi-a antrenat condeiul ani buni prin cenacluri 

literare, poetul Andrei P. Velea s-a hotărât să spargă cochilia şi 

să explodeze cu un volum de versuri. Volum de debut. Întâmplat, 

aşa cum era firesc, la vremea cuvenită, sau cum îmi place mie 

să spun, la plinirea vremii. 

Volumul „Gimnastul fără plămâni” apărut la Editura 

Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi, este o colecţie de 

6 cicluri de poeme, întâmplate în intervalul 2001-2006: „cinci 

poeme” (2002); „omul vag”(2001); „versuri pentru Lolita”(2003); 

„printre obiecte” (jurnal liric 2004); „psalmi recenţi sau poemele 

cu dumnezeu”(2004-2005); şi „peisajele pariziene”(2005-2006). 

În cel dintâi ciclu, „cinci poeme”, poetul se află întrun 

dialog-monolog cu însăşi poezia: „nu poţi, nu poţi să ştii 

nimic,/deoarece, paradoxal lucru, poezia eşti tu,// iar tu nu tenţelegi, 

nu te cunoşti, nu te explici sieţi,/însă exişti, iar asta e 

de-ajuns”(poem), explicându-i cum îşi ia 

fiinţa aproape din nimic: „în seara aceea 

scăpaseşi de-a dreptul de consistenţă/ 

(...)/şi cum te mişcai, calmă, redusă în 

culori, în suprafeţe,/am observat cum 

versurile,/adunându-se sângelui tău rar,/ 

încep să-ţi adauge întunecimi, contururi 

mai bine definite,/(...)/te-alcătuiau 

cuvintele din nou”(poemul consistenţei); 

şi mai ales, cum devine una cu el, şi întrun 

vârtej aproape văzut, se lasă toarsă de 

ceilalţi din pântecul desfăcut la un cap, ca 

un marsupiu: „parcă te recită cineva din 

mine”(poemul interior). 

În „omul vag”, poetul îşi exploatează 

simţul critic de observaţie obiectivă a 

realităţii înconjurătoare, şi cu precădere 

a societăţii, a omului, mai mult sau mai 

puţin vag. Cu acest ciclu, el îşi expune 

pledoaria cvasistilistică despre omul 

condamnat la anonimat, dar care nu îl 

acceptă ca atare, ci se zbate deseori inutil 

să scape de el: „omul vag se priveşte-n 

oglindă aranjându-şi aţele sprincenelor;/e 

acolo o faţă ca de borcan pe care omul vag/şi-o prezintă sieşi 

nesatisfăcut;/se tot dă cu gel pe sprincene, se priveşte-n oglindă,/ 

acceptă pentru câteva minute, după care, nemulţumit, reia”(omul 

vag se priveşte în oglindă); „omul vag se răsteşte la propria 

umbră!/dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe/ca 

pata de răcoare să se ţină cu dinţii de el;/sau, chiar dac-ar accepta 

pe cineva, omul vag/ar vrea pe cineva la înălţimea spiritului său,/ 

nu un desen atât de prost schiţat”(omul vag se răsteşte la propria 

umbră). Dar, se pare că pentru poetul nostru, omul vag este o 

victimă a destinului: „omul vag îşi notează frenetic destinul pe 

hârtie,/după care, cu salivă, lipeşte la loc mănuşa”(linie a vieţii). 

Următorul ciclu, intitulat „versuri pentru Lolita”, cu subtitlul 

„dintr-un carnet de-al lui Humbert-Humbert nedescoperit încă”, ni 

se prezintă ca o radiografie a sentimentelor. Iniţial, eram tentat 

să cred că ar fi vorba despre milenara relaţie a poetului cu muza. 

Dar mi-am dat seama apoi, că Lolita, nu este o muză, nici măcar 

o femeie reală, nici măcar o imagine a femeii ideale, ci este o 

hologramă. Este sentimentul perfect nedescoperit încă: „veniţi 

să te vadă, să te admire, piştoaică, zeiţo!,/veniţi să te privească 

zbănţuindu-te într-o odaie rotundă,/veniţi să-ţi sărute genunchii, 

să-ţi pipăie fustiţele, ciorapii, veniţi fără ca tu să bănui.../noi 

doi: Humbert şi Humbert”(veniţi să te vadă, să te sărute). Iar 

toată tirada de sentimente pe care poetul le lasă să se expună 

la soarele arzător al ochilor cititorilor, nu este altceva decât 

zbaterea sufletului până la găsirea nedescoperitului. O adaptare 

la planul de existenţă al poetului, al acelui augustinian: „neliniştit 

este sufletul meu până când îşi va afla odihna în Tine”. 


LECTOR 

În cel de-al patrulea ciclu, „printre obiecte”, poetul se 

manifestă exact aşa cum lasă să se înţeleagă şi din subtitlul 

„jurnal liric”; se închide în sine. Rămânând totuşi între obiecte, 

de unde preferă să îşi tragă seva creatoare. Dar faţă de ele, nici 

o atingere, nici o atracţie: se spală pe mâini de natura lor de 

obiecte, chiar dacă printre obiecte se mai strecoară şi „o fată”, 

pe care „nu-i loc s-o iubesc, nu-i loc s-o detest,/obiect celebru 

între obiecte...”(o fată de care m-aş bucura). Cel mai concludent 

pasaj din acest ciclu, este după părerea mea, acesta: „de câteva 

zile cu mine însumi într-o sticlă de plastic/ reformulam lumea.../ 

alături, cartea unui poet celebru perora despre nimic”(nu-mi 

aplaudau opera). 

Legat de precedentul şi cronologic, ciclul „psalmi recenţi 

sau poemele cu dumnezeu”, se înfăţişează ca un rezultat firesc 

al închiderii în sine de mai devreme: poetul ajunge la cunoaşterea 

lui Dumnezeu (eu nu voi scrie cu literă mică, şi sunt conştient că şi 

poetul a făcut asta din considerente strict stilistice). O cunoaştere 

mai mult apofatică, aşa cum stă bine poeţilor: „ca niciodată mai 

poet, azi doar îmi joc conceptele/între mine şi dumnezeu/încă 

mi-e peste mână să-i citesc ultimele poeme:/mai bine delirez nişte 

fantezii,/mai bine mă rezum la câteva gesturi,/mai bine citesc 

doar coperta.../ mai bine eu criticulo şi dumnezeu poetul!”(ca 

niciodată mai poet). Iar la această percepere de tip blagian, 

poetul Andrei P. Velea, se pare că s-a lăsat condus mai întâi de 

spiritul arghezian: „printre obiecte rămân acelaşi gimnast fără 

plămâni,/încă alergând totul, de la pietre la dumnezeu”(gimnastul 

fără plămâni). Este un demers, aş zice firesc, deseori mai rodnic 

decât cunoaşterea directă sau impusă. Şi este, cum spuneam şi 

mai sus, cu riscul de a mă repeta, specific poeţilor. 

Deşi mi-ar fi plăcut ca acest volum să se încheie cu „psalmii 

recenţi”, ceea ce i-ar fi dat un aspect de scară a virtuţiilor poetice, 

şi totodată ar fi coincis cu un final apoteotic, iată că poetul ne 

pune dinainte şi un al şaselea ciclu: 

„peisajele pariziene”. Cu acest ciclu, 

Andrei P. Velea se întoarce în sfera 

ideatică din „omul vag” şi „printre 

obiecte”, schiţând de această dată 

„parisul”; care nu este altceva decât 

o metaforă ironică a societăţii ce se 

vrea a se numi cosmopolită. Diferenţa 

este atât de stil, poetul punând 

acum accentul pe detaliul pozei ce-i 

serveşte drept motiv creaţional, cât şi 

de exprimare estetică, ironia lăfăinduse 

graţios în acest ciclu: „un ţap 

priveşte molcom acest poem, de pe 

un tron babilonian din luvru;/statuia lui 

ahile îşi rulează pe pulpe/o pereche 

de dresuri, cu gesturi mai nonşalante/ 

decât autobuzul pe care-l aştepţi.//fete 

tunse băieţeşte se sărută cu buzele 

prinse-n cercei,/un moş muşcă din 

acelaşi măr cu o babă, ciorchine, apă 

de canal, vitamine.../o carte despre 

cum să fii fericit fără să fii fericit,/un 

ochi la ceafă de teamă să nu te fure 

nimeni sieţi”(un ţap priveşte molcom 

acest poem). 

Cât priveşte tehnica de compoziţie a poetului Andrei P. 

Velea, se poate remarca o lungă perioadă anterioară debutului, 

în care acesta a făcut ucenicie pe lângă poeţi mai vechi, mai 

experimentaţi, de la care a furat meserie. A furat eleganţa sub 

care trebuie să se înfăţişeşe un poem pentru a fi uşor lecturat 

şi uşor digerat, a furat principiul că poezia nu înseamnă să scrii 

alandala tot ce vezi prin preajmă, şi că ea trebuie să transmită 

un mesaj clar, şi cât mai bine conturat; a furat până şi multblamata-azi 

metaforă, pe care o foloseşte uneori explicit, alteori 

implicit, dar care ajută de fiecare dată la savurarea poemelor. Iar 

aceste „roade furate” le-a aşezat apoi în tiparele sale, moderne, 

el însuşi declarându-se într-un poem: „mai avangardist ca 

tristan cu tzara”(în fiecare seară îmi scriu un manifest literar). 

Într-adevăr, poetul Andrei P. Velea se încadrează cu eleganţă 

în poezia actuală (pentru că termenul de „contemporan” e mult 

mai vast şi i-ar include şi pe cei vechi care încă mai scriu, şi 

bine fac, rămânând fideli esteticilor lor de atunci), aducând cu 

sine şi cu acest debut, un aer filozofico-ludico-erotic, care vine 

să împrospăteze şi să aerisească peisajul poetic actual, puţin 

cam îmbâcsit de „poetica banalităţii”, de „stradisme fără fond”şi 

de „erotism-obscen”. 

Închei prin a-mi explica titlul acestei recenzii, şi tot odată 

prin a expune două versuri care redă foarte plastic, esenţa 

poeziei: „nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie,/ci după ea 

se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele”(poem). 

6993

DIALOGURI PARIZIENE 

Convorbiri afro-antileze 

„E ca şi cum aş fi scris o lege fundamentală pentru înţelegerea Omului de mîine” 

― interviu cu poetul şi artistul haitian Rio Delafeuille ― 

Născut pe 17 noiembrie 1959, în Aquin, Haïti, Rio Delafeuille şi-a 

creat un drum artistic original şi bogat. De la poezie la cîntec şi dans, 

de la cultul ierburilor tămăduitoare la creaţie vestimentară, personalitatea 

literară, artistică şi umanistă a lui Rio Delafeuille s-a modelat natural, firesc, 

reflectînd, în plină maturitate, acel fond unic primit în copilărie, în insula 

natală, de la bunica lui, Antonia Vétiatique. Atent la faptele sociale ale 

semenilor săi şi sensibil la modul cum sunt încă trataţi copiii şi femeile în 

nenumărate zone ale planetei, împreună cu Véronique Depalma Christi, 

parteneră atît în viaţă cît şi în activitate, a fondat asociaţia Lave ton regard, al 

cărei lait-motiv este „Penser autrement, pour aider autrement” 1 . În februarie 

2011 a deschis campania Honneur aux femmes (Recunoştinţă Femeii), cu 

imnul cu acelaşi titlu, citit pe 13 februarie 2009 în Adunarea Naţională a 

Franţei, şi o suită de tablouri. Cîntat şi editat pe dvd de autor, poemul a 

fost tradus în mai multe limbi, inclusiv în română, pentru 8 martie curent, cu 

ocazia aniversării centenarului Zilei internaţionala a Femeii. Poate e bine 

să amintim că am avut onoarea să-l rostesc în limba română, la vernisajul 

Honneur aux femmes. Rio Delafeuille este autor al mai multor volume, pe 

diferite teme. Lucrările sale au fost expuse în diferite galerii de artă şi spaţii 

publice, printre care amintim Palatul Naţiunilor, Geneva, 2009, şi recent, 

în Parcul Phoenix, în cadrul manifestării „Planète créole/Planeta creolă”, 

găzduită de primăria din Nisa, 2 aprilie - 29 mai 2011. 


― Rio Delafeuille, sfătuiţi-mă, vă 

rog, cui să mă adresez, poetului, pictorului, 

muzicianului, dansatorului, creatorului 

vestimentar ori umanistului? 

― Sunt toate, în acelaşi timp. Poate 

vi se pare preţios, dar am încercat tot 

ceea ce mi-a trecut prin minte. 

― În timp ce 

omenirea sărbătorea 

centenarul Zilei 

internaţionale a Femeii 

(8 martie 1911), v-aţi 

inaugurat expoziţia 

personală „Slavă 

femeilor” cu lectura 

poemului cu acelaşi 

titlu. Aş observa că ţineţi 

mult la acest subiect. 

Vă rugăm, explicaţi-ne 

acest respect profund pe 

care îl purtaţi femeilor. 

― Bunica mea, 

care a avut un rol 

important în viaţa mea, 

mi-a dăruit alegerea 

respectului. Preţuind-o, 

trebuie să preţuiesc 

toate celelalte femei care 

există pe acest pămînt. 

― Acest poem, 

pe care l-aţi citit pe 13 

februarie în Adunarea 

Naţională din Paris, a 

fost tradus recent în 

mai multe limbi. Publicul 

prezent la vernisaj a 

putut să-l asculte la 

Espace Faubourg în spaniolă, turcă, 

engleză, duala, română. Revăzînd filmul 

vernisajului, observăm că eraţi profund 

emoţionat. Trăiaţi o experienţă nouă, ca 

artist? 

― Da, ori de cîte ori aud aceste 

cuvinte puse într-o ordine firească pentru 

a face auzit adevăratul sunet, pentru a 

da un sens noţiunii de respect, acest tot 

repetat îmi transcende spiritul, mă face să 

înţeleg că acest text e sfînt azi pentru mine. 

E ca şi cum aş fi scris o lege fundamentală 

pentru înţelegerea Omului de mîine. 

Dacă fiecare dintre noi ar putea antrena 

mărunta sa participare civică pentru a 

putea găsi împreună, 

împărţind-o, o soluţie 

pentru a pune capăt 

violenţelor împotriva 

femeilor, atunci aş fi 

foarte fericit. 

La vernisajul „Honneur aux 

femmes”, Paris, Espace 

Faubourg, 22 februarie 2011, 

împreună cu artistul, Rio 

Delafeuille, şi prietena mea, 

Maggy de Coster, poetă şi 

ziaristă franco-haitiană. 

― Vorbiţi 

întotdeauna, în 

primul rînd de bunica 

dumneavoastră, 

Antonia Vétiatique, şi 

îi ortografiţi numele 

cu majuscule, Bunica. 

Care sunt înţelepciunile 

pe care a ştiut să vi le 

transmită ? 

― De la dînsa am 

învăţat să fiu eu însumi, 

să nu mint, să împart cu 

ceilalţi, să-i păşesc pe 

urme. De aceea îi port 

cu mine ideile şi ştiinţă, 

dincolo de mări şi pe 

cele cinci continente. 

Cred că a mîndră 

de mine. De fiecare 

dată cînd răsplătesc 

un gest ori cînd 

tămăduiesc pe careva, 

îl rog să mulţumească 

Bunicii mele, nu mie. 

Pretutindeni unde merg, îi rostesc numele 

ca o doină de dragoste pentru că era 

deosebită. 

― V-aţi născut în Haiti, locuiţi în 

Franţa, fără a vă părăsi patria natală. Se 

vede în ţinuta dumneavoastră, în gesturi, 

în privire, modul în care păşiţi, dar mai 


ales în eleganţa stilului dumneavosatră 

vestimentar. Nu purtaţi de două ori 

aceleaşi haine. A!i putea să ne dezvăluiţi 

numele casei de modă ori creatorului 

vesmintelor dumneavoastră ? De unde 

vin toate aceste ţesături şi culorile lor 

deosebite, Rio Delafeuille? 

― Creatorul sunt eu. Din fragedă 

copilărie, nu mi-a plăcut să mă îmbrac la 

fel ca ceilalţi. Am încercat să mă disting, 

fără să devin ridicol. Întotdeauna am primit 

complimente pentru cum mă îmbrac. Ochii 

celor care mă privesc, se bucură. Atunci, 

mă străduiesc să am mereu o ţinută 

diferită, pentru că a fi bine îmbrăcat face 

bine trupului şi sufletului. Marca pe care o 

lansez poartă numele fiului meu, „Ziwine 

Paris”. Este posibil ca în această vară să 

am o parte dintre creaţiile mele, care sunt 

răsfrîngerea felului meu de trăi. 

― Sunteţi fondatorul şi 

vicepreşedintele asociaţiei „Lave ton 

regard 2 ”. Cum am putea descifra mesajul 

acestei formulări? 

― Avem în general un ascendent 

asupra celorlalţi. Nu dăm ocazia altuia 

să-şi arate calităţile, capacitatea. Credem 

că ştim tot şi că avem răspuns la toate. 

Atunci, am vrut să pun pe gînduri. Acet 

nume „Lave ton regard” este provocator 

şi semnificativ. Cred că ar trebui să privim 

de două ori înante de a gîndi, pentru a-l 

lăsa pe celălalt să ne uimească. Din acest 

moment, cîinii şi pisicile vor fi păziţi cu 

grijă. Nimănui nu-i va mai lipsi respectul 

faţă de altul. 

― Am remarcat prezenţa lui 

Véronique Depalma Christi alături de 

dumneavoastră şi i-am apreciat talentul 

de impresar. Nu mai vorbim de faptul 

că că i se ghiceşte dragostea ce v-o 

poartă,în privire. Permiteţi-mi o întrebare 

indiscretă: ce reprezintă Véronique pentru 

dumneavoastră, Rio Delafeuille?! 

― Agasantă la început, echilibrul 

vieţii mele astăzi. Am spus mereu tuturor 

acelora care voiau să mă asculte, că, 

întîlnind-o pe Véronique, am devenit 

asemeni unuia care a cîştigat lozul cel 

mare. Ea a ştiut să mă audă şi să vadă 

calităţile mele şi sinceritatea mea în toate 

sensurile posibile. Ea este martorul a tot 

ceea ce vreau să aduc şi să împart cu 

lumea. 

― Eraţi în Haiti pe 12 ianuarie 2010. 

Cum aţi trăit prăbuşirea ţării?! 

― Aşa cum s-a văzut în imaginuile 

televizate, a fost îngrozitor pentru careva 

care era acolo. În ceea ce mă priveşte, 

mulţumesc, Cerului pentru că am scăpat 

___________________ 

1 

„Gîndeşte altfel, pentru a fi altfel de folos”. 

2 

Lave ton regard, în traducere liberă, „Clăteşteţi 

privirea”. 

î 


Olimpiada 

de Limba şi Literatura Română 

Mulţi laureaţi la faza finală. 

Tineretul studios. Fond filologic 

puternic. Juriu select. Agreabili 

amfitrioni. 

Ploieştiul a găzduit în intervalul 18- 

22 aprilie 2011 etapa finală a Olimpiadei 

de Limbă, comunicare şi literatură română 

„G. Călinescu”, clasele VII-XII. 

După desfăşurarea celor 2 

probe, scrisă, la 19 aprilie, şi orală, la 20 

aprilie, selectul juriu prezidat de prof. univ. 

dr. Liviu Papadima (decanul Facultăţii 

de Litere Bucureşti), secondat de prof. 

univ. dr. Rodica Zafiu (tot din capitală), a 

acordat celor mai buni participanţi peste 

100 de diplome, după cum urmează: 20 la 

clasa a VII-a, 17 la cls a VIII-a, 19- cls a 

IX-a, 14-cls a X-a, 25-cls a XI-a şi 22-cls a 

XII-a. 

Radiografiind stratosfera valorii 

şI cantonând în limbajul sec al cifrelor, 

situaţia de la gimnaziu, la anul IV ar 

înregistra câţiva premianţi la fiecare nivel: 

4, 4, 3, 4, 5, 4. 

Media generală minimă accesării 

podiumului prin menţiune a fost 105 

puncte din 120. Din punct de vedere 

geografic, laureaţii au provenit din 

Bucureşti (4), Suceava(3), Braşov(2) 

şi câte unul din Cluj, Iaşi, Craiova, dar 

şi din Slatina, Oneşti, Ineu, Buşteni, 

Rădăuţi, policromie citadină ce atestă că 

se face carte nu numai în metropole, ci 

şi în târguşoare, discreditate apriori, pe 

considerente false, artificiale. 

Multe nume au antecedente atât 

la română, cât şi la socioumane, latină 

ori alte competiţii naţionale. Cu plăcere 

amintim de Iagăru Sorin (C.N. “I.C. 

Brătianu”- Piteşti), clasa a XI-a, Cârje 

Mihai (C.N “Ştefan cel Mare”-Suceava ) 

clasa a XII-a, Marin Bianca (C.S “Nadia 

Comăneci”- Oneşti)cls a X-a. 

Amfitrionii prahoveni s-au străduit să 

inducă dinamism şi diversitate în program, 

pentru a destresa tineretul studios, 

relaţionându-l cu agreabilul şi geografia 

spirituală a zonei. 

În acest sens, de succes s-au 

bucurat excursia la Sinaia/Câmpina şi 

dezbaterea cu cei 2 distinşi universitari 

bucureşteni. 

De reţinut întrebările venite din sală 

privind ocurenţa şi concurenţa dintre Limbă 

şi Comunicare, admiterea la Filologie, 

desacralizarea valorilor 

naţionale corelată cu 

supralicitarea unor autori 

contemporani, dispariţia 

cenaclurilor universitare 

(“Echinox” la Cluj şi 

cele 3 de la Litere 

Bucureşti, patronate 

de Nicolae Manolescu, 

Ov. S. Crohmălniceanu 

şi M.Martin), DOOM 

şi noua Gramatică a 

Academiei… 

Generozitatea 

“juraţilor” literari a mai 

edulcorat ori chiar anulat 

( din) amărăciunea 

semnatarilor de 

DIDACTICA MAGNA 


contestaţii (74), căci suplimentarea cu 

încă 120 de premii speciale, unele în bani, 

altele în cărţi şi obiecte, nu a fost tocmai 

un lucru facil, ci o mostră de management 

şi marketing moderne. Consecinţele: cât 

se poate de favorabile, aşa că fiecare 

echipaj nu s-a întors cu “tolba” goală… 

Prezenţa concretă a doamnelor 

inspectoare din MECT, prof. dr. Mina-Maria 

Rusu şi prof. dr. Anca-Denisa Petrache 

a plusat la capitolul SERIOZITATE şi 

COMPETENŢĂ şi a reconfirmat că 

destinul disciplinei noastre nu poate fi 

decât unul senin… 

Impresia generală rămâne aceea 

că încă există un fond filologic puternic 

în şcolile patriei, cu profesori şi elevi 

entuziaşti, care se îngemănează armonios 

cu cel creativ, imaginativ de la “Tinere 

condeie”, concurs girat cu onestitate şi 

pasiune de Tudor Opriş şi Paul Areţu… 

Cu aceeaşi ocazie a fost lansată 

Revista Olimpiadei, alertă prin conţinut, 

plăcută ochiului prin ilustraţii, graţie 

efortului unui grup de dascăli şi elevi plini 

de abnegaţie de la C.N “Mihai Viteazul” 

Ploieşti. 

Prof. dr. Iulian Bitoleanu 

Colegiul Naţional “Anastasescu”, 

Roşiori de Vede 

cu viaţă din această nenorocire, dar, 

pentru a vă spune sincer, am simţit de 

încă alte cinci cutremurul, în sufletul meu. 

Mai întîi, pentru că eram neputincios la 

început, a doua oară, în faţa lipsei de 

reacţie a statului faţă de populaţie, a treia 

oară, în faţa atîtor ştiri false care au fost 

lansate despre poporul haitian care era 

rănit şi care este încă rănit, şi astăzi, 

a patra oară, văzînd lipsa de locuri şi 

curăţenia în taberele pentru norocoşi, a 

cinceaz oară, văzîn că haitienilor nu le 

pasă că sunt sub tutelă. Dar, sper pentru 

tineri şi mai ales pentru cei pe care i-am 

putut ajuta în primele cinci luni, după 

seism. Am simţit că îşi doreau un alt drum 

în viaţă, că refuzautiparele. Toate acestea 

mă asigură că ajutorul meu nu a fost în 

van. 

― Vorbiţi-ne despre paşii importanţi 

ai drumului dumneavoastră artistic, vă 

rugăm, Rio Delafeuille. Care vă sunt 

muzele şi izvoarele poemellor, operelor? 

― Aşa cum v-am spus, sunt un 

autodidact. ^Mi las sufletul şi spiritul să 

plutească în voie. Scriu uşor, pentru 

că sunt sincer cu mine însumi. Nu cred 

că este o problemă de inteligenţă. Ci, o 

alegere de a şti cum să ne distribuim 

emoţiile, pentru că mă ascult mult, mă 

aplec asupra celor ce le resimt. Apoi, cred 

că totul devine simplu. 

― Sunteţi născut sub semnul 

Scorpionului, aveţi încredere şi trăiţi în 

puterea curativă a plantelor. Prenumele 

ce-l purtaţi, Rio, mă duce cu gîndul la 

puterea unui fluviu, numele de familie, 

Delafeuille, la bogaţia unui codru. Ïn 

acelaşi timp, mă uimeşte duioşia şi 

bunătatea vocii dumneavoastră, cînd 

vorbiţi ori în timp ce cîntaţi. Cum aţi 

dobîndit taina armoniei între sufletul 

dumneavoastră, trup şi natură? 

― În prezent, după ce am exersat 

indelung starea ascultării, pot să vă 

mărturisesc faptul că la echilibrul fiecăruia 

dintre noi particpă un întreg ansamblu. 

Ïnainte, din modestie, refuzam să primesc 


mulţumirile şi aplaudele pentru munca 

mea, gîndindu-mă că, învătînd singur, 

nu eram la înălţimea laudelor. Credeam 

că starea a fi autodidact nu are valoare. 

Pentru că unii au încercat să-mi inducă 

idea că nu sunt bun de nimic. Sunt un 

copil în care nu s-a investit nici un leu. 

Eram tot timpul descurajat, ceea ce dă un 

fel de complex de inferioritate, îngreunînd 

evoluţia în viaţă. Dar, nu m-am dat bătat. 

Aşa se face că astăzi m-aţi putut întîlni. 

― Un gînd, vă rog, Rio Delafeuille, 

pentru cititorii revistei „Oglinda literară”. 

― Gîndul meu zboară către copii, 

cărora ar trebui să le dăm atenţia cuvenită, 

să-i ascultăm aşa cum se cuvine, astfel 

încît să-şi poată găsi acelaşi curaj de a se 

strădui cu piedicile vieţii. 

Vă mulţumim ! 

Interviu realizat şi tradus din 

franceză de Marilena Lică-Maşala 

Paris, luni, 14 martie 2011 

6995

DEZVĂLUIRI 

Augen Axinte Preda 

Marin Preda 

era spionat de Securitate 

Pe 16 mai 1980, la pranz, Marin Preda (58 de ani) era descoperit fara 

suflare pe patul camerei sale de la Casa de creatie a scriitorilor de la 

Mogosoaia. 

Lasase in urma o opera colosala si o ultima noapte deliranta, inceputa cu un pahar 

sau mai multe baute cu pamantenii si incheiata cu o intalnire brutala si neprogramata 

cu sfintii. 

in seara zilei de vineri, 15 mai 1980, in jurul orei 21.00, un taxi il lua pe Marin Preda 

din poarta Editurii Cartea Romaneasca, al carei director era. Declaratia soferului, aflata 

in arhive si facuta publica de Mariana Sipos in cartea sa “Dosarul Marin Preda “, este ca 

scriitorul “se afla in stare avansata de ebrietate”. in volumul aparut in 1999 se gasesc, 

de altfel, toate declaratiile martorilor care au interactionat cu Preda inainte ca acesta sa 

moara. Unele se contrazic, in cateva detalii minore, dar refac tabloul sumbru al acelei 

nopti infernale. Adus de taxi la Casa de creatie de la Mogosoaia, Preda este urcat in 

camera numarul 6, unde avea masa de scris si un pat, insa nu se culca. Dupa ce i se 

serveste o omleta, Marin Preda coboara in jurul orei 1.00 dimineata in sala de mese, 

acolo unde mai multi prieteni sarbatoresc ziua de nastere a scriitoarei Sonia Larian. 

Moartea lui s-a dovedit violenta 

Din declaratii reiese ca Preda consuma 100-150 de grame de votca si ca, pe la 

ora 2.00, este dus in camera sa de pttul Virgil Mazilescu si de portarul de la Mogosoaia, 

Tudor Pantiru. Este lasat pe pat, imbracat in palton. In jurul pranzului, Marin Preda este 

gasit mort, in patul sau, de scriitorul Dan Claudiu Tanasescu, cu care trebuia sa plece 

in acea zi la Focsani, la o intalnire cu cititorii. Din dosarul publicat in cartea Marianei 

Sipos aflam ca alcoolemia masurata la aproape 8 ore de la deces era de 3 grame la 

mie si ca “moartea a fost violenta. S-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor 

respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, in conditiile unei come etilice”. 

Sunt explicate si echimozele de pe fruntea lui Preda: “Semnele de violenta s-au putut 

produce prin lovire de corp dur si nu au un rol in producerea mortii”. 

In mod cert a fost omorat 

Imediat dupa moartea lui Preda, dar si dupa Revolutie, multi au sustinut teoria ca 

decesul scriitorului e suspect. Pttul Cezar Ivanescu, un apropiat al lui Preda, i-a acuzat 

pe alti scriitori din anturajul acestuia ca, in ziua fatidica, inainte de a ajunge la Mogosoaia, 

au baut impreuna, conspirand la moartea acestuia. “Daca l-a omorat Securitatea, voi ati 

fost securistii”, a acuzat Ivanescu. Criticul Alex stefanescu scria, in 1999, in articolul 

“Moartea lui Marin Preda - un subiect de roman politist”, din Romania literara: “A inceput 

sa circule zvonul ca Marin Preda a fost, de fapt, lichidat , fie de oamenii lui Ceausescu 

(fiindca devenise incomod prin independenta sa), fie de agenti ai KGB (fiindca in 

romanul Delirul il prezentase cu o anumita intelegere pe Ion Antonescu)”. In fine, fratele 

scriitorului, Alexandru Preda, cunoscut ca Sae, ii facea o marturisire dramatica, intr- un 

interviu din 2006, lui Gabriel Argeseanu: “Cred, in sinea mea, nu putin, ci mult, ca in mod 

cert a fost omorat. Dumnezeu stie de cine si cum”. 

“Cel mai iubit dintre pamanteni”, ultimul roman 

Marin Preda s-a nascut la 5 august 1922 in comuna Silistea Gumesti, judetul 

Teleorman, pe care-l va evoca apoi in operele sale. Dupa mai multe schite si povestiri 

publicate in ziarele vremii, debuteaza in 1948 cu volumul “Intalnirea din pamanturi”. Se 

impune drept unul dintre cei mai importanti scriitori ai epocii sale cu: “Morometii” (primul 

volum a aparut in 1955, al doilea - in 1967), “Imposibila intoarcere” si “Marele singuratic” 

(1972), “Delirul” (1975), “Viata ca o prada” (1977). In 1980, cu cateva luni inainte sa 

moara, apare “Cel mai iubit dintre pamanteni”. 

Voia sa-si cumpere casa cu 450.000 de lei 

În dosarul intrat in posesia Marianei Sipos se afla si un proces-verbal cu lista 

bunurilor si a obiectelor gasite in camera in care a murit Marin Preda. Printre acestea 

se afla manuscrisele romanului “Delirul” (volumul I), “Morometii”, “Viata ca o prada”, 

“Cel mai iubit dintre pamanteni” si mai multe agende cu insemnari, predate lui Cornel 

Popescu, redactor- sef la Cartea Romaneasca. Pe masa de lucru a lui Preda si in 

sertarele biroului sau au fost gasite, printre altele, suma de 2.910 lei (in numerar), 

un carnet CEC cu o depunere de 162.000 de lei, o chitanta de 450.000 de lei privind 

cumpararea unei case, mai multe ceasuri, icoane si tablouri, toate fiind incredintate 

sotiei scriitorului, Elena Preda. 

Cadavrul, imbracat cu pijamale si 

pardesiu 

În dosarul medico-legal intocmit la 

moartea lui Marin Preda sunt notate cu 

minutiozitate pozitia si starea cadavrului 

marelui scriitor. “Pe marginea patului de 

langa fereastra () se afla in pozitie culcat 

() Marin Preda () Din gura si din nas se 

scurge o mucozitate () cu miros puternic 

de alcool () Pe regiunea abdominala 

() inca se percepe caldura corporala. 

Moartea poate data de circa 8 ore () 

Cadavrul este imbracat cu pijamale, 

papuci si un pardesiu inspicat negru cu 

alb. Pe cearsaf, in dreptul patului si pe jos, 

in apropierea patului, se gasesc urme de 

voma”. 

Spionat de Securitate 

Marin Preda avea dosar de urmarire, 

iar arhivele dezvaluie ca securistii intrau 

noaptea in biroul sau de la editura, stiau 

ca se cearta des cu sotia si aflasera cine il 

antrena la bautura pe marele scriitor. 

Unul dintre marile mistere de dupa 

moartea lui Preda e disparitia mai multor 

manuscrise pe care scriitorul le pastra 

intr-o valiza depozitata la Editura Cartea 

Romaneasca. in volumul sau, Mariana 

Sipos dezvaluie ca la inventarierea 

manuscriselor de la editura, disparute 

de atunci fara urma, nu au fost invitati 

nici fratele lui Preda, Alexandru, despre 

care scriitorul fusese auzit de mai multe 

ori spunand ca, in cazul in care ar fi murit 

pe neasteptate, doreste ca acestea sa fie 

predate fratelui sau, si nici secretara lui 

Marin Preda, cea care- i batea la masina 

de scris toate manuscrisele. 

Se certa des cu sotia 

Mai mult, Sipos a descoperit in 

arhivele Securitatii faptul ca Preda, in 

calitate de director al Editurii Cartea 

Romaneasca, fusese pus sub urmarire 

si ca Securitatea facuse mulaje dupa 

cheile de la biroul sau, pentru verificari 

amanuntite care urmau sa fie efectuate 

noaptea! De altfel, Securitatea spiona in 

amanunt viata privata a lui Preda, asa 

cum reiese dintr-o nota din arhive: “De 

circa 10 ani obisnuia sa consume bauturi 

alcoolice. Avea dese certuri cu sotia si 

locuia aproape tot anul la Mogosoaia. 

Era antrenat la bautura de catre scriitorii 

Eugen Simion, Mircea Dinescu si Nicolae 

Manolescu”. 


Imagini ale universului stradal 

- Bulevardul Castanilor din Ploieşti - 

(Rezumat) 

Marian Dragomir 

REPORTAJ 

Povestirea este o proiecţie subiectivă a conştiinţei 

creatoare. Jaap Lintvelt, în cercetarea sa asupra relatării anumitor 

trăiri cu un caracter personal observă faptul că naraţiunile capătă 

uneori şi valoare estetică datorită emoţiilor impuse asupra lor. 

Naraţiunea orală are valoare datorită posibilităţii pe care o oferă 

revalorificarea structurii iniţiale în momentul actualizării epicului 

de către cititor. Valoarea rezidă în ea, este latentă, societatea 

este cea care va găsi valorile estetice ale unui astfel de text. 

Ceea ce presupune studiul de caz prezent este evidenţierea 

acestor valori care se află în continuă transformare datorită 

mobilităţii urbanului. Naraţiunile au drept scop configurarea 

identităţii unei străzi-segment de spaţiu urban, formele narative 

prezentă în istoriile orale revelatorii. Narativitatea reconstruieşte 

urbanitatea prin prezentarea vieţii umane. Fiecare narator 

are anumite reguli ale epicului pe care acesta le urmăreşte, 

conştient sau inconştient. Toate momentele recompuse de 

către interlocutor sunt realizate emoţional. În acest fel nararea 

devine un act cathartic, cu valenţe terapeutice, într-o oarecare 

măsură asemănându-se actelor narative tradiţionale. Lucrarea 

se fundamentează pe cercetarea concretă realizată prin multiple 

paliere. Relatările sunt produsul unei coagulări la nivel psihic 

a valorilor individului şi ale colectivităţii din care face parte. 

Vom urmări stabilirea unei coordonate actuale a Bulevardului 

Castanilor, care leagă Gara de Sud, principala poartă feroviară 

a acestui oraş cu centrul administrativ, cultural şi economic. În 

cadrul naraţiunilor sunt prezentate persoanele care convieţuiesc 

în perimetrul subscris Bulevardului Castanilor, apare lumea 

florăreselor, vânzătoarelor, poliţiştilor comunitari, a lucrătorilor de 

la salubritate sau de la A.D.P.P., precum şi cea a rezidenţilor. 

Fiecare discurs, închegat în timp şi validate de cãtre ascultãtori, 

este unul subiectiv, puternic marcat de modalitatea proprie 

fiecãruia de raportare la lumea exterioarã, dar şi de capacitatea 

de transfigurare a unei realitãţi trãite în cuvinte. 

Urbanitatea reprezintă un obiect de studiu al antropologiei 

şi etnologiei. “Amploarea luată de concentrările urbane pe toate 

continentele, transformarea brutală a peisajelor, înmulţirea 

migraţiilor de tot felul şi coexistenţa în aceleaşi spaţii a unor 

populaţii foarte diferite au anrenat o explozie a temelor etnologiei 

urbane.” 

Etnologia urbană utilizează anumite elemente şi aspecte 

ale sociologiei, elemente de teorie ce vizează formarea 

grupurilor, a mentalităţilor, comportamentul, aceste informaţii au 

rolul de a promova o imagine globală a factorilor ce au format 

cultura si mentalitatea urbană. Oirce informaţie trebuie să fie 

contextualizată, de aceea studiul etnologic urban presupune 

plecarea de la o viziune generală graţie interdisciplinarităţii 

cercetării şi ajungerea la un aspect strict etnologic, contextualizat 

prin selectarea anumitor informaţii relevante din întreg. „În 

etnologia contemporană, polisemia poate fi identificată cu posibilitatea 

de interpretare plurală a aceluiaşi domeniu de unghiuri 

diferite şi de minţi diferite. Studiul civilizaţiei şi culturii a ajuns 

să prolifereze astfel toate încrengă turile sistemului ştiinţelor 

contemporane”. 

Modelul propus este unul general, teoretic la început, ce 

are drept scop evidenţierea epitemologiei urbane. Acest model 

hermeneutic presupune o abordare sincronica şi diacronică 

privind fenomenul urban în general şi particularizându-se asupra 

cercetării oraşului Ploieşti, zona centrala, bulevardul Castanilor. 

Lucrarea de faţă prezintă o diatribă asupra culturii şi 

societăţii urbane ce se dezvoltă pe o triadă: cultura livrescă, 

cultura media, cea care proliferează anumite forme standard, 

dar şi modele de diferenţiere socio-culturale precum şi cultura 

populară, care prin forma sa reprezintă aspectul genuin, care 

este corelat cu mentalitatea nonfolclorică, rezultând din cadrul 

acestei melanj o fuziune ce are capacitatea de a promova noi 

manifestări socio-culturale. Acestă formă culturală configurează 

mentalitatea ontologică a spaţiului ce a produs-o. Societatea 

civilă şi etnocultura persistă vizând sistemul de relaţii între care 

indivizii, grupurile se manifestă autonom. 

Cultura de tip livresc urbană, prin eforturile creative 


asociate stilului modern de muncă şi exigenţă, corespunde 

unei noi cunoaşteri specializate, fondate pe un specific teoretic. 

Al doilea palier al culturii, cea mozaicată, este reprezentată de 

cunoaşterea empirică, prin probarea de tip pozitivist. Ultimul 

palier, cel al culturii de ordin popular, se întrupează prin 

cunoaşterea intuitivă şi care în afară aspectelor palpabile, ea se 

mai bazează pe simţurile comune. 

Una din primele încercări de definire a oraşului aparţine 

lui Max Weber. În lucrarea The City considera drept structuri 

reprezentative ale unei comunităţi urbane piaţe, fortul, sistemul 

legal şi adminstraţia publică şi politică. Oraşul produce un stil de 

viaţă nou ce este rezultatul utilizării judicioase a resurselor cât si 

creşterea raţionalităţii. 

Întrebarea pe care se fundamentează acest capitol este 

Ce este oraşul? La această întrebare nu există un răspuns dat 

cu exactitate, datorită perspectivelor multiple de abordare a 

urbanităţii. Există o serie de definiţii, fiecare specializată, având 

capacitatea de a releva o parte a unui ansamblu cu o mare 

complexitate. Din punct de vedere ecologic, urbanismul ca mod 

de existenţă este „rezultatul procesului de adaptare a omului la 

mediul său”. Burgess, în lucrarea The growth of the city, prezintă 

urbanul ca o alcătuire formată din cinci zone de activitate a 

urbanităţii. Prima zonă este cea a nucleului urban, care are rol 

economic, a doua zonă este cea care înconjoară acest centru, 

fiind alcătuită din afaceri ce conlucrează în mod direct cu prima 

zonă, devenind suport pentru primul sistem urban. Zona a treia 

este rezervată lucrătorilor, care îşi întemeiază existenţa în oraş 

prin munca în industrie, reprezentând clasa de jos a oraşului. 

Ultima zonă cunoaşte o ascensiune în cadrul oraşului modern; 

suburbiile dovedesc prin masiva mobilitate a locuitorilor către 

această zonă o dezvoltare fără precedent”. Această viziune 

a sistemului urban se fundamentează, conform lui A Hawley 

în lucrarea Urban Society, pe trei dimensiuni paradigmatice: 

ecosistem, populaţie şi enviroment. El oferă spre reflecţie o 

definiţie a oraşului, acesta fiind „unitatea teritorială permanentă, 

relativ dens locuită şi definită administrativ, ai cărei rezidenţi îşi 

câştigă existenţa în primul rând prin specializarea într-o serie de 

activităţi neagricole”. 

O altă încercare se regăseşte în lucrarea lui Schmidt, 

Sociologia urbană şi construcţia urbană. Autorul consideră 

oraşul ca realitate complexă, făcând distincţia între spaţiul fizic 

şi numărul de locuitori ce habitează acest loc, şi perspectiva 

socială dată de această formă de comunitate, bazată pe ţeluri 

comune, a cărei funcţie în final este de a promulga valabilitatea 

acelui sistem de comunitate în ochii lumii. 

Pe lângă reprezentările arhitectonice, urbanitatea îşi 

găseşte centrul în cadrul societăţii ce îşi relevă funcţiile. 

Societatea reprezintă o uniune de indivizi, ce îşi bazează 

legăturile atât pe legi inconştiente, cât şi pe o conştiinţă voluntară. 

Urbanul creează faţă de membrii săi anumite legi ce tind să fie 

contractuale. Societatea are un pattern de dezvoltare pe care 

individul îl urmează, dar îl şi propune prin asocierea la grupuri 

ale societăţii. În perspectiva studiilor de specialitate, societatea 

este comparată cu un organism, unitar în mişcare. Paul Barth, 

referindu-se la organicitatea societăţii, în lucrarea sa Die deci 

vreiv Philosophie der Geschichte als Soziologie, observă că 

aceasta „este un organism, dar un organism de natură spirituală, 

care constă dintr-o sinteză de unităţi de voinţă”. Viziunea biologică 

a oraşului are drept scop observarea urbanului ca o unitate in 

diversitate. „Mulţimea psihologică reprezintă o fiinţă provizorie, 

compusă din elemente eterogene, pentru un moment sudat, aşa 

cum celulele unui corp viu alcătuiesc, prin combinarea lor, o fiinţă 

nouă manifestând caracteristici foarte diferite de acelea pe care 

le are fiecare din celule”. 

Factorii perturbatori ai relaţiilor urbane pot fi comparaţi cu 

maladiile, soluţia fiind eliminarea din sistemul urban. Această 

înţelegere a oraşului are drept scop interrelaţionarea instituţiilor 

conducătoare înt-un sistem unitar, asemenea organelor 

componente ale oraşului. 

Privit din aspectul dihotomiei sat- oraş, urbanitatea este 

î 

6997

ESEU 

Cea mai frumoasă 

parte din mine... 

“Nu mă realizez deplin 

niciodată,pentru ca am o idée din ce in 

ce mai buna despre viata”. 

Cand m-am trezit de dimineata, 

involuntar mi-am adus aminte de acest 

vers al lui Nichita Stanescu, apoi intr-o 

reactie necontrolata am zambit usor. 

Ma simteam bine, si simteam ca tot 

ce e in jurul meu, se bucura de starea 

asta de bine a mea. M-am uitat pe 

geam: Bucurestiul era schimbat. Era 

mai tanar si mai voi, si intr-un mod 

ciudat simteam cum se bucura si el 

de starea asta de bine. Si mi-am dat 

seama ce era... Bucurestiul a inverzit, 

si verdele nu se mai satura sa fie 

Alina Micu verde. Nu stiu daca era doar o iluzie 

oferita de ploaie, dar pluteam intr-o 

stare de beatitudine efemera si lipsita de vreo perspectiva. In 

toata linistea asta absoluta, nu vedeam decat o simfonie de 

culori, in care se concentra o simfonie de ganduri. Eu zambeam 

in continuare, cu gandul la ceaiul de pe masa... 

Mi-am pus ceva pe mine si am iesit afara, uitand in mod 

intentionat umbrela. Aveam 

in minte o melodie perfecta 

pentru o astfel de dimineata 

si am inceput sa o fredonez... 

Mergeam la intamplare, fara 

sa merg sau fara sa raman 

intr-un loc. De obicei oamenii 

se plafonau in starile lor 

monotone, si nu ma observau, 

nici eu pe ei, decat la semafor, 

cand trebuia sa ne oprim. 

Astazi mi-au atras atentia intrun 

mod obsesiv. Astazi aveau 

umbrele colorate, si asta m-a 

facut sa zambesc iar... si 

cred ca s-au indragostit si ei 

de zambetul meu, ca aveam 

incaltari albastre ... As fi putut 

sa fiu egoista si ma bucur doar 

eu de el, dar m-am trezit prea 

plina de sentimente, si m-am gandit ca as putea sa-l imprumut. 

In mod normal imi place ploaia... sa stau la margine de 

geam si sa aud picaturile de ploaie cum se sparg de pamant... 

ciudat e cum si pamantul se sparge odata cu ele. Astazi mi-a 

placut ploaia pentru felul in care picaturile dansau pe fata mea... 

ciudat e cum si ele s-au indragostit de zambetul meu. 

In unul din aceste momente simt cum as vrea sa opreasc 

Alina Micu este timpul de altadata al lucrurilor cu o 

singura bataie de timp, este gandul care trece prin sine, mereu 

cu un alt gand, intr-un alt gand, de parca, Alina Micu ar fi 

inlauntrul si inafara tuturor gandurilor si lucrurilor. 

Credinta domniei sale este repetarea deserticiunii, pana 

cand aceasta se transcede pe sine devenind o irepetabila 

revelatie. Una dintre nenumaratele fiinte ale Alinei, nu cea de 

inceput si nu aceea care scrie, este calauza metafizica pentru 

celelalte fiinte ale sale in drumul lor rotitor. Revoltata de 

natura straveche a cuvintelor ajunsa la capat, Alina a gasit in 

cosmosul uman o noua materie pentru idealul sau, cuvantul. 

Poate ca nimic nu e asa cum am scris, dar totul pare atat de 

adevarat de parca asa ar fi... 

Laurian Stanchescu 

pe cineva de pe strada, si sa-l intreb: „Stii de ce zambesc?”... 

Mi-ar raspunde cu siguranta ca sunt un pic ticnita ca am iesit pe 

ploaie fara umbrela, ca probabil am tot timpul din lume ca sa-l 

pierd, si ca sunt obsedata de oameni, ca ii obsedez cu zambetul 

asta al meu. Cuvinte aruncate in graba... 

Eu i-as raspunde: „Viata e frumoasa, si azi am inteles-o... 

Si am incaltari albastre.” Si ar zambi instantaneu. Si as continua 

sa fac asta, pana ce as da, poate, peste cineva care mi-ar 

raspunde: „Nu am de unde sa stiu de ce zambesti, ai tu motivele 

tale, dar nici tu nu stii ca mie imi place verdele.” Atunci zambetele 

noastre s-ar completa... 

Ati observat ca de fiecare data cand ne punem o dorinta, 

inchidem ochii, si apoi dupa ce-i deschidem, zambim? 

Daca am lua fiecare lucru pe care am vrea sa-l facem 

intr-o zi, unul important, si l-am plasa adanc in noi, sub forma 

unei dorinte, n-am incepe fiecare zi, zambind? Chiar daca spre 

final, ziua se dovedeste a fi un esec, sufletele noastre déjà ar 

fi bandajate cu zambete.Si a doua zi, am putea s-o luam de la 

capat. Ma intreb,cum ar fi daca prima actiune a oamenilor dupa 

ce se trezesc, ar fi sa zambeasc? Cand intalnesc ceva frumos, 

sa zambeasca… cand gusta ceva frumos, sa zambeasca… si 

mai ales cand cineva nu zambeste, sa zambeasca! 

Despre mine n-ati putea spune ca asociez zambetul cu 

ceva frumos.. pentru ca eu pot sa zambesc cand voi, ceilalti, nu 

o faceti… si daca dupa ce primiti zambetul meu, o sa zambiti si 

voi, eu o sa zambesc iarasi pentru ca am vazut ceva frumos. 

Clasic si simplu… 

Sau cum ar fi daca ati putea sa va alegeti o zi doar pentru 

voi, sa fie ziua in care va descoperiti, o zi in care sa va dati timp 

pentru voi? Sa faceti tot ce va place pentru voi, si pentru sufletele 

voastre. Ideea e ca persoanele 

care au renuntat la vise, au 

renuntat la dorinte si au renuntat 

si la zambete. Imi pare rau sa 

va spun, dar oamenii aceia 

sunt foarte tristi, chiar daca nu 

li s-a intamplat ceva rau care 

sa-i faca sa se simta asa. Dar 

ii putem invata sa zambeasca 

iar... Eu i-as arata o floare... as 

primi un zambet; l-s pune sa 

mearga prin iarba dimineata, 

cand iarba inca mai poarta roua 

... as primi un alt zambet; l-as 

duce in parc... ar fi linistit, si 

ar zambi; i-as arata un copil... 

care zambeste... ar plange de 

fericire... si-ar zambi! 

Asa cum sustine si Freud 

„copii nu ne spun altceva dect 

am putea afla de la oamenii mari”; si ca inveti pe cineva cum e 

sa zambeasca iar, ii arati lucrule simple de care se bucura atunci 

cand era copil. E cel mai simplu. Si asa cum zambetul este ... 

„cea mai frumoasa parte din mine, dar atat de departe” trebuie 

sa-ti pui intrebarea „ De ce am nevoie ca sa zambesc?” Apoi uitate 

in jurul tau si spune-mi ce ai descoperit... o sa fii surprins. Dar 

pentru asta... da-ti timp pentru tine. E important sa faci asta.... 

privită ca o restructurare a raporturilor dintre om şi structurile 

mito-fantastice, om şi colectivitate. 

A Hawley, cel ce este considerat întemeietorul neoecologiei 

urbane, definea urbanitatea ca “un porces de creştere de la 

unităţi teritori simple, foarte localizate, la sisteme teritoriale 

complexe şi externe.” În cadrul acestei definiţii, urbanitatea este 

reprezentată de-a lungul istoriei ca un porces evolutiv asociat 

dezvoltării oraşelor. 

Pentru H. Gold urbanizarea reprezintă proccesul amplu 

de schimbare socială şi culturală ce induce o transformare a 

paradigmei mentalitate a omului. Astfel se vor reevalua anumite 

valori şi aspecte ritualice, care vor resemnatiza tradiţiile de ordin 

rural. El observă fenomenul urbanizării ca mod de transformare a 

societăţii, totl producându-se într-un mod revolutionar. 

În România procesul de urbanizare este observat în strânsă 

legătură cu industrializarea ţării şi procesul de cooperativizare a 

agriculturii. M. Constantinescu defineşte urbanizarea ca proces 

de transformare observat atât în mediul urban cât şi rural, 

respectiv, el disting dintre aspectele contitutive ale unei urbanizări 

a urbanului, dar şi o urbanizare a ruralului prin fenomenul de 

navetism. 

În fapt urbanizarea este rezultatul a trei căi de realizare: 

dezvoltarea oraşului existent, transformarea localităţilor rurale în 

centre cu caracter urban şi formarea unor noi centre urbane. Dacă 

de început diferenţele dintre rural si urban erau minime, acestea 

s-au augmentat odata cu dezvoltarea tehnologică. În ultima 

perioada se poate aduce în discuţie existenţa unei urbanizări 

generale care afecteaza toate resorturile şi compartimentele 

vieţii umane. 

De remarcat este faptul că urbanizarea poate doar să 

influenţeze mediul rural, fără ca acesta să fie transformat, 

realizându-se interacţiunea sat-orş, iar în zonele unde se menţine 

specificul activităţilor agricole se păstreaza elemente reale ale 

vieţiii culturale tradiţionale. 

Indicatorii care reflectă cel mai clar procesul de urbanizare 

sunt cei ce redau mobilitatea spaţială a populaţiei, adică migraţia 

şi navetismul, comportamentul demografic, ce implica starea 

natalităţii în principal, structura profesională, stilul de viaţă, ce 

are ca baza evaluarea timpului liber şi a aspiraţiilor precum şi 

structura instituţiilor sociale. 

Mobilitatea devine punctul central al determinării urbanităţii 

şi al proceselor care o organizează. O densitate de oameni, 

ce vine în contact cu urbanitatea, are puterea de a determina 

trăsăturile viitoare ale acelor valori, care vor guverna acea 

urbanitate. 


DIALOGURI SOCRATICE 

Scriitorul Viorel Dinescu a publicat la Editura Axis 

Libri, în anul 2010, un volum de interviuri, interviuri ce au 

apărut timp de peste 4 ani, mai bine zis timp de 52 de luni, 

număr de număr, in revista Dunărea de Jos, sub titulatura 

„Ancheta lui Dinescu”. Autorul şi-a avertizat cititorii, 

atenţionându-i că cele şapte întrebări au fost adresate 

unor „personalităţi de marcă ale literaturii naţionale” 

şi ale căror răspunsuri pot face oricând deliciul unor 

cunoscători şi apropiaţi ai fenomenului literar. Trecând în 

revistă ilustrele nume reţinem atenţia cititorului pe cele 

ale academicienilor Fănuş Neagu, Mihai Cimpoi, Nicolae 

Dabija, ale consacraţilor scriitori din ţinuturile cele mai 

năpăstuite, reprezentative fiind numele basarabenilor 

Dumitru Matcovschi, Valeriu Matei şi Mihai Prepeliţă, a 

cernăuţeanului Vasile Tărâţeanu, precum şi ai cărturarilor 

din vechile hotare ca: Nicolae Paul Mihail, Adrian Dinu 

Rachieru, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, 

Theodor Codreanu, Dumitru Ion 

Dincă, Ion Beldeanu, Doina 

Uricariu, Emilian Marcu, Gheorghe 

Neagu, Şerban Codrin şi mulţi alţii. 

Din enumerarea acestor ilustre 

nume se poate lesne observa 

aria atotcuprinzătoare a spaţiului 

cultural românesc ceea ce duce la 

o abordare, din punct de vedere 

a răspunsurilor, la înţelegerea 

preocupărilor şi fenomenelor din 

fiecare zonă culturală în parte. 

Este meritul exclusiv al autorului 

care a ştiut săi adune, la aceeaşi 

masă simbolică a dialogului, pe 

atâţia oameni de cultură, diferiţi ca 

genuri literare abordate, dar atât 

de preocupaţi de soarta literaturii 

naţionale şi a creatorilor. Sunt şapte 

întrebări fundamentale şi tot atâtea 

răspunsuri. Nu vom reproduce 

întrebările dar vom evidenţia 

răspunsurile unora dintre cei 

chestionaţi ca sa vedeţi care sunt 

adevăratele probleme din literatura 

română. 

Acad. Fănuş Neagu: Pe 

mine mă însufleţeşte necontenit patima pentru lecturi. 

Dar adevărul e că harul lui Dumnezeu a făcut din mine 

scriitorul care sunt. O carte frumoasă mă face mereu la 

fel de fericit ca pe vremuri o sticlă de vin bun. Bibliotecile 

şi muzeele mi-au sporit necontenit puterea de a imagina 

deochiur de legendă, miresme vechi – parfumul ce-l simt 

iniţiaţii în vrăjile care au domnit într-o lume ce şi-a elucidat 

pretenţiile şi închis sertarele”. 

Acad. Mihai Cimpoi: „Noţiunea de generaţie este, 

după cum se ştie discutabilă. Nichita Stănescu era de 

convingerea că nu există generaţii, ci numai poeţi: poetul 

Eminescu, poetul Labiş, nu şi generaţia Eminescu sau 

generaţia Labiş. Tudor Vianu propunea un termen mai 

exact: generaţia de creaţie”. O altă parte a unui răspuns: 

„Cred ca cel mai important fenomen din perioada 

postdecembristă este aducerea acasă a valorilor culturale 

româneşti din diaspora şi din spaţiile extrateritoriale locuite 

de români (Vintilă Horia, Paul Goma, Ştefan Baciu, Vasile 

Posteucă, Dumitru Ţepeneag, Al. Lungu, Bujor Nedelcovici, 


scriitorii români din Basarabia, 

Nordul Bucovinei, Voivodina). 

Imperativul numărul unu este 

cunoaşterea şi valorificarea 

operei lor, integrarea (cu 

examenul valoric respectiv) în 

spaţiul cultural unic românesc”. 

Theodor Codreanu: 

„Marea poezie nu depinde 

de măruntele tehnici formale. 

Acestea sunt funcţionale în 

măsura în care sunt oglinda 

unor taine insondabile ale 

fiinţei. Cultivate în sine duc 

inevitabil la ceea ce Caragiale 

numea manieră. Or, marea 

poezie e stil. Diferenţa dintre 

Levantul lui Mircea Cărtărescu 

AMPRENTE 

Stan Brebenel 

şi Divina Comedie a lui Dante este cea de la manieră la stil. 

(...) Cine nu înţelege este condamnat să rămână un poet 

manierist, onorabil, chiar mare, dar cu porţile genialităţii 

închise”. 

Interesantul scriitor Theodor 

Parapiru are o afirmaţie aparent 

şocanta. El afirmă că: „Devine 

copleşitor numărul analfabeţilor 

care ştiu să citească şi nu ştiu să 

scrie. Este un aspect esenţial pentru 

civilizaţia ce va urma, edificată 

pentru ideea de globalizare, la 

spectacolul căreia gândirea nu 

are loc la lojă, ci la peluză, sumar 

echipată”. Dacă ar fi să avem în 

vedere numai următoarea afirmaţie 

trebuie preţuit: „Există o operaţiune 

prin care unii caută notorietate sau 

servesc imperative din spatele 

cortinei. Nu sunt proşti, sunt lichele 

şi ticăloşi”. Cred că nu se mai poate 

adăuga nimic. 

După lecturarea raspunsurilor 

celor intervievaţi pot fi trase anumite 

concluzii, şi anume: 

- Problemele ridicate nu 

sunt rezolvate în aceste dialoguri 

dar pot sa ofere unele soluţii sau 

măcar să le evidenţieze şi, poate, 

unora să le dea de gândit. 

- Părerile celor care au 

răspuns anchetei sunt foarte pertinenete, dovedesc 

o excelentă cunoaştere a stării literaturii române, a 

conflictelor şi tendinţelor actuale, sunt lucide şi aproape 

în aceeaşi direcţie. Vina, dacă ar fi una, ar fi aceea că 

respondenţii sunt de vârstă apropiată, aparţinători ai 

generaţiilor literare anterioare anului 1989. 

- Ar fi fost interesantă şi părerea teribiliştilor 

generaţiei „douămii” care au invadat literatura română cu 

scopul declarat, uneori mai voalat, alteori mai răspicat, de 

a impune o anumită conduită, de multe ori anarhică, de a 

bulversa ierarhiile şi criteriile valorice clasice statornicite 

în zeci de ani şi recunoscute de foarte multe generaţii de 

creatori. 

Demersul lui Viorel Dinescu este cu atât mai de 

apreciat cu cât a reuşit, prin cele şapte întrebări foarte 

interesante, să le provoace pe numeroasele personalităţi 

ale zilei, 52 la număr, de a se implica în această dezbatere, 

nu numai interesanta dar de mare actualitate. 

6999

ESEU 

Mamornicul 

Entomologii spun că sunteţi cam patru mii cinci sute 

de neamuri. Mai spun că existaţi de pe timpul dinozaurilor 

fiindcă s-a găsit un strămoş de-al vostru prins într-un 

chihlimbar vechi de vreo cincizeci de milioane de ani. Că voi 

veţi fi supravieţuitori pe acest pământ şi după un eventual 

război nuclear sau chiar atunci când Soarele, devenit o 

„gigantă roşie”, ar fi înghiţit planetele Mercur şi Venus iar 

radiaţiile ultraviolete vor fi făcând de mult timp ravagii pe 

Terra. Dintre toate rubedeniile voastre doar vreo treizeci aţi 

fi domestice. Adică sunteţi asociaţi cu locuinţele umane şi 

în niciun caz că aţi fi deprinşi cu omul şi că i-aţi fi de vreun 

folos. Generic, vi s-a dat numele de gândaci-de-casă. Nu 

ştiu dacă asta vă supără au ba. Încercând să facem puţină 

lumină, ori din contra să încurcăm şi mai tare lucrurile, 

înşirăm câteva denumiri căpătate în vreme, urmând ca 

fiecare să tragă la casta lui mai mult sau mai puţin ilustră 

ori să rămână orfan prin neaoşa vorbire a gospodinelor 

înfuriate: gândacul-morţilor (Blaps mortisaga) în unele 

regiuni numit şi borză, goandă sau goambă; gândacul-defăină 

(Tenebrio molitor), morar sau grângoaşă; gândaculde-casă 

(Phyllodromia germanica) menţionat şi ca şvab, 

tărhan, gâzoabă, corhan, torhan, rus, turhan ori tarcan… 

Nu, pe tine nu te-am pomenit aici, dar nădăjduim 

că te vei recunoaşte în rândurile de mai jos, iar dacă n-ai 

atâta duh te vom ajuta înspre final. 

Îţi faci apariţia îndeobşte în lumina difuză a amurgului, 

în lumina de stroboscop a televizorului ori a vreunei veioze 

băhnită. Chiar dacă simţi mişcare în jurul tău, tu nu cauţi să 

te ascunzi repede întrucât elimini o secreţie de-a dreptul 

pestilenţială atunci când eşti atins. Mersul tău se vrea ferm 

şi demn, însă aroganţa, însoţită cel mai adesea de un 

groaznic surplus adipos, te face întotdeauna hâd. Căţărat 

pe cele şase picioare subţiri şi păroase, înalte şi strâmbe, 

trupul masiv, în comparaţie cu membrele, stârneşte 

până şi râsul eunucilor văduvi. Nu, tu nu ai suferit vreo 

metamorfoză ca personajul lui Franz Kafka. Tu nu te 

vezi respingător în ipostaza ta. Aşa ai fost de când te ştii. 

Trăiai în celare şi debarale, în beciuri şi subsoluri umede 

şi răcoroase. Autostrăzile tale erau cărările şobolanilor 

sau ţevile de canalizare. De ce n-ai rămas acolo?! Nimeni 

nu te-ar fi remarcat în mod deosebit, pe nimeni nu ai fi 

deranjat în mod evident! Dacă ai fi continuat să te hrăneşti 

cu stropii râncezi de ulei de sub aragaz ori cu firimiturile 

mucegăite din spatele dulapurilor coşcovite aveam cu tine 

doar un război casnic, dar aşa provoci reacţii publice. Ai 

scos ţara asta din priză ca pe un frigider cât de cât populat 

şi ai transformat totul într-o clismă extrasă parcă dintrun 

cadavru putred. Cu asta te hrăneşti tu. Asta vrei să te 

înconjoare. Acesta-i mediul tău. 

Ţii neapărat să ne convingi că nu ai şase picioare, 

ci că eşti un Shiva, hindusa zeitate cu patru mâini. Nu te 

amăgi – dansul tău nu reprezintă un ciclu de nimicire şi 

de formare a lumii. Tu nu ai clădit, nu clădeşti şi niciodată 

nu vei clădi ceva nobil! Tu doar distrugi, doar acaparezi. 

Furi fără nicio apăsare până şi din mâncarea bătrânilor din 

aziluri dar şi din bomboanele copiilor cu dizabilităţi, internaţi 

adesea în cămine sordide. Totul îţi prieşte. În special 

purulenţa. Fie ea morală, 

socială ori economică. 

Te amăgeşti că ai 

o aură. Vai ce blasfemie! 

Tu nu ai nimb, ci un 

halo sinistru. Dacă 

haloul ar fi din vapori de 

mercur şi fosfor, din acid 

clorhidric şi amoniac tot 

ar fi ceva de capul tău, 

însă tu eşti un planetoid 

din rahat înconjurat de 

cele mai respingătoare 

miasme. Acesta e ozonul 

caracteristic ţie pe care îl 

respiri cu nesaţ. Ion Lazăr da Coza 

Oh, şi dacă ne 

uităm la tine descoperim uşor patru adâncituri pe trupuţi 

dezgustător. Una în frunte, una în osânza de sub buric 

– ombilicul dovedeşte că ai avut totuşi o mamă!? – şi 

câte una pe umeri. Firesc, urmele acestea ar fi trebuit să 

fie lăsate de colţurile vreunei ferestre în chip de romb a 

vreunei închisori jilave. Dar nu. Acolo, în gropile acelea, 

îţi izbeşti degetele de vidanjă, închipuind o cruce mare 

şi curată fiindcă tu – vezi Doamne! – eşti evlavios. Ba ai 

construit şi vreo biserică prin oarece cătun sau ghetou, 

ori poate doar ai zugrăvit-o. Nu ţi-a ajuns numai atât: ţi-ai 

boit şi detestabila-ţi făptură pe sacrul perete. Asta ţi-a fost 

îngăduit deoarece şi prin altare şi amvoane sunt destui 

ca tine. Ai asistat batăr la o slujbă în biserica ridicată sau 

pictată din obolul tău? Dacă „da”, ai văzut desigur că 

enoriaşii nu stau la umbra frescei tale căci şi ea pute. 

Adesea eşti şi om politic ori stai în spatele a multor 

oameni politici, dirijând astfel o caricatură de partid. 

Imaginea de salvator al neamului e deconspirată încetîncet 

şi tot ce vremelnic i-a îmbătat pe naivi se transformă 

în greaţă şi-apoi în lehamite. Pentru teamă sau furie e deja 

prea târziu. Te-ai înmulţit suficient încât să stăpâneşti şi să 

împarţi cu cei de teapa ta stârvul ţării. Nici voi între voi nu 

vă respectaţi şi nu vă suportaţi exalaţiile, dar aveţi nevoie 

unul de altul. Obsecvioşi ai destui – cei prea slabi ca să-ţi 

arate oglinda sau cei ce aşteaptă să le arunci o ciozvârtă 

cangrenată, muiată în balele tale de varan de Komodo! 

–, numai că oricât ai fi de bogat nimeni nu te iubeşte! Nici 

măcar progenitura ta. Şi lui îi puţi, dar asta nu înseamnă că 

nu-ţi toacă banii infecţi în cluburile pline cu libărci… 

Cum spuneam, eşti foarte rezistent şi oportunist. Ai un 

număr mic de inamici naturali. Câţiva paraziţi şi prădători. 

Dintre aceştia din urmă, viespile din familiile Evanidae şi 

Ampulicidae ţi-ar mai veni de hac. Dar ce să facem dacă 

„doamna legată la ochi” nu e o astfel de viespe? Asigurat 

din această parte, continui să defilezi nepăsător pe sub 

ochii celor pe care-i consideri limacşi amorfi atunci când, 

anesteziindu-se în sărăcia lor, lăcrimează urmărind vreo 

telenovelă ori vibrează la un meci de fotbal jucat de echipa 

naţională. 

Te-ai recunoscut? Eşti tu: mamornicul sau clăbucul, 

moroslivul sau gringoaşa-puturoasă, gândacul-negru sau 

gândacul-puturos. Puţini, foarte puţini te ştiu pe numele 

latinesc – Meloe proscarabaeus. Din păcate, şi mai puţini 

sunt cei care nu mai suportă fetida-ţi prezenţă. 


Seva copacului 

Parcă şi seva copacului din curtea spitalului ascultă 

trăsnetul din sângele unui trecător căruia nu-i mai rămăsese 

nici umbra unei rugăciuni, sub plămânul drept, tocat de o 

boală nemiloasă. Toate gândurile îl dezbrăcau implacabil de 

ultimele zile de existenţă, ce se terminau tacit, fără gemete, 

fără lacrimi. 

Niciodată n-a putut să-şi explice, la ce servesc lacrimile. 

De foarte multe ori, ele maschează neputinţa sau pentru 

unii laşitatea. Pentru el, erau aproape inexistente. Durerea 

se lăsa, ca o noapte adâncă peste trupul său şi nimeni nu 

observa, că notele ei acute, erau claustrate acolo, într-un 

interior, ca o scenă unde se juca ultima tragedie. 

Cum ajunsese el boschetar? De ce? De ce tocmai el? 

Era licenţiat în drept, cunoştea toate legile Codului Penal, 

toate labirinturile în care fântâni de idei ţâşneau salvatoare 

pentru a scăpa de sentinţe pe cel mai ticălos dintre ticăloşi. 

Ei da, aici greşise! Dăduse la lumină toate nelegiuirile unui 

infam, unui oarecare, unui oarecare, Nae Paranescu, uns cu 

toate alifiile vremii şi îmbogăţit până la ultimul segment, fără 

scrupule. Ei şi? Cu asta ce-i? Până aici, nimic nou, nimic 

vechi: eroul, intelectualul şi bolnavul erau una şi acelaşi 

lucru. 

Nicio clipă, cei din spital nu s-au gândit la originea lui; 

doar într-o zi, o asistentă cu ochii mari şi migdalaţi se uită la 

el, proiectându-l în trecut, a rostit poate fără voia ei o frază: 

- Acest om, dincolo de aspectul său deteriorat, pare a 

fi altcineva, altceva… 

Părea o uşă sărită din balamale, ce stătea sprijinită 

de peretele ultimului salon, ca un soldat rănit pe frontul de 

luptă, pe care nu-l băga nimeni în seamă. 

- Ce stai mă, cu sufletul agăţat de privirea asistentei?, îl 

întrebă doctorul cel cărunt, care, tocmai venise la gardă. Ori 

crezi că reprezinţi pentru ea, un tablou? 

A, da, să ştii că asistentei îi plac picturile lui Tonitza, 

unde ochii copiilor, aproape nenatural de rotunzi erau 

încărcaţi cu inocenţă şi, poate, speranţă. O mică scânteie 

traversă memoria bolnavului, care stătea inert, ca o piatră 

şi-şi măcina secvenţele vieţii, tălmăcite în visele nopţii, fără 

răspunsuri clare. Odată visase şi el la tablourile lui Tonitza… 

Vocea coborâtă a doctorului penetra micile reverii ale 

pacientului: 

- Hai, spune Florina, mai are de stat mult la noi? 

- Până s-o dărâma spitalul, domnule doctor, căci 

se pare că toţi am cam uitat jurământul lui Hipocrat şi 

ne cramponăm de lucruri mărunte, cum ar fi: hrană, 

îmbrăcăminte, spectacole siropoase şi… ireale… 

- Ai dreptate, uite, de ieri mă gândesc la amărâtul ăsta, 

el nu-şi mai face griji de nimic, un boschetar, anonim, adus 

în miez de noapte de-o salvare acum circa o lună de zile. 

Ce-o să facem cu el? Îl redăm din nou străzii? 

- Nu domnule doctor, eu îl voi lua la mine acasă, stau cu 

mama şi cu fratele meu într-o casă moştenită de la bunica, 

are cinci încăperi, una mai izolată va fi camera lui. Pentru 

mine, el reprezintă un caz aparte. 

- Eşti într-o dungă? Ce-ţi veni? Crezi, oare, că el îşi 

doreşte confort? E un bezmetic, nu-l vezi, nu comunică cu 

noi, nu e interesat de nimic, de absolut nimic, ei, drăcie!… 

Doctorul era un celibatar convins, dar acum, de puţină 

vreme devenise uşor flexibil şi chiar emoţionat, de aerul 

atât de distins al asistentei… Câteodată, cu mâinile sub cap 

îşi imagina apropierea ei, cu toate onctuozităţile unui glas 

vindecător, cu gesturile ei aşezate, parcă, pe o tavă minionă 

pentru a fi servite doar la micul dejun… 

- Altă treabă n-ai, decât să fii altruistă, să comanzi 

anilor ce vor veni o altă structură? Lasă, uită-te mai bine 

în jur şi vei observa că sabia are două tăişuri şi tu stai la 

mijlocul unui câmp de luptă, fără apărare! 

Pe fereastră, copacii se ondulau zgomotos, anunţând 

o furtună de vară, fără precedent. Ochii bolnavului căpătară 

culoarea unui nor asemănător tornadei… Deşi discuţiile 


PROZA 

despre el, nu-i 

plăceau de loc, ar 

fi vrut să cheme 

timpul înapoi, să-i 

poată arăta acestui 

îngâmfat diploma lui, 

cu toate notele cu 

care bravase în timpul 

facultăţii, cu toate… 

urcuşurile lui… Dar… 

toate fusese mistuite 

de flăcări, de flăcările 

uitării. Fugise cu ce 

avea pe el, nu mai 

ştia de familie… se 

trezise într-o baltă de 

sânge la marginea 

pădurii… De atunci, 

lumea pentru el, 

luase o altă turnură 

şi o amnezie acră, 

îi inundase fiinţa. 

Constanţa Cornilă 

O bătaie de inimă, 

brusc, îi curmase 

orice speranţă. Oricum, nu am pe nimeni, dar poate am şi nu 

ştiu. E o formă ciudată a lucrurilor care te face să le simţi, 

fără să le vezi… 

Asistenta, care plecase cu doctorul, revenise. Era 

candidă şi se lăsă uşor pe un colţ de pat privind parcă… în 

transparenţa lui… 

Un tunet puternic croise un cerc rotund de geam 

precum gândurile ei, venite dintr-o albie mai verde, să facă 

posibilă trecerea peste obstacolele vieţii. Tunetul o aduse 

aproape de pacient. 

- Nu-ţi fie teamă, peste câteva zile vei fi externat şi vei 

locui undeva, unde sper că vei avea tot ceea ce ai nevoie, 

fără să mai iei contact cu lumea ta, de până acum… 

- Ce lume?, se întrebă bolnavul în gând. Doar n-am 

fost toată viaţa boschetar, dar cum, cum să demonstrez 

acest adevăr? E foarte greu … aproape imposibil. Trecuse 

de cincizeci de ani şi asistenta să tot aibă vreo douăzeci şi 

cinci. 

Odată, mama sa îi povestise că abia împlinise vârsta 

de un an, când le luase foc casa lor cu ferestre înalte şi 

cu un copac ocrotit, în preajmă. De atunci, nu mai ştia 

nimic de tatăl lor. Era un om bun, deştept, condamnase la 

zece ani de închisoare un mare escroc, şi cu dovezi greu 

de arătat, a reuşit să facă lumină într-un proces lung şi nu 

tocmai principial. Cineva le dăduse foc într-o noapte de 

vară foarte fierbinte, când şi frunzele copacilor puteau să 

se aprindă de la soare… Cu cei doi copii alergând disperată 

prin casă, mama fusese salvată de pompieri, ca prin minune. 

De atunci, tatăl dispăruse fără urme. Timpul îl luase cu el şi-l 

transformase, poate într-o formă fără viaţă sau poate într-o 

stană de piatră, ca-n poveştile din copilărie. 

Era târziu. La poarta spitalului aştepta un taxi, pe 

care asistenta îl comandase cu voce tremurândă. Pacientul 

îmbrăcat în haine noi, o însoţea ca o umbră, ca o nălucă, fără 

să o întrebe, unde vor ajunge. Şoseaua udă pare, că aducea 

o definiţie nouă lacrimii. 

Ajunşi acasă, mama uimită privea ca la un tablou mult 

râvnit, pe care, nu avusese acces să-l cumpere… Pacientul 

avea sub geană, pe obrazul drept, o aluniţă cu păr des, 

ca o perie şi pleoapa ochiului drept uşor coborâtă. Aşa-i 

rămăsese privirea neschimbată, uşor umbrită de timp şi de 

uitare. Cu braţele întinse către lumină, mama, parcă, alunga 

întunericul de până atunci. Strigă atât de tare, încât pădurea 

care-l salvase atunci pe pacient, îşi trimisese ecoul foarte 

aproape: Anton… Anton… Anton… Peste îmbrăţişarea lor, o 

pată groasă de sânge pare c-a semnat ultima zi a revederii şi 

prima zi, a stingerii… 

Parcă şi umbra unui copac asculta trăsnetul din 

sângele unui trecător, căruia nu-i mai rămăsese nici umbra 

unei ultime rugăciuni. 

7001

DEZVĂLUIRI 

Problema “Oculta” 

Securitatea faţă cu 

francmasoneria în anii `80 

Acesta este, cu mici excepţii, 

nivelul informaţiilor furnizate de aceste 

documentare cu privire la ritualul şi 

organizarea francmasoneriei. Forma de 

prezentare a aceloraşi informaţii diferă, în 

funcţie de inspiraţia de moment a autorului, 

dar conţinutul rămâne acelaşi, nici unul 

din aceşti autori neuitând să amintească 

se prezenţa craniilor în cadrul ritualurilor 

masonice sau să avertizeze asupra 

caracterului lugubru al acestor ceremonii. 

Câteodată şi inspectoratele judeţene ale 

Securităţii îşi aduc o contribuţie originală 

la procesul de documentare, aducând la 

cunoştinţa conducerii D.S.S. cele mai noi 

date în această privinţă, obţinute de la 

diverse surse locale: 

„Bănăţeanu”, lucrat în supraveghere 

informativă, de profesie muzeograf, 

director al Centrului de Îndrumare 

Călăraşi, a fost semnalat de sursa „Peltea” 

că s-a referit la situaţia francmasonilor, 

arătând că masonii şamani şi cei din 

ordinul cavalerilor sunt testaţi prin izolare 

într-o peşteră timp de 14 zile, legaţi de un 

schelete [sic!] şi observaţi de conducerea 

Domnului. 

Informaţiile furnizate asupra 

doctrinei oficiale a francmasoneriei sunt 

cu totul sumare – deşi sunt citate pasaje 

din Constituţiile lojilor din România, 

acestea erau considerate nedemne de 

crezare, având în vedere faptul că scopul 

real al masonilor era controlarea vieţii 

politice şi economice din toate statele 

lumii – iar cele referitoare la diferitele 

rituri masonice lipsesc aproape cu 

desăvârşire. Singurul rit menţionat este 

cel Scoţian Antic şi Acceptat, iar singura 

gradaţie masonică era cea care cuprindea 

33 de grade şi toţi masonii cunoscuţi de 

Securitate aveau obligatoriu gradul cel 

mai înalt – 33. Nu sunt furnizate informaţii 

nici cu privire la istoria extrem de agitată a 

francmasoneriei din România din perioada 

interbelică, iar dacă există, totuşi, unele 

informaţii sumare în această privinţă, ele 

se referă la masonerie ca la un tot unitar, 

cu o conducere centrală, ascultată de 

toţi membrii lojilor din România (această 

imagine fiind în contradicţie flagrantă cu 

realitatea). 

În afară de datele furnizate de 

documentarele amintite mai sus, cadrele 

Securităţii mai apelau la diverse lucrări 

apărute în România privind problema 

francmasoneriei, privilegiată fiind, în 

acest sens, cartea lui Toma Petrescu 

Conspiraţia lojilor – Francmasonerie şi 

Creştinism, publicată în 1941, pe baza 

documentelor confiscate de legionari de 

la lojile masonice din România în 1940 

-1941. Cartea respectivă era considerată 

Nicolaie Ioniţă 


utilă din perspectiva Securităţii nu atât 

datorită consideraţiilor sale cu privire la 

francmasonerie, cât graţie listei nominale 

a masonilor din România ce apărea la 

sfârşitul lucrării. Utilitatea unei astfel de 

liste la sfârşitul anilor `80 era cu totul 

îndoielnică, dat fiind faptul, recunoscut şi 

de unul din ofiţerii Securităţii, că aproape 

toţi cei prezenţi pe lista în cauză erau 

fie decedaţi, fie emigraţi de multă vreme 

din România. Alături de lucrări publicate 

în perioada interbelică, de o factură 

asemănătoare cu cea a lui Toma Petrescu, 

sunt utilizate şi documente furnizate de 

Filialele Arhivelor Statului din judeţe, care 

cuprindeau însă date de o importanţă 

redusă privind reuniuni ale unor loji active 

pe plan local în perioada interbelică. 

Pe lângă sursele documentare 

şi bibliografice, Securitatea utilizează, 

în vederea documentării în această 

problemă, datele furnizate de diverşi 

informatori, unii dintre aceştia foşti 

francmasoni, care fie furnizează voluntar 

aceste date, fie dau simple declaraţii în 

care descriu diferite ritualuri masonice 

sau fac aprecieri generale cu privire la 

francmasonerie, unele din el fiind de 

natură să înşele vigilenţa „organelor” : 

„Dorin Nicodim spunea că masoneria 

nu se potriveşte cu firea românului, care 

n-are aplicaţie pentru secrete şi practici 

oculte. Dacă a făcut la noi prozeliţi, zicea 

el, este pentru că românul are, într-o zi pe 

săptămână pentru nevastă un alibi sigur : 

spune că merge la lojă şi, de fapt, se duce 

la amantă.” 

Pe lângă toate acestea au existat, 

desigur, informaţii cu valoare practică 

furnizate de diverşi informatori cu privire 

la modul de salut al francmasonilor sau 

la aspecte ale ritualurilor acestora, după 

cum au existat şi materiale bibliografice 

şi documentare privind francmasoneria 

de certă valoare la arhiva Centrului de 

Informatică şi Documentare, dar acestea 

din urmă nu puteau fi consultate de 

toţi ofiţerii din ţară care se ocupau de 

problema „Oculta” – presupunând că ar fi 

avut intenţia de a o face. 

Probabil că cea mai importantă 

consecinţă a modului defectuos în care 

s-a realizat documentarea în problema 

„Oculta” a fost faptul că, în final, cadrele 

Securităţii care se ocupau de această 

problemă nu puteau să facă diferenţa 

dintre francmasonerie şi orice doctrină 

sau mişcare esoterică. Confuzia este 

întreţinută şi de conducerea Securităţii, 

care amestecă de multe ori noţiunile şi 

furnizează cadrelor din subordine drept 

material documentar în problema”Oculta” 

informaţii despre esoterism, mistică, 


teosofie etc. , dar mai ales de cei care 

au avut rolul de a pregăti personalul în 

această problemă şi care nu au oferit 

nici un fel de date cu privire la doctrina 

francmasoneriei şi la ritualurile acesteia, 

preferând să vorbească doar de influenţa 

malefică a masonilor asupra vieţii politice 

şi economice internaţionale. În fond, 

aceste sinteze - care reprezentau, 

totuşi, cea mai importantă modalitate de 

documentare a lucrătorilor operativi în 

problema „Oculta” – nu răspundeau la 

cea mai importantă întrebare în problema 

francmasoneriei, din punctul de vedere 

al cadrelor Securităţii : cum puteau fi 

identificaţi adepţii acesteia ? Această 

situaţie va genera, ulterior, numeroase 

confuzii, care se vor reflecta asupra 

modului în care au decurs celelalte acţiuni 

desfăşurate de Securitate în problema 

„Oculta”. 

Neajunsurile din procesul de 

documentare au fost sesizate ulterior şi de 

ofiţeri din cadrul Direcţiei I, dar aceştia nu 

puteau decât să înregistreze consecinţele: 

Ofiţerii de informaţii interne, 

precum şi unele cadre de conducere, 

nu au documentarea necesară privind 

obiectivele masoneriei internaţionale, 

modul de acţiune, simbolurile, limbajul 

şi gestica masonice, la activitatea de 

învăţământ profesional, inclusiv la 

cursurile de perfecţionare şi reciclare, 

făcându-se puţin pe această linie. 

Urmărirea informativă a 

persoanelor bănuite de apartenenţă 

la francmasonerie sau de întreţinerea 

de legături cu diferiţi membri ai lojilor 

masonice a constituit cea mai importantă 

activitate desfăşurată de Securitate în 

problema „Oculta”. Persoanele care intrau 

sub incidenţa urmăririi informative în 

problema francmasoneriei trebuia să se 

încadreze, teoretic, într-una din categoriile 

stabilite de la bun început de conducerea 

Securităţii prin Programul de măsuri 

pentru cunoaşterea şi contracararea 

acţiunilor ostile ţării noastre preconizate 

de francmasomerie, întocmit cu prilejul 

deschiderii dosarului de problemă „Oculta” 

: 

„În evidenţa dosarului de problemă 

vor fi incluse persoane : 

a) Cunoscute că au făcut parte din 

francmasonerie înainte de anul 1948, 

când aceasta a fost scoasă în afara legii; 

b) Cu privire la care există indicii 

sau informaţii că au fost racolate ulterior 

la activităţi francmasonice; 

c) Depistate că au legături cu 

organizaţii sau elemente francmasonice 

din exterior; 

d) Semnalate că sunt trimise în 

ţară cu misiuni din partea organizaţiilor 

francmasonice din exterior; 

e) Străini cunoscuţi că fac parte 

din francmasonerie , care vizitează 

R.S.România ori acţionează din exterior 

împotriva ţării noastre; 

f) În ale căror preocupări se 

regăsesc simboluri, expresii ori idei 

francmasonice ; 

g) Descendenţi ai foştilor 

francmasoni care întreţin legături cu 

străini, călătoresc în străinătate ori sunt 

cunoscuţi că desfăşoară activitate ostilă ; 

(continuare în nr. viitor)

„ULTIMUL LUCRU CARE 

TREBUIE SĂ MOARĂ LA 

OM ESTE SPERANŢA” 

- interviu cu actorul Mihai Mereuţă - 

INTERVIU 

Motto: Iată-mă rămânând ceea ce sunt 

.................................................. 

A fi sămânţă şi a te sprijini 

Pe propriul tău pământ.” 

Nichita Stănescu – Elegia XI 

Scena este, pentru inimitabilul 

actor Mihai Mereuţă, locul în care îşi 

desfăşoară, prin artă, mult mai exact 

decât prin ştiinţă şi filozofie, partitura 

cunoaşterii. Aici descifrează, mai ales 

pentru publicul de care este legat spiritual 

prin natura sa specială, umană, minunatul 

text al existenţei noastre fireşti. 

Departe de a fi numai artă, actoria 

este gândită de Mihai Mereuţă ca o 

componentă fundamentală a vieţii, aflată 

în fiecare om, începând însă de fiecare 

dată, cu sine. 

Este de ajuns să-l urmăreşti în rolul 

lui „Niţă Snaie” din piesa „Boabe de rouă 

pe frunze de lotus în lumina lunii”, ca să 

poţi parcurge împreună cu artistul, două 

ore şi jumătate de viaţă adevărată. 

Reporter: Ce mai faceţi, domnule 

Mihai Mereuţă? 

Mihai Mereuţă: Lucruri fireşti, legate 

de meseria mea. În acest moment joc, 

după cum bine ştiţi, la Teatrul Naţional 

Bucureşti, în piesa „Boabe de rouă pe 

frunze de lotus în lumina lunii”, o piesă 

care îmi dă mari satisfacţii din punct de 

vedere profesional. [...] Apoi, colaborez 

la televiziune, la radio şi în rest, treburi 

obişnuite pe lângă casă: lectură, mai 

mâzgălesc şi eu din când în când nişte 

hârtii, îmi vin în minte nişte momente din 

viaţa mea, destul de lungă; am început 

activitatea în 1948 şi am, slavă Domnului, 

ce îmi aminti. Cam asta e ceea ce fac. 

Rep.: Puţină lume ştie că dvs. 

aveţi licenţă în filozofie. Care este 

legătura dintre aceste două întâmplări 

din viaţa dvs., filozofia şi teatrul? 

M.M.: Este o poveste nu „mai 

complicată”, ci chiar firească pe undeva. 

După ce am terminat liceul la Iaşi, tata 

şi mama au vrut să fiu profesor, şi atunci 

m-am înscris la Facultatea de Litere şi 

Filozofie din Iaşi, unde am urmat cursurile 

de limbă română şi filozofie. Povestea 

însă nu s-a oprit aici, pentru că eu eram 

deja student la Conservatorul George 

Enescu din Iaşi. Se pare că nu eram un 

student mediocru, pentru că doamna Gina 

Sandri – Bulandra, cumnata doamnei 

Lucia Sturdza Bulandra, profesoara mea, 

m-a apreciat atât de mult – să nu mi-o 

taxaţi ca pe o lipsă de modestie - mi-a 

dat doi ani într-un an, fapt pentru care 

am continuat Conservatorul în paralel cu 

Facultatea de Litere şi Filozofie. Acum 

intervine o întâmplare destul de nostimă. 

În 1948, am fost angajat actor la Teatrul 

Naţional din Iaşi, ceea ce l-a determinat 

pe tata să vină să mă scoată de acolo, 

pentru că el mă voia profesor, nu actor. 

A urmat o discuţie cu directorul teatrului, 

căruia tata i-a spus: „Daţi-l afară, că el nu 

are ce căuta în meseria asta. El trebuie 

să fie profesor, că ăsta a fost gândul meu 

şi al mamei lui” şi aşa mai departe. La 

care directorul i-a răspuns aşa: „Dar ştiţi, 

el este un băiat talentat, va face meserie 

frumoasă în teatru”. Iar tata: „Talentat?! 

Nu e, aşa e el de când îl ştiu, doar eu l-am 

crescut”. Seara, tata, care nu mai văzuse 

un spectacol în viaţa lui, a rămas la teatru. 

Era o comedie despre Revoluţia de la 

1848 care a plăcut tatei foarte mult şi a 

spus: „Dacă ăsta e teatrul, e bun. Fă-l în 

continuare”. Şi aşa am rămas în teatru. 

Nu am mai dat curs meseriei de profesor, 

cum au vrut mama şi tata, şi, ca să mă 

înţelegeţi, vă spun că mi-a plăcut iar dacă 

am greşit sau nu rămânând actor, publicul 

e în măsură să judece. Privind în urmă 

la toată activitatea mea, roluri în film, în 

teatru, la tv, la radio, eu cred că nu am 

greşit. 

Rep.: Şi aveţi dreptate. Există, 

însă, o legătură între teatru şi filozofie? 

M.M.: Sigur că există. Gândindu-ne 

la dramaturgia antică, la toată dramaturgia 

shakespeariană, la clasicii francezi şi la 

ai noştri, toate piesele de teatru conţin 

o profundă înţelepciune şi filozofie. Nu 

se poate face teatru până nu înţelegi 

perfect şi profund sufletul omenesc. Noi, 

în meseria noastră, nu mai suntem „noi”, 

chiar dacă fizic existăm acolo pe scenă, 

întrupând anumite personaje. Acolo avem 

alte gânduri, alte idei, alte atitudini şi ca să 

le faci credibile, trebuie, în primul rând, să 

le înţelegi tu. Or teatrul presupune o muncă 

de acest gen. Facultatea de filozofie m-a 

ajutat foarte mult din acest punct de 

vedere. Nu am fost, şi nu sunt niciodată 

mulţumit să fac un rol în care să nu fiu 

crezut. Şi pentru asta, eu trebuie să-mi 

înţeleg personajul în primul rând. Şi apoi, 

trebuie să înţeleg şi celelalte personaje 

cu care se desfăşoară acţiunea. Numai 

atunci, relaţia dintre personajul meu şi 

celelalte va fi credibilă şi pentru spectator. 

Şi ăsta e scopul muncii noastre. 

[...] 

Rep.: Iată, acest spectacol, în care 

rolul dvs., un rol de compoziţie, este 

perfect asimilat de public şi acceptat 

ca atare – este un moment de coeziune. 

Se creează aici o relaţie specială actorspectator, 

de înţelegere reciprocă. 

M.M.: Ţin neapărat să vă spun un 

lucru. Când am fost solicitat pentru acest 

rol de d-l director artistic Gelu Colceag 

şi chiar de d-l director general Ion Cojar, 

am fost plăcut surprins şi am cerut să 

văd piesa. Nu-mi place să mă angajez în 

ceva care să nu fie la înălţimea Teatrului 

Naţional, şi nici la vârsta mea şi în situaţia 

mea, la un lucru pe care să nu-l pot duce 

la capăt. Am citit piesa şi mi-a plăcut 

personajul. M-a ajutat foarte mult la acest 

rol şi originea mea. Eu sunt ţăran. Oleacă 

şcolit, dar ţăran. Când am venit la liceu la 


Mihaela Dordea 

Iaşi, m-am descălţat de opinci la bariera 

Iaşului, m-am încălţat cu o pereche 

de bocanci şi am dat examen la liceu. 

Toată povestea lui Niţă Snaie eu trăit-o 

la tata acasă, în satul meu, cu toţi ţăranii 

de acolo. Şi îi cunosc bine. În această 

situaţie m-am confundat cu personajul. Nu 

vă pot explica mai mult. L-am simţit, pur 

şi simplu. Am fost ajutat şi de colegi, iar 

Gelu Colceag, regizorul acestui spectacol, 

l-a gândit foarte solid şi serios. Şi vă 

mărturisesc – e o afirmaţie care o să vă 

surprindă probabil – la un moment dat, nu 

mă mai interesează ce e în sală, ci ceea 

ce trebuie să fac eu cu personajul ăsta al 

meu. Eu, actorul Mereuţă, am pornit dintrun 

punct, iar personajul, Niţă Snaie, de la 

un alt punct, în faţa mea. Eu mergeam spre 

el, el venea spre mine şi undeva, la mijloc, 

a avut loc această osmoză, această unire 

în care eu mă simt foarte bine. 

[...] 

Rep.: Pentru că aveţi o foarte 

mare experienţă de viaţă şi de teatru, 

ce credeţi despre omul de azi, ce se 

întâmplă cu el, şi dacă nu cumva istoria 

se repetă? 

M.M.: Vedeţi dvs., în momentul în 

care exişti ca persoană fizică în lumea 

asta, nu exişti aşa, pur şi simplu, numai 

că trebuie. Trebuie să-ţi justifici existenţa 

şi asta nu se poate face decât prin muncă. 

Muncă adevărată, cinstită. Observ, însă, 

că astăzi, în diferite sfere de activitate, nu 

se prea mai pune bază pe muncă. Nu ştiu, 

poate lipsa de înţelegere, de comunicare, 

dar relaţia dintre oameni s-a deteriorat în 

multe privinţe. Văd şi citesc despre lucruri 

care pe mine mă dor foarte mult: corupţie, 

furturi şi altele, la care nici nu vreau să mă 

gândesc. Le ştiţi şi dvs., şi le ştie toată 

lumea. Nesiguranţa, incertitudinea, fac 

ca oamenii să nu-şi mai facă treaba cu 

plăcere. [...] Dar să vă spun ceva. Ultimul 

lucru care trebuie să moară la om este 

speranţa. Dacă ţi-a murit speranţa, trăieşti 

în virtutea inerţiei. Eu am speranţa că 

lucrurile se vor limpezi o dată şi o dată. 

Şi nu cred că ar exista cineva care să nu 

vrea să se petreacă acest lucru. 

Rep.: Să fie oare nebunia aceasta 

de sfârşit de secol, de mileniu, când 

omul încearcă să evadeze cumva? 

M.M.: Totdeauna a existat tendinţa 

oamenilor de a evada. Depinde cum şi 

în ce situaţie. Brâncuşi, Enescu, nu au 

evadat? Şi mai e acel moldovean, Palade, 

care dacă rămânea aici, ar fi fost un 

simplu profesor de biologie la Urziceni, pe 

când aşa, a luat Premiul Nobel. Oamenii 

au încercat întotdeauna să evadeze din 

î 

7003

ADNOTĂRI 

De la KHANDAHAR 

la ROŞIA MONTANĂ, 

între SUA şi RUSIA 

Tomi Burlacu 

Intre CRIZA SI TERORISM, ROMANIA si 

AFGANISTAN sunt singurele puteri ale lumii in domeniul 

materialelor strategice ! 

AMERICA nu are zacaminte de URANIU. 

Tot asa cum RUSIA nu detine zacaminte de 

WOLFRAM. 

Fara aceste doua elemente, SUA si RUSIA sunt 

ZERO! Sunt niste neica-nimeni in materie de suprematie 

MILITARA. Wolframul, un metal mai scump decat aurul 

si mult mai pretios, greu de gasit, este foarte necesar in 

industria militara si spatiala, iar uraniul in industria nucleara. 

Primul se afla, in cantitati INEPUIZABILE si in starea 

cea mai pura (nemaifiind necesare procedee industriale 

costisitoare de decantare a lui) doar in ROMANIA. La 

ROSIA MONTANA ! 

Zbaterea de a pune gheara pe minele de aur de la Rosia 

Montana are acum o miza periculoasa, cu atat mai mult cu 

cat Exploziv-News si GIS-SSR o dezvaluie in premiera: 

Zacaminte de wolfram, neexplorate niciodata, se gasesc 

insa, in cantitati uriase, si in muntii Retezat (zona 

ceea ce este minor, ce nu-i satisface intelectual şi spiritual. Au 

încercat să ajungă într-o altă lume, o altă sferă de înţelegere. 

Omul simte nevoia să fugă de banal. 

Rep.: Ce credeţi că ar trebui să predomine în viaţa 

omului, raţiunea sau sufletul? 

M.M.: Nu aş face o departajare. Ca să fac un lucru, trebuie 

să-l înţeleg, iar înţelegerea se bazează pe raţiune. Ca să înţeleg, 

trebuie să pătrund în suflet, însă, în senzaţii, în emoţii... Există 

o armonie între raţiune şi sentiment. Dacă nu, nu e bine. Cred 

că aşa se nasc unii care fac lucruri nepermise: crime, războaie. 

Se gândesc să facă şi... fac, dând la o parte sentimentele. Aşa 

se măcelăresc copii, femei, bătrâni. Eu nici nu mă mai uit la 

televizor când se anunţă aşa ceva. Eu iubesc foarte mult copiii. 

Umblu cu bomboane în buzunar, pentru ei. Le dau şi bani, cât 

am, nu e mult, dar le fac o bucurie. Cum aş putea să văd un copil 

măcelărit? Unde e sensibilitatea celui care face aşa ceva? 

Rep.: Credeţi că sentimentul este legat de credinţa în 

Dumnezeu? 

M.M.: Da. Sigur că este. Aici este o problemă. Pe Dumnezeu 

nu-L poţi localiza în spaţiu. Este în fiecare dintre noi. În tot ce ne 

înconjoară. E pretutindeni. Ce reprezintă Dumnezeu? Cele zece 

porunci: să fii bun, să nu furi, să nu minţi... sigur că da. Biserica 

mă deconectează. Mă simt într-o altă lume. Dar asta e în mine. 

Credinţa trebuie să fie în tine. 

Rep.: Daţi o semnificaţie specială venirii anului 2000? 

M.M.: Mi se pare foarte normal. Anul 2000 trebuie să vină. 

Nu are încotro. Se termină secolul XX şi începe secolul XXI. 

1999, 2000, 2001 şi aşa mai departe. Calendaristic, este normal. 

Ca semnificaţie, aş spune că trebuie să ne punem pe treabă 

noi, să ne înţelegem, să ne unim. Mă gândesc la câte probleme 

a avut ţara asta. Îmi amintesc că în1941 am plecat în refugiu. 

Eram pe malul Prutului şi veneau armatele sovietice. Am trăit 

acele momente, când mama şi ceilalţi care plecau, ultimul lucru 

pe care îl făceau era să sărute ograda, pământul. Când ne-am 

întors acasă, noi şi toţi cei plecaţi în bejenie, primul lucru a fost 

să sărutăm pământul, că am revenit acasă. Dacă am ajunge să 

înţelegem fenomenul iubirii de ţară, de pământ, de înţelegere, eu 

cred că va fi foarte bine în secolul următor. 

Rep.: Dacă ar exista un monument dedicat omului, ce 

aţi scrie la baza lui? 

M.M.: Omule, bine ai venit pe lumea asta şi ai grijă de viaţa 

ta, de munca ta, de viitorul tău. 

Rep.: Pornind de la un om ca dvs., ce mesaj aveţi pentru 

cei tineri, care abia acum vă descoperă şi pe care îi iubiţi? 

M.M.: Le doresc din tot sufletul şi din tot ce am mai bun, ca 

Gugu Sureanu, axa care le uneste trecand prin Varful 

Peleaga, ca punct de reper. Exact zona in care a cazut, 

in urma cu cateva luni, avionul militar israelian - posibil 

neintimplator in misiune in acea zona !) si, inainte de 1989, 

au fost pazite cu strasnicie, de catre DEPARTAMENTUL 

ZERO. 

Cel care le-a detectat, extrasenzorial, era sa plateasca 

cu viata, in urma unui atentat psihotronic al rusilor, curajul 

de a dezvalui adevarul, in cadrul unor cursuri speciale, 

destinate profesionistilor din serviciile secrete militare 

ale Romaniei. Numele lui este Vasile RUDAN, cel care, 

dealtminteri, este si parintele legendarului Departament. 

In aceeasi zi in care profesorul RUDAN era gasit aproape 

mort in apartamentul sau din Bucuresti (cu cateva zile 

inainte, el dezvaluise unor apropiati din SRI si DGIA ca 

fusese de doua ori amenintat cu moartea de un anume 

rus FONAREFF, fost ofiter KGB), generalul David H. 

Petraeus, comandantul fortelor americane din Afganistan, 

avea aproape aceeasi soarta cu a profesorului roman. 

Generalului american i se intimpla asta deoarece, 

intr-o conferinta de presa, scapase un alt adevar: 

motivul prezentei NATO in AFGANISTAN nu erau 

teroristii. Ci uriasele zacaminte de URANIU pur! 

In Muntii Khwaja Rawash, situati la nord de Kabul, dar 

si in Koh Mir Daoud, langa Herat si Kharkiz, in provincia 

Khandahar, exista cele mai mari zacaminte de uraniu din 

lume, la fel cum, in materie de wolfram, Romania detine 

suprematia mondiala. 

Va urma! 

Tineti aproape ! Ce am ajuns. SARACA TARA 

BOGATA! 

raţiune şi ca sentiment, să muncească cu pasiune, cu dăruire, 

pentru că numai aşa vor putea realiza ce-şi doresc. Să se 

gândească că în ultimă instanţă, viitorul nostru şi al lumii este în 

mâinile lor. Ce sarcină frumoasă şi importantă pentru ei! 

Stau de vorbă cu Mihai Mereuţă, dar îi ascult şi tăcerile. 

Par să transmită unde adânci de inteligenţă şi bunătate. Aceleaşi 

unde de inteligenţă şi bunătate pe care le regăseşti şi în tăcerile 

lui Niţă Snaie. Şi nu poţi să nu-ţi doreşti, ca acum, în prag de 

sărbători, să ningă, puţin măcar, peste tăcerile noastre şi să ne 

bucurăm împreună. Şi împreună, pentru că de curând a împlinit 

75 de ani de viaţă, să-i urăm din suflet: „La mulţi ani, domnule 

Mihai Mereuţă!” 

* * * 

Era deja 20 decembrie când a apărut interviul cu d-l Mihai 

Mereuţă şi încă nu ninsese în Bucureşti. Se apropiau sărbătorile 

de Crăciun şi ne doream cu toţii colinde cu zăpadă. De aceea, 

în comentariul de final din materialul cu d-l profesor mă rugam 

să ningă. 

Sâmbătă, la „Boabe de rouă”, citeam acest articol în 

regrupare cu protagonistul şi cu alţii prezenţi acolo, şi cineva a 

venit vesel şi ne-a spus: 

- Uitaţi-vă pe fereastră. Ninge! 

Erau fulgi mari şi pufoşi, primii din acea iarnă a lui 1999. 

Era ca o seară de Ajun şi am avut atunci şi colinde, la finalul 

piesei. Aşa era scenariul... 

- Dacă vrei să scoţi un material cu adevărat special, mi-a 

spus într-o seară d-l Mereuţă, vorbeşte cu Florin Zamfirescu, şi 

dacă nu o să vrea, spune-i că l-am rugat eu, profesorul Mereuţă. 

O să vezi că veţi fi mulţumiţi amândoi. 

Îl ştiam pe Florin Zamfirescu din serile mele de „Scrisoare”, 

dar nu ne spusesem mai mult de „bună seara”. 

Iată-mă acum pe holul de la cabine, băgându-l la înaintare 

pe d-l Mereuţă. 

- Ei, Doamne, cum să nu vreau?! Chiar dacă nu mă ruga 

domnul profesor, tot aş fi acceptat, mi-a spus Florin cu zâmbetul 

lui inconfundabil. 

În seara programată, Florin Zamfirescu a făcut risipă de 

frumuseţe şi iubire. Nu am cuvinte să descriu felul cu adevărat 

special de a fi al lui Florin. Mi-a confirmat că mai există speranţă 

şi frumuseţe, şi asta doar pentru că oameni ca el trăiesc printre 

noi. Şi am mai înţeles ceva, că fără iubire, nimic nu e. O ştiam, 

dar simţeam nevoia să mi-o confirme şi altcineva. A făcut-o Florin 

Zamfirescu. 


Eminescu 

de dincolo de 

Eminescu 

Studiul doamnei Aurelia Rusu, „Eminescu - Ipoteza 

atomilor” este o provocare pentru orice cititor. La o primă lectură, 

cartea scoate la suprafaţă atât preocupările cât şi zbuciumul 

creator al unui geniu, dilemele existenţiale ale unei gândiri mereu 

iscoditoare, ale unei gândiri ce sondează adâncul fiinţei umane 

în relaţia ei cu eternitatea şi imortalitatea. 

Cartea doamnei Aurelia Rusu rezumă un model de cercetare 

filozofică prin care cunoaşterea ştiinţifică este transfigurată în 

creaţie literară în poeme de geniu (Memento mori, Dumnezeu şi 

Om, Eu nu cred nici în Jehova). Misiunea acestui proces creativ 

este dat de nevoia omului de a împăca cu sine da şi cu Absolutul. 

Referindu-se la Eminescu, autoarea ne atrage atenţia chiar din 

debutul cărţii: 

“Ne întâmpină o gândire de reconciliere a omului cu sine 

însuşi, pe traseul reprezentării complementarităţii eului individual 

cu absolutul”. 

Aurelia Rusu îşi începe exerciţiul eminescian cu o delimitare 

clară a graniţelor fiinţei umane: 

“Eminescu are aceiaşi viziune tragică a lumii sublunare, 

supuse răului iremediabil al «separării». După experienţele 

terestre, eşuate, terminate în disperarea iubirii imposibile, eroului 

nu-i rămâne rămân decât cele două direcţii de salvare: fie 

negarea divinităţii şi supravieţuirea în realitatea temporală, fie 

aflarea căii care conduce la imortalitate, prin atingerea unităţii 

iniţiale dintre forma animată şi materia inertă” (pag. 9). 

Credinţa omului în identificarea stelei cu sufletul nu este 

nouă în istoria culturii şi filozofiei. Încă de la Aristotel, trecând la 

Thomas d’Aquino care spunea că: “Cerul e guvernat sau făcut 

dintr-o substanţă de aceeaşi natură cu sufletul”. 

Interesantă este descrierea traseului 

arhetipal a lui Hyperion, traseu încheiat printr-o 

radicală depărtare de “cercul strâmt”, urmată 

de un testament rostit ca “de-o străină gură” 

căci în rostul vieţii Hyperion a “acţionat în 

nemărginita-i” sete de cunoaştere prin iubire:”El 

zboară, gând purtat de dor”, interiorizând altfel 

cei doi poli ai suferinţei şi tragediei umane: 

dorul, început de iubire sfârşeşte în durere şi 

gândul, un fior al cunoaşterii ce sfâşie sufletul 

în relaţia sa cu viaţa, cu divinitatea, cu Absolutul. 

Atât opoziţia cât şi reconcilierea omului cu 

Dumnezeu este dată de o însemnare pusă sub 

titlul Transitus per falsum (ms. 2267) în care 

atributele universalităţii lui Dumnezeu sunt 

altfel concepute: „El e pretutindeni, are spaţiu; 

El e etern, are timp; E atotputernic, dispune 

de întreaga energie”. Înscrisă în abordarea 

existenţială a lui Dumnezeu, relaţia om-stea- 

Dumnezeu identifică polii interacţiunii cosmice, dintre finit/infinit, 

dintre om şi Dumnezeu, sub expresia condensată de “nemargini 

de gândire”. 

Autoarea delimitează categorial, planurile existenţiale ale 

gândirii eminesciene plecând de planul imagine în care “existenţa 

lucrurilor se constată în experienţa directă, finalizată în procesul 

distinctiv al gândirii şi imaginaţiei care «Nimic nu există în 

lume ce n-are o cauză începătoare şi un timp de început»” 

(ms.2255) la planul abstract, în care “fiinţa şi nefiinţa” sunt părţi 

a unei unităţi cosmice în care “nefiinţa” nu este contrariul celei 

absolute “ci o existenţă relativă la aceasta şi un principiu cognitiv 

al individualităţii energiei universului” (pag.25). 

Principiul şi arhetipul vieţii este de domeniul cosmic: 

“focul primitiv”, mişcarea şi căldura dau naştere aerului, luminii – 

elementul umid fiind purtătorul germenului lumii”.. Iată cum viaţa 

este supusă unei rotiri cosmice, iar sincretismul dimensiunilor 

existenţiale se transformă în straturi metaforice universaliste, 


RECENZIE 

izvorâte dintr-o complexă 

alchimie de nelimitate suprafeţe 

fluide, efect al interferenţei 

dintre cele două principii 

materiale: bolta celestă – 

fluiditatea eterică, situată, după 

cei vechi, dincolo de atmosferă 

şi concavitatea unduitoare 

abisală a umidului, dimensiuni 

ce transcriu împreună 

circularitatea cosmică. “Un cer 

de stele dedesubt, / Deasupra-i 

cer de stele” (pag. 32). 

Rostul oricărui om este 

să spargă barierele concretului 

şi să urce pe scara armoniei Florin Iliescu Micu 

cosmice, fapt realizabil prin 

„experienţa hyperiană”, în care 

este exprimat dinamismul şi ciclitatea lumii: „Din sânul vecinicului 

ieri / Trăieşte azi ce moare”. Autoarea descrie, cu multă intimitate, 

nevoia ontologică a înţelegerii armoniilor cosmice la Eminescu şi 

atunci când afirma că „adevărul vieţii e însuşi viaţa. Mântuirea 

e crucificare pe altarul sacrificiului, în durata omului, iar osana 

sufletului trece dincolo de salvarea propriu-zisă peste mormânt, 

în schimbul privării de jubilaţia pământească: Nu e păcat / Ca să 

se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?” (pag. 38). 

O altă temă interesantă, abordată de doamna Aurelia 

Rusu este cea referitoare la problema răului la Eminescu. 

Pentru Eminescu „răul condiţiei umane derivat din ignoranţă, 

fundamentul tuturor suferinţelor, ce se confundă cu existenţa”. 

Apoi întâlnim la Eminescu aşa numita „inocenţă criminală”, în care 

răul unei divinităţi geloase, lipsite de generozitate, transformă 

individul în unelte purtătoare a celor mai îngrozitoare „vinovăţii”, 

căci „omul căzut e spectrul morţii şi haosului, iar atunci când răul 

s-a manifestat, lumea întreagă este sfărâmată şi totul trebuie luat 

de la început” (pag.39). 

O altă sursă a răului este legată de răul 

arbitru al propriei libertăţi. Paradoxal, doamna 

Aurelia Rusu afirmă că: „A vorbi cu sine însuşi, 

gândindu-l pe Dumnezeu, convins fiind că 

vorbeşti cu Dumnezeu este calea îndreptării 

profunde, din interior a « arborelui strâmb»” 

(pag.43). Spun paradoxal căci, aici, Eminescu 

trăieşte în planul unei credinţe religioase, sintetic 

concepute. Dumnezeu „există dintotdeauna în 

noi, Dumnezeu nu este în cer, nici pe pământ, 

ci în inima omului – afirmă cu tărie Eminescu” 

(pag.44). 

La Eminescu, răul provine şi dinspre 

societate. Iată un citat din cartea doamnei Aurelia 

Rusu: „Om rău nu există. Ci, într-o societate 

în disoluţiune, fiecare individ neprivilegiat 

caută numai interesul lui propriu, şi, prin astă 

consideraţiune a interesului comun…, el devine 

de sine rău… Răul e-n societate, nu în indivizi” 

(pag. 44). 

Problema răului la Eminescu coincide cu problema 

înţelegerii fenomenologice a răului, a condiţiei fundamentului 

uman, a relaţiilor ei cu ceilalţi, cu divinitatea, cu societatea. 

Surprinzătoare este abordarea autoarei în ceea ce priveşte 

geneza universului la Eminescu „a fi şi a fi mişcat sunt identice” 

(ms.2269, 57). 

Doamna Aurelia Rusu pleacă de la ideea conform căreia 

Eminescu admite „ipoteza atomelor” , luând ca reper filozofia 

antică, în special Leucipp şi Democrit, în care natura e constituită 

din vid „non-fiinţă” şi atom „fiinţa”, sau Lucreţiu care traducea (gr. 

atomos), în „ceea ce nu poate fi divizat, secţionat”, Eminescu 

transpune teoria atomilor în creaţia poetică desăvârşită „Şi timp 

şi spaţiu, de-ar pieri,/ În văi de întuneric, / Ele din nou ar răsări, / 

Ca să se-nvârtă sferic” (pag. 71). 

„Atomi de formă sferică, ce compun sufletul – nemuritorul 

î 

nostru suflet – nemuritorul nostru suflet / ce are veşnicia-n sine”, 

va spune Eminescu în Sărmanul Dionis (pag.72). Dacă la 

7005

PROZA 

Logodna 

Întorcându-se şi-a 

simţit cămaşa murdară de 

sudoare, că plasa cu teze 

atârna prea greu şi că nuşi 

putea găsi echilibrul pe 

nici un picior. Şi-a reamintit 

că avea o identitate a cărei 

formulă putea interacţiona 

cu altele când s-a auzit 

strigat de undeva din spate 

şi că avea acelaşi protocol 

Anca Păduraru de absurdităţi cu restul 

proştilor când descoperi 

meşele de păr blond şi 

pulpele lungi în dresuri alunecoase... cu o soluţie la îndemâna 

lui ... la îndemâna lui, el, care nu găsise niciodată o soluţie la 

nimic pentru că nu găsise niciodată vreo problemă, viaţa lui se 

dovedise a fi perfectă. .. ci mereu căutase cheia problemelor 

altora... alunecoasă ca ciorapii de nylon cu model, viaţa e aşa un 

miracol că... au depănat amintirile ei drăguţe ca nişte aburi... S-a 

întrebat cam care ar fi protocolul în baza căruia el şi acele gambe 

înfăşurate în dresuri Dior puteau interacţiona. Un rânjet i se fixă 

pe obraji. După un week-end de ţintuire în faţa reclamelor şi a 

ştirilor bombă de la televizor grimasa făcu loc altora mai actuale. 

- Fericirea ta e mai presus de necazurile mele. Tu nici 

măcar nu te gândeşti la asta şi la ce e în sufletul meu. Vrei doar 

să mă necăjeşti refuzând să fii fericit. 

Reflectam de câţiva ani dacă să divorţez sau nu neputând 

ajunge la o soluţie rezonabilă pentru toţi – era important să obţin 

banii necesari pentru avocat - când mama m-a desemnat să-i iau 

soarta în mâini, că el singur nu se descurca. În virtutea faptului că 

mă pricepeam la fete - fiind din aceeaşi „tagmă”, subliniez acest 

cuvânt, cu substrat răuvoitor – eu constituiam cal troian care 

urma să-l facă să capituleze. O căsătorie necesita voinţă şi eu 

mă puteam alătura cu succes misiunii ei de a schimba lumea. 

- Nu vreau să mă schimb. Nu am condiţii suficiente. Nu 

am niciun fundament pentru asta. Ar fi un truc absolut gratuit. 

A fost nevoie de divorţul meu pentru ca el să capete mai 

multă încredere în mine şi să hotărască să-şi ia singur soarta în 

mâini. Libertatea mea câştigată în urma unui proces i-a dat mai 

multă încredere în şansele lui de scăpare. Îşi va cuceri înapoi 

libertatea. 

- Voi face totuşi ceva. Mă voi preocupa de această 

chestiune şi la sfârşit poate va ieşi ceva. 

- Crezi că va ieşi un copil? 

...căci în fond singura nevroză care teroriza întreaga 

suflare era umbra acestui copil... 

- Nu chiar un copil. Măcar un elefant. 

- Degeaba te-am născut. 

Mama se uşură spunând acestea şi ne întoarse spatele 

ca unor fiinţe de nimic. 

S-au trezit dimineaţa cuvintele în urechi în urma unei nopţi 

agitate, s-au trezit în tortura a ceva neindentificabil. Conexiunile 

se încurcau şi nodul lor vroia să cadă sub greutatea lor, să fie 

tăiat chiar într-un mod josnic căci nimanui nu-i păsa de etică când 

venea vorba să supravieţuiască. A încercat de câteva ori să le 

schingiuiască, dar degeaba. 

Ascultă cu teamă cum soneria telefonului ţârâia la 

intervale regulate. Aştepta ca totul să se termine căutând în cap 

o justificare. Nu exista nici o justificare pentru nimic. Îi răspunse 

robotul şi-i fu ciuda pe rateurile sale constante, îi fu ciudă pe 

logoreea ei, pe sufletul ei mare care în secunda aceea pălăvrăgea 

întocmai cum o făcuse cu el cu două săptămâni în urmă... Şi 

firma de telefonie se făcea vinovată şi vocea robotului, dar mai 

cu seamă ea…Mai târziu. Scopul pentru care trăia – acela de a fi 

fericit cu orice preţ – nu putea fi trădat. 

Nu e deloc distractiv să te preocupe ceva, nici destul. 

Apăsă pe butonul de înregistrare al reportofonului şi spuse ce-i 

trecu prin minte la ora aceea, câteva versuri de Eminescu învăţate 

pe dinafară la şcoală cu mult timp în urmă. «Asta e tot ce ştiu?» 

- Mă voi preocupa de chestiune şi când voi şti exact cum 

să procedez voi trece la treabă. 

Când se va întoarce de la şcoală se va opri la una din 

cabinele telefonice situate în sensul giratoriu din piaţă şi va vorbi 

ca oricine altcineva care sună la birou de informaţii. Va ridica 

receptorul din exibiţionism, îl va ridica împotriva democraţiei 

erorilor şi îşi va juca până la capăt cartea. 

La ora patru şi unsprezece minute privea culoarea verde 

a semaforului din sensul giratoriu, la patru şi şaisprezece intra 

în supermarket în căutare de chewing gum cu aromă intensă 

de mentă, la patru şi treizeci şi nouă de minute ieşea, iar zece 

minute mai târziu cina în pijama în faţa televizorului. Un desert 

alcătuit din ciocolată flambată puse capăt acestui festin. Puţin 

înainte de miezul nopţii şi-a dat jos pijamaua şi a ieşit din casă în 

pardesiu, s-a plimbat în parc şi a fost văzut intrând într-un bar de 

striptease. La cinci dimineaţa s-a întors acasă exaltat de alcool 

gata să scrie un roman, dar s-a băgat în pat. 

Mama a ştiut din totdeauana ce s-a întâmplat însă a 

tăcut nefiind gata de un război total. A tăcut până când el a uitat 

complet de viitorul lui şi ea s-a simţit datoare să i-l amintească. 

- Nu te gândeşti decât la tine. 

În fond nu se schimbase nimic. Devenise doar geloasă că 

fratele meu se întâlnea cu o femeie care nici măcar satisfăcătoare 

nu era. «Eu te-am ridicat, eu emit pretenţii asupra ei. Nu se 

gândeşte la fericirea ta, ci la cum să mă distrugă mai bine.» 

Sau poate că încă aştepta. În orice caz, când eu miam 

luat copiii şi am plecat în Canada iar ei doi au fost nevoiţi 

să-şi schimbe statutul de chiriaş în casă naţionalizată în cel de 

chiriaş în apartament cu două camere, atunci, ca o compensaţie 

la necazurile vieţii veni el cu vestea că urma să se însoare… 

DEBUT 

Lucreţiu, sufletul era compus din „atomi infimi, rotunzi şi minusculi 

întreţesuţi în vene, tendoane, carne – în întreg organismul”, iar 

domeniul spiritului, se găseşte înlăuntrul corpului, în inimă, la 

Eminescu, ordinea nu este doar „judecata abstractă, opusă 

intuiţiei şi afectelor” ci produsul elanurilor interioare, spontane 

în emiterea unui adevăr. În acest sens, Eminescu spunea că 

„Adevărul este în inimă, creierul nu este decât lacheul inimii”. 

Iar autoarea cărţii completează ideea universalistă, a veciniciei: 

„Omul cel vecinic, prins sub roata timpului, asemenea firului de 

colb, trece prin toate locurile prin care roata trecuse, insul de azi 

fiind astfel contemporan cu tot ce se petrecea acum zece mii 

/ milioane de ani”, căci în „mijlocul creaţiunii întregi e un atom, 

punctul matematic comun de concentraţiune a tuturor puterilor 

lumii, punctul prin existenţa şi poziţiunea căruia puterile sunt 

un organism: Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu e în lume ceea ce 

sufletul atomilor e în om”, afirma Eminescu în Proza Literară. 

Doamna Aurelia Rusu are o abordare interesantă asupra 

re-luării / repetiţiei existenţei, considerând că „ruptura şi osmoza 

dintre cele două lumi, aceea a vieţuirii şi acţiunii şi cea a somniei 

de veci, reprezintă antagonismul ireductibil, ce a condus la 

emiterea unor concepţii asupra conservării şi preschimbării 

fenomenelor/formelor, în perpetua continuitate / reluare a naturii” 

(pag. 116) ca în următorul paragraf să afirme „a fi şi a deveni 

cosmos acesta, este adevărul traseului re-luării, sau ca în Oda - 

în metru antic – „a învăţa” ce-i moartea, pentru a cunoaşte sensul 

vieţii” (pag.116). Pentru Eminescu, repetiţia este reluarea prin 

corp şi suflet, înlănţuire naturală, în şirul fenomenelor. 

În ms. 2255, Eminescu nota „Ce este viaţa” O sursă de 

puteri c-o singură direcţie de mişcare, împărţită printr-un trup 

care creşte infinit. 

Prin cartea sa, Aurelia Rusu a realizat o radiografie culturală 

filozofică, ştiinţifică şi literară a geniului lui Mihai Eminescu. 

În eseul său, Aurelia Rusu a reuşit să sondeze creaţia, dar şi 

credinţa, gândirea socială dar şi individuală a poporului nostru, 

gândirea filozofică dar şi cea reflexiv-sintetică a umanităţii. 

Aş încheia scurta prezentare a cărţii cu un sfat dat de 

Eminescu în 2 noiembrie 1879, în Timpul: „Trebuie să fie un 

strat de cultură la gurile Dunării; aceasta este singura misiune 

a statului român, şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre 

alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele 

muncii străbunilor noştri” (pag. 165). 

Restul e tăcere. 


EU ŞI... BRIGITTE 

BARDOT 


ARTE 

ICI (Imperial Chemical Industries Ltd.), avea 

o mulţime de „sateliţi”. Avea multe firme şi firmuliţe 

cu profil mai mult sau mai puţin chimic, ce se 

lipiseră de gigantul ICI. De pildă avea asociat firma 

„Tioxide”, cu sediul în Londra, care producea bioxid 

de titan având o fabrică în Anglia. O altă fabrică, 

pe care am vizitat-o împreună cu soţia mea Laura, 

era la Calais în Franţa, pe malul Mării Nordului. Şi 

mai avea şi o fabrică în Huelva în sudul Spaniei, 

la malul Mediteranei, aproape de Valencia. Fabrica 

din Huelva am vizitat-o cu fata mea Monica. Am 

făcut într-un an o afacere record, am importat bioxid 

de titan de la „Tioxide” de 10 milioane de dolari, 

produs la Huelva. Dar, pe lângă ICI se mai aciuase 

şi o firmuliţă de cosmetice pentru bărbaţi, ape de 

colonie, after shave, deodorante etc. Ei aveau o 

fabrică numai în Anglia, care abia se înfiripaseră şi 

îi puseseră şi un nume curios de alde „Francisco de 

Goya”, numele celebrului pictor spaniol îndrăgostit 

de Ducesa de Alba, datorită careia a creat pe 

celebra şi splendida lucrare „La Maja Desnuda”, 

care o prezintă pe ducesă întinsă lasciv goală pe un 

pat imaculat. 

Eu treceam drept negustor abil, avusesem 

norocul să trag, vorba românilor „un tun” răsunător... 

Importasem de la „Pharmaceuticals Division” zece 

tone de nilverm care valora peste un milion de lire 

sterline. De afacerea mea fulminantă se dusese 

vestea în tot ICI-ul, dar colegii mei englezi nu erau 

invidioşi pe mine... deoarece eu nu puteam să le iau 

„pâinea lor”. 

„Goya”, dorea cu ardoare să intre pe piaţa 

românească dominată de „Cristian Dior”, „Chanel”, 

„Elisabeth Arden”, şi încă vreo câteva, mai ales 

firme franţuzeşti, dar nici una specializată numai 

pe cosmetice pentru bărbaţi cum era „Goya”, 

care avea astfel un atu în mânecă. „Goya” m-a 

invitat în Anglia, am vizitat făbricuţa lor, care era 

microscopică în comparaţie cu combinatele chimice 

ale „ICI”. Avea o linie de produse de bună calitate, 

cu ambalaje reuşite. Lla cosmetice ambalajul are 

un rol hotărâtor. Dar din păcate nu erau franţuzeşti. 

Atunci „Goya” s-a gândit la o stratagemă... Să o 

invite pe tulburătoarea Brigitte Bardot - cea care a 

adus Franţei venituri mai mari decât uzinele Renault 

- să promoveze produsele „Goya” în România şi să 

fie „mascota” firmei. 

Brigitte Bardot era... cea mai „sexy” dintre toate 

artistele de pe atunci. Conducerea fabricii „Goya” 

a discutat afacerea cu Brigitte Bardot, iar dânsa a 

acceptat cu entuziasm şi a întrebat ce program va 

avea în România. I s-a spus că programul a fost 

aranjat de reprezentatul lor din Bucureşti. Ea atunci 

s-a interesat: 

- O fi vr-un moş nesuferit, că aşa arată de 

obicei negustorii „grei”. 

- Din contră, e un tip în floarea vârstei, drăguţ 

(despre mine era vorba!), care o să-ţi placă în mod 

sigur! 

- Abia aştept să-l văd! Ce bine-mi pare, că de 

mult doream să văd România. 

„Goya” avea tot interesul să mă prezinte în culori cât mai 

atrăgătoare, făcând-o pe Brigitte Bardot să ardă de nerăbdare 

să vină cât mai curând în România. Trebuia să facă o vizită de 

aproximativ două săptămâni, periodă în care trebuia să prezinte 

produsele firmei. Ar fi locuit la Hotel Intercontinental, „Goya” 

insistând să-i fac rezervare pentru un apartament, nu doar 

pentru o cameră. Masa ar fi luat-o restaurantul „Capşa” situat 

sub biroul meu, unde credeam că se va simţi excelent. Firma 

punea la dispoziţie fonduri nelimitate. Eu trebuia să-i asigur divei 

cele mai superbe condiţii, o vizită la Poiana Braşov, orice, chiar 

dacă vedeta dorea să se plimbe şi prin Deltă sau în altă parte a 

ţării, prelungind sejurul. Eu îmi făceam cruce cu limba să nu sperii 

norocul. Pe atunci circula un banc în România cu Brigitte Bardot: 

Întrebare: Ce face un bărbat când se urcă pe Brigitte Bardot? 

Răspuns: Uită să se mai dea jos! 

Întrebare: Ce face un bărbat când se urcă pe nevasta lui? 

Răspuns: Uită de ce s-a urcat! 

Ei cam asta era Brigitte Bardot, şi mie îmi lăsa gura apă... 

Ce-aş mai fi făcut şi eu o ascensiune! Cei de la „Goya” din Anglia 

m-au prelucrat să nu precupeţesc nimic ca să o cuceresc pe 

Brigitte Bardot! Nu contează cu ce preţ. Totul era ca „Goya” să 

intre pe piaţă. Îmi pusese Dumnezeu mâna în cap. Satana m-a 

îndemnat să nu-i suflu un cuvinţel Laurei... Era secretul meu, pe 

care l-am visat multe nopti cu şi fără lună! Am făcut scenarii peste 

scenarii... M-am văzut dându-mă în bărci cu ea prin faimoasa 

noastră deltă: „Terente, ah, Terente/ Terente fură fete/ Le duce 

apoi în baltă/ Le pune de se scaldă/.../ Terente, ah Terente,/ 

Tâlhar de sentimente!/... 

Am aranjat un program care ar fi făcut-o să moară de invidie 

şi pe regina Angliei. Eram în al noulea cer, aveam o oarecare 

trecere la cucoane, că vorba mamei: „bărbatul trebuie să fie puţin 

mai frumos ca dracu”... şi eu îndeplineam aceasta sarcină. Dar s-a 

întâmplat o mare nenorcire! Ceasul rau! Cu intrările şi ieşirile din 

ţară se ocupa, „savantaderenumemondial”, care... când a văzut 

că vine Brigitte Bardot şi ce program i s-a organizat şi mai ales 

„cine o va însoţi în permanenţă” a crăpat fierea-n ea de ciudă! 

Eu, încă mai eram în graţiile „Savantei”. A început să facă precum 

trenul ţipând pe coridoarele institutului unde era yeiţa-stăpână: 

„Ce faceţi nebunilor!? Aruncaţi ştoarfa asta de Brijit Bardu în 

nădragii lu’ curvaru’ ăla de Creangă? Să nu o văd pe-acilea! Cum 

naiba are curajul să calce în România, putoarea dracului!? 

Şi... argaţii savantei nu i-au dat viză de intrare în România 

lu’ „putoarea dracului”, Brijit Bardu. Şi astfel, de „visul unei nopţi 

de vară” a lu’ „curvaru ăla de Creangă” s-a ales praful şi pulberea. 


7007

JURNAL DE BIBLIOTECĂ 

„GIUBILEO” 


La 24 decembrie 1899, conform tradiţiei, în noaptea 

de ajun, papa Leon al XIII-lea, la venerabila vârstă de 90 de 

ani, inaugurează al XX-lea „An Sfânt” din istoria Bisericii. 

Au luat parte la festivităţi, mulţi, foarte mulţi creştini, peste 

300.000 sosiţi din toate colţurile lumii. Printre personalităţile 

prezente se afla şi regele Umberto I-ul (Umberto Rainerio 

Carlo Emanuele Giovanni Maria Ferdinando Eugenio di 

Savoia; Torino, 14 martie 1844 – 29 iulie 1900, supranumit 

„Re Buono”), însoţit de regina Margherita di Savoia, care 

au împlinit pelerinajul sacru la cele patru biserici jubiliare. 

Din păcate, la 29 iulie, anul jubiliar a fost indoliat de 

asasinarea, la Monza, a lui Umberto I-ul, de mâna unui 

anarhist. Întreaga Italie a fost înfiorată de actul criminal, iar 

Sfântul Părinte, profund marcat, a căzut în genunchi şi s-a 

rugat îndelung pentru nefericitul suveran. 

Papa Leon al XIII-lea, un om remarcabil, un soldat 

devotat bisericii, a intrat în eternitate, binecuvântat în 

credinţa Fecioarei Maria, la vârsta de 93 ani, în deplinătatea 

facultăţilor mintale. 

Pius al XI-lea - Ambrogio Damiano Achille Ratti 

(1922-1939), este cunoscut în istorie drept „papa care a 

oficiat „Anul Sfânt 1925” şi „Anul Sfânt extraordinar, 1933”. 

Pentru anul jubiliar 1925, Pius al XI-lea s-a străduit 

să promoveze înţelegerea între popoare. Mesajul Bisericii: 

„Pacea lui Cristos în împărăţia lui Cristos”, a adus sute de 

mii de credincioşi la Roma. La deschiderea Porţii Sfinte 

a catedralei San Pietro au fost prezenţi: Regina Greciei, 

Principesa Belgiei, Pricipele Bavariei şi Contesa Calabriei. 

În ziua de 17 mai, a avut loc slujba de santificare a 

Maicii Teresa de Lisieux. 

Vrednic de subliniat: în timpul pontificatului papei Pius 

al XI-lea, s-a înfăptuit reconcilierea istorică dintre Statul 

Vatican şi Italia, prin semnarea, la 11 februarie 1929, a 

Tratatului de la Laterano. 

Nu întâmplător, în ”anul jubiliar extraordinar 1933”, 

închinat amintirii morţii şi operei de mântuire săvârşite 

de Iisus, premonitor, la 23 martie 1933, Adolf Hitler, 

noul cancelar al Reichului promitea, în declaraţia sa 

guvernamentală, „că va cultiva şi dezvolta relaţiile de 

prietenie cu Sfântul Scaun”. Papa Pius al XI-lea şi 

secretarul său de stat, Egenio Pacelli (viitorul Papa Pius al 

XII-lea), prudenţi, au luat o atitudine extrem de critică făţă 

de naţional-socialism. 

În realitate, Vaticanul nu putea să refuze tratativele cu 

Reichul dar, încercând să restrângă aria de persecuţie a 

Bisericii, prin încheierea Concordatului, Sfântul Scaun nu 

a voit nicidecum să aprobe doctrina şi scopurile naţionalsocialismului. 

Pontificatul lui Pius al XI-lea a fost împovărat 

de persecuţii ale Bisericii, de revoluţii şi de războaie 

sângeroase, dar vocea Papei de la Roma a rămas singura 

care a atras atenţia asupra gravelor şi iminentelor pericole 

care ameninţau cultura şi libertatea tuturor popoarelor, 

exprimându-şi dorinţa „ca pacea lumii să fie menţinută”. 

Tot ca ani jubiliari - extraordinari au mai fost consacraţi 

„Anul Sfânt 1585”din vremea Papei Sixt al V-lea (1585- 

1590), şi „Anul Sfânt 1966”, sărbătorit la închieirea 

lucrărilor Conciliului Vatican II, de către Papa Paul al VIlea 

(1963-1978). 

În „Anul Sfânt 1950”, Papa Pius al XII-lea - Eugenio 


Maria Giuseppe 

Giovanni Pacelli 

(1939-1958), a definit 

învăţăturile Bisericii pe 

baza adormirii trupeşti a 

Fecioarei Maria în ceruri 

(„Dogma dell’assunzione 

di Maria S.S. al Cielo 

in corpo ed anima”), 

şi a încheiat slujbele 

jubileului în Portugalia, la 

Fátima, unul dintre marile 

sanctuare mariane ale 

lumii catolice. 

Important de 

semnalat este faptul Matei Romeo Pitulan 

că în anul jubiliar 1950 

, pentru prima dată 

în istoria creştinităţii, slujba şi ceremonialul deschiderii 

Porţii Sfinte, oficiate de Sfântul Părinte, au fost văzute în 

transmisiune directă din catedrala San Pietro, pe ecranele 

televizoarelor din întreaga lume. 

Potrivit tradiţiei seculare, Papa Paul al VI-lea - 

Giovanni Battista Montini (1963-1978), a serbat „Anul 

Sfânt 1975” sub stindardul mesajului ecumenic: „Împăcare, 

înnoire, pace.” 

Momentul pastoral al anului jubiliar, care a polarizat 

atenţia pelerinilor creştini, a fost atunci când Papa a lovit 

de trei cu ciocanul în poarta sfântă, după care aceasta 

a fost deschisă oficial. De la această dată, ineditul ritual 

a rămas înscris în ceremonialul anilor aniversari care vor 

urma. 

Paul al VI-lea s-a străduit „In nomine Domini” (deviza 

sa), să îmbunătăţească relaţiile cu guvernele din Uniunea 

Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, Albania, Iugoslavia şi 

Ungaria în vederea schimbării în bine a atitudinii faţă de 

Biserica Catolică. Astfel, după grele persecuţii din anii 

anterori asupra bisericii, între Sfântul Scaun şi România, în 

24 ianuarie 1968, s-a ajuns la discuţii la cel mai înalt nivel 

cu ocazia vizitei lui Ion Gh. Maurer şi Corneliu Mănescu, 

când s-a discutat deschis despre situaţia catolicilor din 

ţara noastră. 

De drept, misiunea principală a pontificatului său a 

fost „refacerea unităţii creştine, dintre noi (catolicii) şi fraţii 

despărţiţi (ortodocşi, protestanţi, anglicani etc)”, şi de fapt, 

Sfântul Părinte nu a pregetat să lupte, statornic, pentru un 

dialog sincer între biserică şi lumea politică, având drept 

scop garantarea ordinii sociale şi a păcii în lume. 

Paul al VI-lea a exculpat poporul evreu de acuzaţiile 

legate de crucificarea lui Iisus. 

Când, la 6 august 1978 ( zi de sărbătoare pentru 

creştini „Schimbarea la Faţă), Paul al VI-lea a închis 

ochii după un pontificat de 15 ani, a fost venerat drept cel 

mai mare papă „pelerin al păcii”, care într-o perioadă de 

mari frământări a condus biserica cu prudenţă, întărind 

prestigiul Sfântului Scaun. 

Conform cerinţelor sale testamentare, înmormântarea 

a fost modestă, fără catafalc, fără monument funerar, 

sicriul a fost, pur şi simplu, depus în cripta bazilicii San 

Pietro. 

...La 16 octombrie 1978, o dată cu alegerea 

cardinalului Karol Wojtyla, arhiepiscop de Cracovia, numit 

ca papă Ioan Paul al II-lea, biserica va redescoperi patosul 

religios într-o civilizaţie seculară, celebrat ca un preludiu 

al iubirii faţă de voinţa lui Dumnezeu de noul ”slujitor al 

slujitorilor” într-unul din cele mai dureroase şi zbuciumate 

pontificate ale istoriei creştine...

REEVALUĂRI 

SE RESTABILEŞTE DREPTATEA! 

A CÂTA OARĂ? 

Societatea Internaţională ”Reînvierea Daciei” şi revista 

”Dacia magazin” se mândresc cu faptul că ideile şi doveziledespre 

vechimea şi prioritatea culturii daco-geţilor în ansamblul 

concertului mondial cultural -idei ilustrate cu competenţă în 

cartea doctorului Napoleon Săvescu, ”Noi nu suntem urmaşii 

Romei” - îşi găsesc confirmarea, o dată în plus, în expoziţia 

deschisă în New York la ”Institutul pentru studiul lumii antice” din 

cadrul Muzeului Universităţii din Manhattan ( 15 E 84 St ) unde 

pot fi văzute şi admirate exponate uluitoare ce dovedesc, fără 

niciun dubiu, că CEA MAI VECHE CULTURĂ A LUMII A FOST ÎN 

SPAŢIUL NOSTRU DE ORIGINE (s.r.) 

”THE NEW YORK TIMES”, cel mai prestigios ziar din 

Statele Unite ale Americii, publică, la 1decembrie a.c. - în 

secţiunea Science - un articol despre această expoziţie, articol 

scris de John Noble Wilford şi intitulat ”A Lost European Culture, 

Pulled From Obscurity”. 

Prezentăm mai jos fragmente traduse în limba română din 

acest articol. 

O CULTURĂ EUROPEANĂ PIERDUTĂ, 

SCOASĂ DIN OBSCURITATE 

Înaintea gloriei care a fost Grecia şi Roma, înainte chiar 

de primele oraşe ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul 

Nilului, au trăit în valea de jos a Dunării şi la poalele Balcanilor 

oameni care au fost primii în artă, tehnologie şi comerţ la mare 

distanţă. 

Timp de 1.500 de ani, începând mai devreme de anul 

5.000 Î.Chr., ei au lucrat pământul şi au construit oraşe, unele cu 

2.000 de locuinţe. Ei au fost meşteri pricepuţi în arta bronzului, 

noua tehnologie a acelui timp. În mormintele lor s-a găsit o 

varietate impresionantă de ornamente de cap şi bijuterii pentru 

gât şi, într-un cimitir, au fost descoperite, ca ansamblu de aur, 

cele mai vechi artifacte din întreaga lume. 

Uluitoarele desene ale vaselor vorbesc de rafinamentul 

limbajului vizual al culturii lor... 

Peste 250 de artifacte muzeale din Bulgaria, Moldova şi 

România sunt expuse pentru prima dată în Statele Unite. 

Doctorul David W. Anthony, profesor de antropologie la 

colegiul Hartwick din Oneonta, NY, curatorul expoziţiei: ”Vechea 

Europă a fost printre cele mai sofisticate şi tehnologic avansate 

locuri din lume” şi a devzoltat ”multe dintre semnele politice, 

tehnologice şi ideologice ale civilizaţiei.”... 

La recenzia făcută expoziţiei, Roger S. Bagnall, director al 

institutului, a mărturisit că până acum ”Foarte mulţi arheologi nu 

auziseră de aceste vechi culturi europene”. Admirând ceramicile 

colorate, Dr. Bagdall, un specialist în arheologia egipteană, a 

remarcat că, în acel timp, ”egiptenii cu siguranţă nu făceau vase 

ca acestea.” 

Un catalog al expoziţiei, publicat de Princeton University 

Press, este primul compendiu de cercetare în engleză despre 

Mariana Terra 

descoperirile Vechii Europe... Cartea include eseuri ale experţilor 

din Marea Britanie, Franţa, Germania, Statele Unite şi din ţările 

în a existat acea cultură... 

Pe un vast teritoriu care acum aparţine Bulgariei şi 

României, oamenii s-au stabilit în sate cu una sau mai multe 

case adunate înăuntrul gardurilor. Casele, unele cu două etaje, 

erau încadrate în lemn, cu pereţi în tencuială de argilă şi podea 

din pământ întărit... 

Câteva oraşe ale oamenilor din Cucuteni,... o cultură 

robustă din nordul vechii Europe, au crescut la mai mult de 800 

de acri, ceea ce arheologii consideră un spaţiu mai mare decât 

orice altă aşezare umană cunoscută în acel timp. Escavaţii 

viitoare au rolul de a descoperi dovezi definitive ale palatelor, 

templelor sau ale clădirilor civice mari... 

Una dintre cele mai cunoscute (figurine) este figura în 

argilă arsă a uni om care şade, cu umerii aplecaţi şi mâinile la 

faţă, ca într-o contemplare. Numit ”Gânditorul”,această piesă şi o 

figurină feminină au fost găsite într-un cimitir al culturii Hamangia, 

în România... 

Un set de 21 de figurine feminine mici, aşezate în cerc, a 

fost găsit într-un site aparţinând perioadei pre-Cucuteni din nordestul 

României... 

”Gânditorul”, de exemplu, eşti tu sau eu, arheologii şi 

istoricii confruntaţi cu şi perplecşi de către o cultură ”pierdută” din 

sud-estul Europei, cultură care a avut o viaţă adevărată înainte 

ca un singur cuvânt să fi fost scris şi o singură roată mişcată.”... 

N.R. Expoziţia este deschisă publicului larg până în 25 

aprilie 2010. Pe internet se pot vedea exponate la site-ul: http:// 

www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html 

Nota redacţiei 

Unii dintre cei mai renumiţi arheologi ai lumii sunt uluiţi şi 

recunosc vechimea şi perfecţiunea culturii înflorite pe meleagurile 

noastre străbune cu mult înaintea cunoscutelor civilizaţii greceşti 

şi romane. 

Continuitatea noastră ca popor evoluat încă de la răsăritul 

civilizaţiei mondiale este dovedită, de asemenea, prin tradiţiile 

populare care s-au păstrat până în vremea noastră. 

Discontinuitatea noastră ca popor şi ca limbă există 

numai în mintea acelora pentru care adevărul şi dovezile 

ştiinţifice remarcabile nu înseamnă nimic, fiindcă minciuna şi 

dezinformarea perpetuate de-a lungul anilor sunt aliaţii lor la 

care, spre ruşinea lor, nu renunţă. 

Noi avem sacra datorie faţă de contemporani şi faţă de 

urmaşi de a prezenta adevărul, aşa cum a fost scos la iveală din 

ceaţa trecutului. 

Iar expoziţia recent deschisă în New York despre cultura 

vechii Europe, în care aportul românesc este de 80%, ne 

îndreptăţeşte săspunem lumii, din nou, tare şi răspicat: ”Noi nu 

suntem urmaşii Romei!” 

Ion Gheorghe-Sutrele 

ţăranului Iancu Arsene 

Constantin T. 

Ciubotaru-Suflete 

casante 


Iulian Chivu-Spiritul 

pendulator 

Titina Nica Ţene- 

Scaunul harului 

7009

DIALOGURI PARIZIENE 

Andrei OIŞTEANU 

EUGÉNE IONESCO, ÎNTRE 

OROAREA DE A TRĂI ŞI 

OROAREA DE A MURI 

Cum comemorăm un scriitor clasic? Şlefuindu-i lespedea de pe 

mormânt? Lăcrimând patetic la poalele monumentului? (Re)citând nostalgic 

câteva clişee uzate şi abuzate? Sau încercând să aflăm mai multe despre 

viaţa şi opera lui, despre speranţele şi nefericirile lui, despre eventualele lui 

traume şi despre modul cum a ştiut să le depăşească? 

Într-un text programatic din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, 

Mircea Cărtărescu – intrigat de şablonizarea şi falsificarea biografiilor 

scriitorilor români – scria următoarele: „Biografia autorilor era plicticoasă şi 

greu de suportat în istoriile literare clasice nu numai datorită acumulării seci 

de date, ci şi sentimentului că ţi se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am 

avut de-atâtea ori ca student ascultând cursuri despre olimpianismul lui 

Odobescu (fără să se sufle o vorbă despre sinuciderea lui din dragoste şi 

despre morfinomania sa)”. 

Se împlinesc o sută de ani de când, la 13/26 noiembrie 1909, s-a născut 

la Slatina Eugen Ionescu. Cu acest prilej, public un fragment dintr-o carte în 

curs de apariţie la editura Polirom, intitulată Narcotice la români. Istorie, religie 

şi literatură. 

Ionesco diagnosticat de Cioran 

Lui Cioran i-a plăcut să-i diagnosticheze şi să-i doftoricească pe alţii. 

„Ca orice bolnav care se respectă – observă inspirat Marta Patreu –, [Cioran] 

a început să facă pe doctorul. Nu numai cu sine, ci şi cu alţii”. În ceea ce-l 

priveşte pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul 

psihiatriei: „În fond [Eugen] e foarte nefericit, veşnic pândit de crize depresive, 

de accese insuportabile de apatie”, îi scria Cioran prietenului Arşavir Acterian 

la 13 martie 1979. O criză severă de depresie psihică a traversat Eugène 

Ionesco în primăvara anului 1967, când a plecat în Elveţia pentru tratament. Ca 

să-şi depăşească depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua 

criza. Nu putea ieşi din acest cerc vicios şi căuta alinare, telefonându-i lui 

Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovăduitor al sinuciderii a devenit 

psihiatrul care îl alină pe depresiv. 

Ceea ce-şi notează Cioran în Caiete în aprilie 1967 pare incredibil: 

„E[ugen] îmi telefonează din Lucerna, unde ar trebui să facă o cură într-o 

clinică. E ora 10 dimineaţa şi îmi spune că nu mai rezistă; că nu poate ieşi din 

crizele de depresie şi mă întreabă cum fac ca să trăiesc. Îi răspund că exact 

aceeaşi întrebare mi-o pun şi eu, şi că mă admir că pot să continui. Eu însă 

nu beau, şi i-am spus lui E[ugen] că alcoolul e diabolic, că atâta vreme cât o 

să bea nu va putea ieşi din infern […]. E[ugen] telefonează taman la miezul 

nopţii de la Zürich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în 

cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii, că-i e frică […]. Îl 

implor să nu mai bea, să plece din Elveţia şi să se interneze într-o clinică la 

Paris, ca să poată fi vizitat. […] I-am spus că trebuie neapărat să se abţină de 

la alcool; îmi spune că nu poate; c-a încercat şi ştie că-i e cu neputinţă. […] 

I-am spus că dacă nu renunţă măcar o săptămână-două la alcool, e pierdut. 

Astăzi i-am spus: nu bea, dacă simţi că ai poftă să bei, ia o carte de rugăciuni, 

spune o rugăciune. Îmi spune că nu mai poate să se roage, că a încercat mai 

de mult, dar că acum îi e cu neputinţa. Şi începe iarăşi să se plângă şi să 

protesteze: Nu mai sunt jucat în Germania etc. […]. E[ugen] îmi telefonează 

de două ori pe zi de la Zürich. Dimineaţa îmi promite că nu bea, seara e beat 

şi-mi vorbeşte despre sinucidere. Iar eu, care am făcut apologia sinuciderii, 

încerc să-l împiedic s-o facă”. 

Principalul motiv al deprimării dramaturgului era impresia că nu mai este 

jucat şi că celebritatea lui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsă, având 

în vedere faptul că în acei ani piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele 

din Europa (din 1964 chiar şi în România comunistă). Dar, cum ştim, percepţia 

unui fenomen poate să fie complet diferită de fenomenul însuşi. „Gloria lui 

morbidă, absurdă, nefastă, – scrie Cioran – nu a făcut decât să-i agraveze 

starea şi problemele. O glorie ce are chipul blestemului.” 

Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui autentic psihiatru. Celebritatea 

are asupra lui Eugène Ionesco efectul unui drog periculos, care produce 

dependenţă. Este un soi de „elixir al diavolului”. Când doza acestui narcotic 

scade, dramaturgul îl înlocuieşte cu un alt narcotic, alcoolul, care este însă 

şi mai periculos. “«Celebritatea» – notează Cioran în Caiete – este o otravă 

pentru el, un drog ce i-a adus [lui Ionesco] doar neajunsuri, din care nu sealege 

cu nici o bucurie adevărată: o tortură, o pedeapsă, o veritabilă agonie, 

de care însă nu s-ar putea lipsi. […] Alcoolul şi celebritatea sunt lucrări ale 

diavolului. Să nu cazi în patima celui dintâi, să n-o cauţi pe cea de-a doua. 

Două primejdii care nu mă pândesc, chiar dacă în tinereţe am trecut foarte 

aproape de prima”. 

Uitarea de sine 

De regulă, se ştie despre alcoolofilia lui 

Eugène Ionesco. În dimineaţa de 2 iulie 1966, 

de pildă, Cioran se întorcea „beat criţă” după 

un pantagruelic chef nocturn cu Ionesco: „Este 

incredibil cât poate E[ugen] să mănânce şi să 

bea”, îşi notează Cioran în jurnal. Putem oare să 

dăm totală crezare notaţiilor de jurnal semnate 

de Cioran? Sunt notaţii cvasi-caricaturale în ceea 

ce-l priveşte pe Ionesco. Ştim că Emil Cioran era 

excesiv în scris şi că ar fi putut să exagereze şi în 

cazul depresiei dramaturgului. „A gândi înseamnă 

a exagera”, îşi nota el în jurnal în 1963. „Exagerez, 

fără îndoială”, îi scria Cioran lui Arşavir Acterian 

într-o epistolă din 1974. 

Ar trebui deci să coroborăm informaţiile 

provenite de la Cioran cu altele. Ar fi unele semnale 

din tinereţea bucureşteană a lui Eugen Ionescu. 

Mihail Sebastian, de pildă, îşi nota în jurnal, în 

februarie 1941, că într-o dimineaţă Ionescu (atunci 

în vârstă de 31 de ani) s-a „îmbătat repede, după 

câteva cocktail-uri”. Foarte agitat psihic şi „ameţit 

de băutură”, Ionescu s-a confesat prietenului 

Sebastian că mama sa „a rămas evreică până 

la moarte, când el – Eugen – cu mâna lui, a 

botezat-o”. Ionescu s-a destăinuit „ca şi cum 

l-ar fi apăsat [o taină], ca şi cum s-ar fi înăbuşit”, 

notează Sebastian în jurnal. Trebuie să ţinem cont 

de conjunctura momentului. Scena se producea la 

circa două săptămâni după rebeliunea legionară 

şi pogromul de la Bucureşti (21-23 ianuarie 1941), 

când cripto-evreitatea lui Eugen Ionescu era întradevăr 

în măsură să producă angoase. Informaţia 

nu este complet relevantă, dar este un simptom că, 

atunci când trecea printr-o tulburare psihică, Eugen 

Ionescu încerca să se echilibreze bând alcool. 

Informaţiile provenite din jurnalul lui Cioran 

din anii ‘60 pot fi coroborate cu cele provenite de 

la Eugène Ionesco însuşi, din aceeaşi perioadă. 

Să luăm un text confesiv, „Présent passé, passé 

présent”, scris de Ionesco chiar în anul 1967. 

Dramaturgul se plânge ba că a ajuns „la capătul 

succeselor”, ba că îl doare cumplit capul după ce 

s-a îmbătat, ba că – la nici 58 de ani – îşi pierde 

complet memoria din cauza băuturii: „Când beau 

prea mult, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, 

ce am spus, ce mi s-a spus, ce am făcut. Mi se 

povesteşte a doua zi. Nici o amintire, doar o pată 

neagră”. Este declaraţia unui om căruia îi este 

groază de uitarea de sine „ca de moarte”: „Mi-e frică 

de uitare ca de moarte. Mă uit pe mine. Mă pierd 

pe mine. Mă înstrăinez de mine”. Într-un cunoscut 

studiu (Mythology of Memory and Forgetting, 1963), 

Mircea Eliade a comentat mitologia şi simbolistica 

„uitării”, a „beţiei” şi a „pierderii de sine”. 



Pythagora a învăţat filosofia de la Zamolxis 

O demonstraţie impecabilă 

EXPLOZIV 

Am primit în urmă cu câteva minute scrisoarea de mai jos, prin 

internet, de la domnul Mihai Vinereanu, cunoscutul filolog din New 

York. O transcriu cu introducerea „diacriticelor” româneşti: 

Stimate Domnule Profesor, 

Cum vă spuneam la telefon am o mare nelămurire: cu 

mulţi ani în urmă, pe vremea când eram student, am citit în 

traducere românească pe Herodot. Traducerea m-a dezamagit 

întrucât erau o serie de capitole lăsate afară (netraduse). Aici 

la New York am recitit pe Herodot în limba engleză, desigur fără 

niciun fel de abrevieri. Atunci am descoperit cu mare plăcere ce 

spune Herodot despre Zamolxe, anume că unii greci spun că a 

fost elevul (sau sclavul) lui Pythagora, dar Herodot spune clar 

că el (Herodot) nu crede aşa ceva întrucât Zamoloxis trebuie 

să fi trăit cu mulţi ani înaintea lui Pythagora. Herodot nici nu 

putea să gândească altfel întrucât a fost aproape contemporan 

cu Pythagora (cca 569- cca 494, i. d. Ch.), iar Herodot (cca 

484 - cca 425, i.d. Ch.). Cum putea să creadă Herodot aceste 

bazaconii ale unor greci smintiţi când el s-a născut doar la 10 ani 

după moartea lui Pythagora? Dacă Zamolxis ar fi fost elevul lui 

Pythagora trebuia sa fie doar cu vreo 30-35 de ani mai în vârstă 

decât Herodot, poate chiar mai tînăr, astfel încât Zamolxis ar fi 

putut fi chiar în viaţă când istoricul grec scria despre el. Or acest 

lucru este cu neputinţă din moment ce religia zamolxiană avea 

deja o vechime considerabilă pe vremea lui Herodot. Desigur, 

confuzia a pornit de la faptul că religia fondată de Zamolxis 

avea multe în comun cu doctrina filosofică a lui Pythagora. În 

acest caz există doar două soluţii: fie Pythagora s-a inspirat din 

credinţele filosofico-religioase ale traco-dacilor, fie ambele au o 

sursă comună ( sau surse comune). 

Pe de altă parte, niciun autor român nu pare să cunoască 

acest detaliu. Lacuna am pus-o pe seama superficialităţii unor 

autori care nu merg direct la surse şi citează la mâna a doua 

sau a treia. În schimb, zilele acestea am căutat pe internet să văd 

dacă este ceva nou despre Zamolxis. Toţi comentatorii spun 

acelaşi lucru, fără să citeze direct autorii antici. Unul în schimb, 

zice că traduce direct din Herodot pasajul cu pricina, dar nici el 

nu „traduce” partea de frază unde Herodot spune că el nu crede 

ca Zamolxis să fi fost sclavul lui Pythagora, întrucât acesta a trăit 

cu mult timp înaintea lui Pythagora. Desigur, este de presupus că 

autorul articolului de pe net nu vrea să spună că a tradus direct 

din greacă, ci din română (articolul de pe net fiind în engleză). În 

acel moment am avut revelaţia că poate traducătorilor în limba 

româna „le-a scapat” din vedere acest detaliu absolut esenţial 

pentru spiritualitatea română, care ne scoate din poziţia de 

subordonaţi din punct de vedere spiritual şi ne transformă 

în precursori şi promotori ai celor mai înalte valori spirituale 

din Europa acelor vremuri. În acest caz avem de a face cu o 

crimă de neiertat, iar lumea academică românească este, de 

asemenea, de condamnat dacă după atâtea decenii nimeni nu a 

descoperit mistificarea. Eu nu pot găsi aici un Herodot în limba 

română, dar desigur putem găsi pe cineva care să verifice acest 

detaliu. În caz că traducătorii lui Herodot în limba română n-au 

făcut ceea ce am presupus mai sus, atunci avem de a face cu 

ceva mult mai grav: indolenţa „elitei” intelectuale româneşti faţă 

de adevăratele valori spirituale ale poporului român. 

Care este opinia Dvs. în această problemă? 

Cu stimă, MV 

M-am grăbit să-i răspund domnului VINEREANU, felicitându-l 

pentru raţionamentul său, perfect logic şi de azi înainte aparţinând 

marilor momente de revelaţie spirituală românească. Numai pentru 

atât şi domnul VINEREANU merită recunoştinţa noastră, a românilor, 

în perpetuitate. Din fericire, mai avem şi alte motive, printre care şi 

un dicţionar etimologic al limbii române, deschizător de perspective 

dintre cele mai atrăgătoare pentru cercetătorii autentici ai trecutului 

nostru istoric. 

Dar nu e vorba numai de recunoştinţa românilor, căci 

Pythagora este un moment de răscruce în istoria omenirii întregi. 

Iar dacă această răscruce s-a făcut prin filosofia lui Pythagora, care, 

cum spune Homer, a preluat şi a difuzat în lumea grecească idei din 

religia daco-geţilor, atunci această răscruce este, în fapt, opera lui 

Zamolxis şi a celor care i-au urmat învăţăturile, stârnind uimirea şi 

admiraţia aparte a lumii greco-romane. 

Mărturisesc că sunt numai câţiva ani de când am citit cu 

oarecare insistenţă textele 

lui Pythagora. Am avut 

totodată privilegiul de a 

citi şi de a comenta cu 

autorul, Mihai Spăriosu, 

romanul filosofic A şaptea 

scrisoare, dedicat vieţii 

lui Platon, cu numeroase 

trimiteri şi comentarii la 

Pythagora. De pe urma 

acestor lecturi am rămas 

cu un sentiment ciudat, Ion Coja 

i-aş zice chiar concluzie: 

spiritul din textul şi mai 

ales subtextul scrierilor atribuite lui Pythagora mi s-a părut cunoscut, 

cunoscut bine mie, ca cititor al Evangheliilor, al Noului Testament, 

ce mă aflu a fi. Mi-e teamă să nu blasfemiez ori să rătăcesc, dar 

în această parte a Bibliei spiritul învăţăturii pythagoreice îmi pare 

mult mai viu, mai prezent decât ceea ce s-ar putea numi spiritul sau 

moştenirea din Vechiul Testament. 

Cu alte cuvinte, mi-este mult mai uşor să identific rădăcini 

ale creştinismului, ale „pledoariei” christice, în textele phytagoreice 

decât în textele vetero-testamentare... Îndeosebi la nivelul intuitiv, 

al impresiei la lectură, la nivelul noutăţii specifice pe care o aduce 

creştinismul, este uşor să legi, aşa cum au făcut-o deja unii, pe 

Pythagora de Iisus. Precursor al lui Iisus a fost considerat şi Zamolxis, 

cum bine se ştie. Datorită domnului VINEREANU însă putem fi 

siguri că însuşi Pythagora a avut un nobil precursor. Fie direct prin 

Zamolxis, fie pe altă cale, Pythagora a luat cunoştinţă de religia şi alte 

învăţături ale geto-dacilor şi a fost marcat de ele, iar prin el întreaga 

spiritualitate europeană, creştină, îşi are rădăcini nord-dunărene. 

Dacă Zamolxis ar fi fost elevul lui Pythagora, aşa cum bine 

observă domnul VINEREANU, Zamolxis şi Herodot ar fi fost 

contemporani, practic. Nu ar fi avut vreme, în două-trei decenii, să 

se închege o religie de care să se ducă vestea aşa de departe, din 

Dacia până la greci. Nici chiar succesiunea inversată, pe care o 

propune şi o demonstrează impecabil domnul VINEREANU, nu e 

de luat în seamă decât cu condiţia de a introduce între Zamolxis şi 

Pythagora un interval de timp mai mare. Cel puţin timpul necesar 

pentru ca o religie să se închege şi să se impună unui popor întreg. 

Căci, nota bene, principala deosebire între Zamolxis şi Pythagora 

pare a fi aceea că primul a predicat pentru întreg poporul dacic, 

pentru „tot natul”, în vreme ce Pythagora a considerat că numai puţini 

dintre grecii săi puteau avea acces la învăţătura mântuitoare. Aveau 

pregătirea spirituală absolut necesară! Ceea ce apropie o dată mai 

mult zamolxianismul de creştinism, de învăţătura cristică, atât de 

„democratică”. 

Mă grăbesc să închei, pentru a aduce cât mai repede la 

cunoştinţa publicului textul domnului MIHAI VINEREANU, text 

care va face istorie, sunt convins. Sper să aibă parte de comentarii 

aplicate şi decente, fără exaltările semidocte ale celor „scrântiţi întru 

Zamolxis”, care au îngreunat până acum de atâtea ori percepţia 

corectă, la nivelul publicului larg, a moştenirii din substratul geto-dacic 

al plămadei noastre etnice. 

Fac totuşi o precizare: în traducerea românească, inclusiv cea 

publicată în Fontes Historiae volumul I, nu este omisă fraza prin 

care Herodot se îndoieşte că Zamolxis a putut fi elevul sau sclavul 

lui Pythagora. Accentele critice la adresa celorlalţi filologi şi istorici 

români sunt aşadar puţin prea dure, mai ales dacă ne gândim că şi 

lui Mircea Eliade i-a scăpat „detaliul” pe care domnul VINEREANU 

l-a remarcat, iată, primul, primul dintre toţi cei care s-au ocupat de 

istoria veche a românilor, a grecilor: Zamolxis, dacă comparăm când 

au trăit Pythagora şi Herodot, deducem lesne că nu putea fi mai tînăr 

decât Pythagora, ci mult mai în vârstă. Iar legătura pe care o face 

Herodot şi alţi greci între Zamolxis (religia geto-dacilor) şi Pythagora, 

presupune o anterioritate consistentă a lui Zamolxis şi a religiei sale 

faţă de Pythagora. Nu de azi pe mâine se constituie o religie, un 

sistem de credinţe urmate de un popor întreg, la care se adaugă 

timpul necesar pentru ca faima acelei religii să depăşească propriile 

fruntarii. 

În mod deosebit suntem nevoiţi să înregistrăm o vechime 

mult mai mare a monoteismului geto-dacic, aceasta fiind una dintre 

concluziile cele mai importante la care ne deschide calea domnul 

MIHAI VINEREANU. 

Deocamdată atât, din mulţimea de sugestii, ipoteze şi 

comentarii pe care le îngăduie raţionamentul, revelaţia domnului 

MIHAI VINEREANU! Să ne trăiască! 


7011

DEZVĂLUIRI 

Iubiri de scriitori 

De la lume luate si tot la lume date....... 

Poetul Ion Vinea a avut peste zece mii de femei, în timp 

ce colegul său de breaslă Ion Barbu şi-a trecut în agendă doar 

cinci mii de amante. Altfel, Camil Petrescu s-a iubit cu Monica 

Lovinescu, Nichita Stănescu cu Gabriela Melinescu, Preda cu 

Aurora Cornu şi Nina Cassian, Piru cu (mai toate) studentele 

sale, Dinescu şi Iaru cu Denisa Comănescu. 

Iubirea - cea mai veche temă prezentă în literatura şi în 

mitologia universală - şi poveştile de dragoste au învolburat 

imaginaţia oamenilor de la începuturi până în zilele noastre. 

Despre pasiunile amoroase ale scriitorilor, cele care au inspirat 

personaje şi pagini de neuitat ale literaturii, s-ar putea întocmi 

voluminoase antologii. Ţinând cont de spaţiu şi context, noi vom 

încerca doar o scurtă trecere în revistă a câtorva dintre relaţiile/ 

iubirile marilor scriitori români de ieri sau de astăzi. 

Campionul campionilor, Ion Vinea 

Ion Vinea, mare poet şi prozator, autorul romanului 

„Lunatecii”, se lăuda că a avut în aşternut, de-a lungul vieţii, 

aproximativ zece mii de femei. Apropiaţii spun despre virilul om 

de litere că nu vorbea chiar aiurea. Vinea scrisese relativ mult 

şi publicase în toate revistele, dar era atât de prins de caznele 

amorului, încât, până în momentul morţii, nu tipărise niciun 

volum. Abia când se afla pe patul de moarte, prietenii i-au strâns 

poeziile în volumul, celebru în literatura română, „Ora fântânilor”. 

I-au dus repede cartea de la tipografie, iar muribundul a ţinut în 

mână, înainte de a pleca pe cealaltă lume, primul său volum de 

poeme. 

Ménage à trois 

Acelaşi Ion Vinea (bătrân) şi prozatorul Petru Dumitriu 

(tânăr şi în ascensiune) trăiau cu aceeaşi femeie - Henriette 

Yvonne Stahl. Un tihnit şi voios ménage à trois. Într-o zi vine 

la Dumitriu, care era director la o mare editură, un scriitor şi îl 

roagă să-i publice o nuvelă. Şocat, Petru Dumitriu observă că 

este chiar povestea cu Henriette şi că nu e scrisă tocmai elegant. 

Dumitriu şi-a zis atunci: „Nuvela asta e despre mine şi Henriette. 

Dacă nu i-o public, se face vâlvă. Nuvela e proastă, iar dacă o 

tipăresc, nu va avea niciun ecou”. Ceea ce s-a şi întâmplat. În 

anii puterii populare, Vinea nu avea drept de semnătură. Făcea 

traduceri, dar le semna... Petru Dumitriu, care încasa banii şi îi 

ducea amicului său. Uneori, Dumitriu, beat fiind, îl suna pe Vinea 

să-i spună că a cheltuit toţi banii pe cadouri pentru Henriette. 

Ion Barbu nu ierta nimic 

La rândul său, poetul şi matematicianul Ion Barbu (Dan 

Barbilian) s-a bucurat de dezmierdările a cinci mii de femei. 

Moartea i-a fost grăbită de faptul că asaltase, la pielea goală, o 

tânără într-o cameră neîncălzită. Era iarnă, iar sistemul imunitar 

al poetului era slăbit din pricină că se droga cu eter - obişnuia 

să îşi pună măşti cu vată îmbibată în eter. Ion Barbu făcuse 

ciroză, dar continua să alerge după femei. Una dintre tinerele 

nevinovate pe care le desfăta aproape zilnic cu câte o partidă 

de amor era juna poetă Nina Cassian, o fată destul de urâţică 

şi care, la finele anului 2010, s-a autocaracterizat astfel: „Până 

la 17 ani, nu se uita la mine nici un câine!”. Mare amatoare de 

plăceri trupeşti, Nina ajunsese la bătrâneţe să se culce numai cu 

tineri sub 20 de ani. 

Urâta şi bestiile (tinere) 

Despre apetitul sexual al Ninei Cassian aflăm câte ceva şi 

de la scriitorul Cristian Teodorescu. Acesta, într-un articol postat 

pe blogul său, o numeşte/alintă pe celebra şi venerabila poetă 

drept cea mai frumoasă femeie urâtă din lume: „Prin 1985, am 

luat cu împrumut de la Ovid S. Crohmălniceanu, mare admirator 

al autoarei lui «Nică fără frică», două cărţi de poezie de-ale 

Ninei, cum îi spunea profesorul care fusese îndrăgostit de ea, 

cam fără speranţe. Când i le duc înapoi, mă întreabă Croh cum 

mi s-au părut. Mai ştiind una-alta despre aventurile ei erotice, 


zic: « Cam frigide, dom’ profesor!». Croh, serios şi contrariat: 

«Vorbeşti serios?! Dar ai cunoscut-o pe Nina?». O văzusem 

odată pe Calea Victoriei şi rămăsesem cu ochii după ea - nu 

cu vreun interes de cotoi, dar sclipea. După ‘90, am stat de 

vorbă de vreo două ori, pe vremea când încă întorceau bărbaţii 

capul după ea pe stradă. Mi-a răspuns, zâmbind, la tot soiul de 

întrebări neruşinate, cerându-mi s-o tutuiesc, cât mai provocator. 

(...) Totuşi, pentru că orgolioasa poetă simţea că mă uitam la ea 

cu tot interesul, în ciuda diferenţei de vârstă de mai bine de 30 de 

ani dintre noi, ne-am despărţit amical”. 

Patul lui Camil Petrescu 

Camil Petrescu, autorul „Patului lui Procust”, a fost amantul 

tinerei scriitoare şi critic literar Monica Lovinescu. Aceasta l-a 

pasat unei nimfomane pe care, în cele din urmă, prozatorul a 

luat-o de nevastă. Soţia lui Camil Petrescu, care aducea fără nicio 

jenă bărbaţi în casă, l-a chinuit pe scriitor până în clipa morţii sale, 

survenită la vârsta de 63 de ani. A decedat la spital, din pricina 

unei boli de circulaţie a sângelui, după ce şi-a smuls din vene 

perfuziile care îl ţineau în viaţă. Cum Camil nu avea încredere în 

medici, se trata singur cu halva, fiind convins că astfel sângele îi 

va circula mai lesne prin artere. Monica Lovinescu, fiica criticului 

literar Eugen Lovinescu şi verişoara prozatorului Anton Holban, a 

scriitorului Vasile Lovinescu şi a dramaturgului Horia Lovinescu, 

s-a căsătorit, mulţi ani mai târziu, cu poetul Virgil Ierunca. 

Un cvartet cu nuvelişti sentimentali 

Zaharia Stancu avea o aventură cu Lydia Manolovici, dar 

făcea mofturi în faţa lui Anton Holban şi a lui Octav Şuluţiu, care, 

din neţărmurită dragoste, îi dedicaseră, fiecare, câte un roman. 

Părea, în fapt, un banal trio amoros, Anton Holban-Octav Şuluţiu- 

Lydia Manolovici, cu suferinţele, chinurile şi leşinurile lui foarte 

artistice - cum povesteşte Ioana Pârvulescu în „Întoarcere în 

Bucureştiul interbelic”. În realitate era un ditamai cvartetul, căci 

frumoasa, jucăuşa, „l’allumeuse Dania”, după numele literar pe 

care i-l dăduse Holban, îi aţâţă erotic pe ce doi, dar îl preferă 

pentru lucrurile mai serioase pe un al treilea, mai teluricul Zaharia 

Stancu (în romanul cu cheie al acestuia, „Oameni cu joben”, ea 

se lăsa sărutată de personajul care-l travesteşte pe Holban doar 

pentru a vedea „cum sărută un nuvelist sentimental”). 

Şi totuşi, fermecătoarea evreică Lydia 

Tot despre Lydia (Manolovici), Stancu, Holban şi Şuluţiu 

scrie minunat şi Şerban Tomşa, într-o scrisoare imaginară trimisă 

lui Anton Holban. „Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost 

Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar Şuluţiu era nebun după ea. 

Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate şi i-a dedicat romanul 

«Ambigen». Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră 

şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Niciunul dintre 

dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea 

evreică se culca, fără prea multe mofturi, cu Zaharia Stancu, 

ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Lydia 

Manolovici a găsit pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu 

s-a insinuat în casa prosperei familii de evrei, a făcut amor pe 

săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris 

un roman, «Oameni cu joben», în care a trecut toate detaliile şi 

a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat 

la şantaj, 

Stancu a publicat romanul! Lydia a avut, în cele din urmă, 

ceea ce a meritat! Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după 

cum intuiserăţi dumneavoastră cu mult înainte.” 

Nichita Stănescu, iubitul nebun al Gabrielei Melinescu 

În tinereţe, Nichita Stănescu a avut o relaţie extrem de 

pasională cu Gabriela Melinescu, o încântătoare poetă din 

generaţia lui. Ajunsă în Suedia, Melinescu l-a promovat mult 

pe neasemuitul poet pentru a obţine Premiul Nobel, deşi se 

despărţiseră de multă vreme, iar ea se căsătorise cu un suedez. 

Când erau iubiţi, Nichita o încuia pe Gabriela în apartamentul său 

şi pleca la beţii care durau câteva zile. Uneori, ea suna disperată 

la instalatori care veneau să spargă uşa, salvând-o astfel de la 

moarte prin inaniţie. 


FLORINA 

DINU 

POEZIE 

HORIA 

MOCANU 

VINTILA 

FINTIS 

Cer ascuns 

Un cer plumburie, dear 

fi să ascund, 

În inimă, în suflet, în 

gând, 

M-aş bucura de vânt 

şi ploi: 

Vântul mi-ar aduce 

Iubirile pierdute, 

Iar ploile mi-ar dona 

Miere, lapte pentru inima mea. 

Din pământ 

Iubite, 

din pământ am fost creată, 

da, din pământ... 

Te rog, 

plantează-mi în suflet 

un bob de iubire, 

un bulb de dragoste, 

o rădăcină de încredere, 

şi un lăstar de iertare. 

Lasă-le să crească, 

udă-le cu lacrimile tale, 

protejează-le cu căldura sufletului tău 

în fiecare zi 

şi astfel se vor înmulţi 

şi-ţi vor da rod bogat. 

Razele de soare 

Razele de soare 

Se scaldă în ploaie, 

Ramurile teilor tremura 

Şi se-ndoaie. 

Azi, toţi înfloresc, 

În dulcea primăvară 

Iar floarea albă îşi scutură 

În miez de seară. 

Vântul îmi citeşte gândul 

Şi-mpinge ploaia albastra, 

În semn că nu te-am uitat, 

În mica ta fereastră. 

Tu apari ca un vis 

Cu mişcare lină, 

Cu faţa micuţă 

Îmbibată în lumină. 

Prin genele-ţi lungi, 

Cu ochiul tău mare, 

Mă priveşti doar pe mine, 

Mă priveşti din depărtare. 

Grădinarul 

poetului român Grigore 

Vieru 

dacă aş fi grădinar 

mi-aş sădi cuvintele în 

gânduri, 

din ele ar exploda 

poezia cu tulpini 

groase şi vrejuri 

atârnate cu toate înţelesurile lor 

de oameni, 

doi câte doi, 

forţându-i să nu uite niciodată 

ce iubeşte, 

ce gândeşte, 

ce atinge celălalt. 

dacă aş fi grădinar 

mi-aş sădi cuvintele în pământ 

iar din ele ar încolţi cândva 

limba română. 

Destinaţie 

după ce se opresc din rostogolirea 

lor incandescentă 

poeziile se duc să moară 

în buzunarul îngerilor. 

Colivia 

scrijelesc pe hârtia amorţită precum 

reflexia copilul autist pe faţa 

inexpresivă 

a oglinzii, 

caut adevărul, esenţa cuvintelor, 

aş vrea să înţeleg totul invers, 

să pot citi ce stă scris pe căptuşeala 

măştii de cerneală 

a scrisului, 

pe eticheta poeziei. 

peste zăbrelele vieţii mele 

stă aruncat permanent un văl de 

ignoranţă, 

rămân o pasăre adormită, 

ce nu poate cânta atâta vreme cât 

simţurile 

îi spun că e noapte? 

Altarul 

Această femeie este mai singură 

decât un altar păgân, 

părăsit de sacerdoţii vechilor iubiri, 

marmură necălcată de pasul 

războinicului, 

sân uitat de ofranda 

căuşului palmei, 

această femeie este în ea însăşi o 

credinţă pierdută, 

zeiţă ce mănâncă mărul 

cu tot cu seminţe 

pentru ca în egoismul ei divin, 

toate merele viitoare 

să crească în ea. 

III 

Astronomul încă 

mai visează comete, 

Cercuri sonore 

i se revarsă din plete. 

Cuvintele de rouă 

pe stânci, 

Picură smirnă din 

ochii săi mari 

şi atât de adânci... 

Păpuşi de ceresină, 

Balans,chiar dincolo 

de prag, 

dansuri închipuite 

de către marele Mag. 

Visele ciucuri de sfere, 

rebele şi fără de nume, 

Peste începutul 

de lume... 

IV. 

Între apă şi cer, 

un gol melancolic. 

Lumina 

din absenţa luminii. 

Dumnezeul adevărat 

Şi mie ascuns... 

V. 

Din pământ tresar 

trupuri de şoapte, 

În care intrăm după 

îndelungata noapte. 

Vom rămâne acolo 

şi acum, pentru cină. 

Doamn, boteză-ne 

pre noi, 

cu duh de lumină... 

VI. 

În ceruri 

se aud alte ceruri 

murind 

Secunda făpturii căzute din mit, 

Sinele meu şi al tău nelumit. 

Alte trupuri,cetăţi depărtări 

În spuma nevăzutelor mări. 

În ceruri 

se aud alte ceruri 

murind 


7013

PROZA 

Alexandru Jurcan 

Mă cheamă Florin Dany şi sunt ospătar de elită în restaurantul Strigoii blonzi. Aşa a vrut să-l 

boteze soţia patronului. La noi la restaurant se organizează nunţile cele mai reuşite. Serios! Pe bune! 

Asta nu înseamnă că eu nu sunt expert în rotirea şi refolosirea alimentelor. Cine ar bănui că friptura 

de la nunta de vineri o recondiţionez perfect pentru duminică seara? Nici n-ar fi frumos să prădăm 

mâncarea sfântă, de la Domnul primită. 

Acum e nunta de sâmbătă, iar patronul m-a atenţionat să fac provizii pentru nunta de mâine 

seară. O vedeţi pe doamna aceea în rochie verde? Nu s-a atins de escalop. Frigiderele goale aşteaptă 

prada. Atâta ciorbă batjocorită! O s-o dreg după doua fierberi consecutive în sos de pătrunjel murat. 

Cartofii natur, de 

jumătate mâncaţi, pot fi 

folosiţi pentru un pireu 

rece, dres cu leuştean. 

Berea nebăută poate 

fi îmbuteliată. Pâinea... 

o transform în felii mai 

mici, mai artistice. 

Ce vrea fata 

asta cu rochie roşie? 

O salată asortată? Se 

faceee! O, dar e drăguţă, tipa! Nu m-aş da în lături... 

Nu cumva e un pretext erotic salata aia? Să fiu pe 

fază, să nu devin pămpălău! O s-o chem până la etaj, 

unde am camera de serviciu. Cu ce pretext?? Aşa... 

Dacă vrea bine, dacă nu... Uite că acceptă! Sunt 

bunoc, mă descurc, asta e! 

Blonda mi se agaţă de gât. Are un chip 

încălzit de băutură. Repede! Canapeaua! Uşa 

închisă. Decolteul. Sânii bombaţi i se plimbă sub 

rochia sângerie. O agit, o aşez în aşternut. Intru până 

la baie, să nu-i ofer tipei transpiraţie acumulată. Ies. 

Cearceaf bombat. Mă aşteaptă. Mă doreşte. Sunt 

irezistibil. Jos cearceaf! Dum...ne...zeule!! Nici o 

femeie, doar o movilă de pireu, fripturi, ba chiar salate 

asortate. 

TUNELUL 

ULEIOS 

Sunt în avion cu Milena. E obosită. Îşi lasă 

capul pe umărul meu. Citesc. Tocmai ne-am certat. 

Se plictiseşte cu mine, nu mai găseşte sens... Mie 

imi stă gândul la căţelul căzut în pivniţa blocului. În 

noaptea în care îmi făceam bagajul pentru călătorie, 

am ieşit pe balcon, la etajul meu, adică la cinci. Am 

auzit plânsetul disperat al unui căţel. Am coborât. 

Sunt nişte găuri imense la baza de jos a zidului. 

O fi căzut acolo. Nu aveam timp să fac demersuri, 

era noapte târzie... Nimănui nu-i păsa de un căţel. 

Simţeam ceva sinistru, persistent, înecăcios... Nu 

reuşeam să adorm, auzeam mereu tânguirea aceea 

încrâncenată. 

Iată că se anunţă clar căderea avionului. Nici 

o şansă. O lume paralizată, mută, vineţie. Asta a fost 

viaţa mea? Gata? Cădem, murim... cui îi pasă? Oare 

s-o trezesc pe Milena sau s-o las în somnul ce curge 

spre marea uitare? Aşa simplu se termină? Fără 

muzici, şampanie, lumini colorate? Un moment ratat... 

Deodată se întunecă, seamănă a ceva tunel uleios... 

Văd... sigur că văd... rechini aurii cu guri flămânde... 

- Hai, trezeşte-te, am ajuns- spune Milena. 

- Am ajuns...unde? 

- Zău că eşti idiot, crede-mă! 

- Te cred, însă...iubesc. Am început să iubesc 

viaţa. 

Ajuns acasă n-am mai auzit plâns de căţel. Nici 

smiorcâit de Milena. Am deschis şampania din frigider 

şi mi s-a părut că umbre de rechini aurii se retrăgeau 

într-o matcă nebănuită. 

STRIGOII BLONZI 

H.G.din 8 decembrie 2010 

Reviste si publicatii culturale care au primit finantare pe 

tr. IV 2010 

ANEXA 1 

Nr. 

crt. 

1. 

2. 

3. 

4. 

Uniunea de creatori beneficiara 

Uniunea Scriitorilor din România 

1. „România literara” 

2. „Luceafarul” 

3. „Ramuri” 

4. „Orizont” 

5. „Apostrof” 

6. „Helikon” 

7. „Convorbiri literare” 

8. „Viata Româneasca” 

9. „Steaua” 

Uniunea Arhitectilor din România - UAR 

Revista „Arhitectura” 

Uniunea Artistilor Plastici din România - UAPR 

Revista „Arta” 

Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din 

România - UCMR 

1. Revista „Muzica” 

2. „Actualitatea Muzicala” 

Suma (lei) 

1.400.000, din 

care: 

360.000 

130.000 

130.000 

130.000 

130.000 

130.000 

130.000 

130.000 

130.000 

50.000 

200.000 

50.000, din 

care: 

25.000 

25.000 

5. 

Uniunea Teatrala din România - UNITER 

„Semnal teatral” 

100.000 

ANEXA Nr. 2 

Reviste si publicatii culturale finantate de catre 

Ministerul Culturii si Patrimoniului National pe baza de 

contracte 

Nr. crt. Denumirea publicatiei beneficiare Suma (lei) 

1. „Contemporanul - Ideea Europeana” 120.000 

2. „Lato” 120.000 

3. „Vatra” 120.000 

4. „Korunk” 120.000 

5. „Szekelyfold” 85.000 

6. „Echo der vortragsreihe” 85.000 

7. „Tribuna” 120.000 

8. „Varad” 30.000 


Prin anii 1947-48 specula 

căpătase dimimensiuni incredibile, 

se speculau în special produsele 

alimenare. În loc de ulei de măsline 

sau de floarea soarelui cumpărai ulei 

mineral utilizat la automobile, mierea 

de albine era sirop de zahăr etc. Şi 

preţurile creşteau de la o zi la alta. 

Economia era scăpată din mână. 

Atunci a luat fiinţă Departamentul de 

Control Economic, şi printre primii 

angajaţi am fost şi eu care fusesem 

fără nici o slujbă, şomer fără nici un 

venit o lungă perioadă de timp, după ce 

absolvisem Politehnica cu Magna Cum 

Laude, care am văzut ca nu valorează 

nici cât o ceapă degerată. Sediul îl 

aveam pe strada Dr, Marcovici unde 

instutuţia noastră ocupa un bloc întreg, 

serviciul meu fiind 

undeva la demisol. 

Fiind inginer m-au 

„împerecheat” 

cu doctorul Aurel 

Zamfirescu şi eram 

un fel de echipă 

cu profil tehnicomedical 

însă 

făceam inspecţii şi 

descinderi inopinate 

şi la întreprinderi 

fără acest profil. 

În cele ce 

urmează am să 

povestesc unele 

situaţii ieşite din 

comun de care îmi 

mai aduc aminte. 

Primul ordin pe 

care l-am primit din 

AM FOST CONTROLOR 

ECONOMIC... 

partea instutiţiei 

a fost să fac împreuna cu doctorul 

Aurel Zamfirescu un control „la sânge” 

la farmacia lui Radeş de la intrarea 

în Piaţa Matache Măcelaru. Când 

s-au trezit cu noi, prorprieterul Radeş 

cu soţia s-au speriat că ştiau ce 

înseamna un control al... Controlului 

Economic care totdeauna se lăsa 

cu condamnarea controlatului. Am 

găsit nereguli cu duiumul, marfa 

nedeclarată în stoc, preţuri prea mari, 

marfă expirată, etc. Dacă aplicam 

legea trebuia să-l arestăm imediat 

pe Radeş şi îl aşteptau ani grei de 

puşcărie. A venit şi el şi nevasta lui şi 

au începu să plângă în hohote. Mie mi 

s-a muiat inima şi am văzut că şi lui 

Aurel. Ce ne facem? Ne era frică de 

supracontrol că se mai întâmpla să 

vină o echipă „fulger” în „supracontrol”. 

Ne-am hotărât cu orice risc să-l facem 

scăpat. Într-o oră a aranjat totul să fie 

în perfectă oridine şi i-am spus să nu 

spună nici prin somn ce s-a întâmplat 


că îl mănâncă ocna şi pe el şi pe noi. A 

venit şi ne-a oferit sume mari de bani 

dar nu am luat nici un bănuţ. A venit cu 

bijuterii dar am refuzat din nou... şi am 

plecat. După câteva zile mă trezesc 

la serviciu cu doamna Radeş că mă 

invită afară să nu ne audă nimeni şi-mi 

propune să mă culc cu ea, Mi-a spus 

ca soţul ei a îndemnat-o să facă acest 

gest. Am refuzat şi era o coconiţă foarte 

sexi. Aurel mi-a spus că a venit şi la el 

şi a refuzat-o şi el. O altă întâmplare. 

Consilierul nostru juridic era 

avocatul Bulău, un tip „bine” cu mare 

trecere la cucoane, îngânfat că nu îi 

ajungeai cu păjina la nas. El se dădea 

cel mai important dintre toţi salariaţii. 

Şi deodată avocatul Bulău este 

arestat! Bulău este şi băgat la „bulău” 

într-o cameră 

specială cu zăbrele 

de la subsolul 

clădirii nostre. 

S-a întâmplat ca 

să fac de gardă 

într-o noapte într-o 

cameră specială de 

la subsol, vecina cu 

„celula” în care se 

afla Bulău. Mi s-a dat 

în păstrare cureaua 

lui de la pantaloni, 

cravata (ca să nu se 

spânzure) şi nu ştiu 

de ce şi ceasul. Era 

un ceas de buzunar 

masiv şi greu de 

aur, cu maşinăria 

de asemeni de 

aur. Toată noaptea 

Bulău a fost liniştit, 

numai odată mi-a cerut un pahar 

de apă. Am aflat ce se întâmplase. 

Conducerea Controlului Economic a 

constatat ca toate descinderile de la o 

vreme erau fiasco. Când ajungeau la 

firma respectivă, proprietarii stăteau 

comod şi beau cafea. Deci cineva 

din interiorul institutiei, cineva cu grad 

mare „şoptea”! Locurile unde se făceu 

descinderi erau secrete! Cine era 

acest cineva? Celebrul avocat Bulău. 

Cum proceda. După ce afla unde se 

va face descinderea se ducea într-o 

cameră vecină, la un telefon, să anunţe 

firma şi spunea „După aceia un om de 

al meu va veni la dumneavoastra să 

primească ce i se cuvine.” 

După cum am spus, faceam 

de gardă chiar în perioada când era 

incarcerat Bulău. Camera de gardă 

era de fapt sala noastră de şedinţe, 

o cameră în care încăpeau 100 de 

oameni. Când se descoperea un 


PROZA 

turnător în genul lui Bulău se aplica 

următorul procedeu. Eram convocaţi 

toţi salariaţii în sala de şedinţe de la 

subsol unde ne aşezam unii în dreapta 

alţii în stânga şi lăsam un culuar de 

trecere între noi. Pe acel culuar de 

trecere venea osânditul tuns chilug 

cu cătuşe la mâini şi trecea încet 

printre noi. Noi trebuie să-l „înfierăm” 

adică să-l batjocorim. Îl Înjuram unii 

îl scuipau, alţii îi dădeau picioare în 

fund. După ce traversa acest culuar al 

ruşinei, osânditul era alb de scuipat, şi 

într-o stare morală dezastroasă care 

era mai rea ca puşcăria... 

Am primit ordin să mă duc în 

inspecţie inopinata la Moşe Zilberman, 

fost bijutier care era turnat că are 

„cocoşei” (napoleoni de aur) şi alte 

obiecte scumpe. Culmea, m-a trimis 

fără însoţitor. Acolo i-am făcut o 

inspecţie „la sânge” dar nu am găsit 

cocoşei. Am găsit tot felul de bijuterii 

şi perle şi până şi ceasuri de buzunar 

totul din aur de 18 carate, nu numai 

capacele şi „ţiferblat-ul” dar chiar şi 

maşinăria. Moşe Zilberman îmi spune 

„Domnule Creangă, hai dăm jumajuma 

tot ce ai găsit, spune că nu ai găsit 

nimic că nu are cum să te controleze. 

Dacă le duci, le vor fura ei şi pe mine 

mă arestează cu toate că legal eu am 

dreptul să am bijuterii, deoarece numai 

cocoşeii sunt ilegali”. Nu am vrut că 

poate îmi era frică. Am dat un telefon 

la birou şi am raportat că nu am găsit 

cocoşei dar are aot felul de alte bijuterii. 

Şeful îmi spune: „Confiscă-le pe toate, 

fă un inventar şi adu-le aici împreună 

cu Moşe Zilberman”. Aşa am şi făcut. 

Am predat bijuteriile conform ordinului 

primit însă am avut ideia genială să 

cer un exemplar al inventarului cu 

menţiunea ca a fost predat în regulă 

cu semnatura şi ştampila şefului. 

Pe bietul Zilberman l-au arestat 

ilegal, că nu avea cocoşei... iar 

bijuteriile probabil că le-au furat ei. 

Trecuseră câţiva ani. Nu mai eram de 

mult la „Controlul Economic”, eram 

la ICECHIM şi într-o seară târziu mă 

trezesc cu Zilberman la poartă. Cât 

pe ce sa nu-l recunosc, era slab ca un 

ogar nebărbierit şi îmbătrânit. 

- Dl Creangă am fost eliberat 

din puşcărie că nu mi-au găsit nici o 

vină şi mi-au spus ca bijuteriile sunt la 

dumneata. 

M-am dus şi i-am adus inventarul 

semnat şi ştampilat. 

- Nu ţi-am spus Dl Creangă să 

face juma-juma, eu am făcut puşcărie 

degeaba şi ei au furat toate bijuteriile. 

Avea dreptate, dar eu am dormit 

liniştit. Mi-a părut tare rău de bietul 

om... Aşa era în aceea vreme! Puteai 

intra în puşcărie uneori chiar fără 

vină, sau dintr-o mică neatenţie, sau 

neglijenţă. Am mai avut parte şi alte 

întâmplări interesante în cariera mea 

de controlor economic dar au trecut 

atâtea zeci de ani de atunci şi nu mi le 

mai amintesc... 

7015

MERIDIANE 

JURNAL CHINEZ 


De asemeni, doctorul e cât se poate de calm, nu-l agasează 

atitudinea de-acum obraznică, la noi, a unui copil care trăieşte 

în lumea vârstei lui, şi de la care nu are nimeni pretenţia să se 

comporte ca un adult. Copilul nu plânge, ci culmea, adeseori îi 

surprind hohotele de râs. Medicul nu se enervează, colaborează 

cu puştiul până ce ai zice că a dat în mintea lui. La doctor copiii 

nu plâng, nu sunt nervoşi. Examenul medical e ceva plăcut, la 

fel şi administrarea medicaţiei, pentru ca mentalul pacientului, 

fie el copil, tânăr sau bătrân să nu sufere vreo traumă, astfel 

însănătoşirea să survină încă de la primul contact cu cel ce-ţi redă 

sănătatea şi viaţa. Oana a terminat consultul. Doctorul conchide 

că boala de plămâni nu a fost vindecată şi că alte organe au 

fost afectate, conform circulaţiei energiilor. Acum rinichii nu 

lucrează corespunzător, de aici sufocarea, transpiraţiile şi chiar 

şi starea de constipaţie. Îi spune Oanei că mai suferă şi de alte 

boli. Oana confirmă insomniile atroce care nu o părăsesc de opt 

ani. Îi propune să termine cu pneumonia, apoi să înceapă un 

tratament pentru nevroză, pe care el o consideră un dezechilibru 

energetic între rinichi şi inimă. Oana acceptă. Nu părăsim, însă, 

policlinica, până ce Oana nu-l consultă şi pe medicul de oase. 

Are o problemă din ce în ce mai avansată cu coloana vertebrală. 

Acesta îi propune un tratament cu vitamine şi, stupoare, să 

meargă cu spatele cât mai mult în fiecare zi. Oana încearcă câţiva 

paşi şi ajunge la concluzia că remediul e just, simte cum coloana 

sa lombară se îndreaptă. Uimite, îl întrebăm pe Tata Lu de ce toţi 

medicii consultă cu uşile deschise şi de ce se împarte cabinetul 

cu mai mulţi. De altfel, Oana mi-a povestit că atunci când a fost 

la doctorul de medicină occidentală şi convenţională (n-ar mai 

fi!), a trebuit să închidă uşa, căci curiozitatea celorlalţi pacienţi de 

pe hol devenise mai mult decât nepoliticoasă. Doctorul s-a jenat 

de gestul Oanei, dar nu a avut nimic în contră. Mai mult, încerca 

să o asculte la plămâni prin cămaşă şi maieu... Oana a priceput 

pudibonderia, dar şi curiozitatea greu de mascat a sinicului de 

a vedea o pereche de sâni europeni fără perniţe de buret în 

sutien.... Tata Lu ne răspunde că acest obicei al uşilor deschise şi 

al lipsei de caracter privat al actului medical se datoreşte dorinţei 

de a proteja populaţia contra luării de mită din partea doctorilor. În 

văzul lumii, nu dai nimic doctorului pentru dreptul tău la sănătate. 

Aceasta e meseria lui şi ai plătit la intrare consultaţia! Această 

plată variază, dar în medie e de numai doi yuani, adică opt mii 

de lei româneşti vechi, sau 80 de bani actuali. Să se consulte 

tot omul! Nota bene, acest preţ se menţine acelaşi şi în clinice 

private! 

Coborâm cu Tata Lu la farmacia policlinicii de unde, la un 

preţ accesibil şi chiar derizoriu dacă e să-l transformăm în moneda 

noastră (42.000 Lei vechi), Oana îşi procură „tratamentul” pe cinci 

zile. Acesta constă într-un sac de plante, cântărite pe pacheţele 

cu amestecuri de ierburi, coji, crengi, rădăcini, flori, tupini, ce vor 

fi fierte. 

Ne conduce la ieşire doctorul de „oase”, care este foarte 

simpatic, prevenitor şi competent. După aceea mergem în 

Macro, supermarket-ul unde ne facem de obicei cumpărăturile. 

Burduşim congelatorul şi frigiderul pentru o lună. Mai târziu, 

când vom cunoaşte mai bine lumea chineză şi ne vom înţelepţi, 

vom renunţa la cest procedeu, total nesănătos şi-aducător 

de boală. Vânzătorii şi cumpărătorii sunt uimiţi de cantităţile pe 

care le cumpărăm. La ei unitatea de bază nu e kilogramul, ci 

jumătatea de kilogram, numită aici jin. Mari amatoare de fructe 

de mare, ne oprim la raionul cu pricina. Azi e super-ofertă la 

crevete. Pe galantar sunt doar două sau trei kilograme. Cerem 

vânzătoarei să ne verse tot conţinutul în sacoşă. Observăm că 

ochii vânzătoarei se dilată progresiv. Aproape au ajuns rotunzi. 

Cu uimire şi curiozitate se adresează însoţitorului nostru, 


întrebându-l dacă vrem să facem 

vreo afacere, crezând că ne 

ducem cu ei să-i vindem în piaţă 

la suprapreţ, şi-n cantităţi mici, de 

două, trei sute de grame. De la 

Tata Lu aflăm că fructele de mare 

nu se congelează. Idealul este să 

le cumperi vii şi se le pui în wok 

încă mişcând. Vom băga la cap 

pe viitor. După-amiază, în sfârşit, 

ne mutăm în blocul de alături. De 

la etajul al cincilea, ne mutăm la 

al doilea. Ne ajută la trambalat 

studenţii Oanei şi doi oameni de 

serviciu din campus. Pe primii Yu Lan Hua 

îi gratulăm cu bere, pe cei din 

urmă cu tărie chinezească, pe care noi n-o putem atinge, gustul 

fiind mai rău ca cel de ploşniţe. Pentru ei e un deliciu. Muncă, 

la cataramă! Căci s-au adunat o grămadă de lucruri necesare 

într-o gospodărie, având în vedere că noi gătim acasă, spălăm, 

evident, din motive de economie. Am scăpat, în sfârşit de 

Mârlanul Australian! Deocamdată, aici e foarte bine. Să vedem 

până când ne va proteja karma noastră potrivnică. 

La ora 5 p.m. vine Tata Lu şi-i aduce Oanei o ulcică de 

argilă primară, nesmălţuită, în care să-şi fiarbă poţiunea pentru 

plămâni. Fierberea se face după un anumit ritual care respectă 

principiile Yin-Yang. Vasul e foarte simpatic şi primitiv. Seamănă 

cu ulcica babei vrăjitoare, din basmele noastre. Vine împreună 

cu Bobie, „căţeluşa împăratului”. Aceasta nu cunoaşte noul 

apartament. Uimită şi vigilentă, trage o inspecţie aşa cum ştie 

ea, mirosind metodic şi intens toate camerele, apoi, fără să ne 

dea nici cea mai mică atenţie, se aşează intenţionat cu spatele 

la noi şi priveşte pierdută în ochii stăpânului. E foarte diplomată 

şi de aceea, distantă faţă de noi, căci vrea să-şi menţină 

supremaţia şi proprietatea totală asupra stăpânului. Simte că ne 

simpatizează şi adulmecă astfel posibila cădere „din drepturi” şi 

de pe piedestalul ei de regină. 

Sâmbătă, 8 noiembrie 

Azi, la noi în ţară e mare sărbătoare religioasă: Sfinţii 

Arhangheli Mihail şi Gavril, ziua onomastică a tatii şi a mea. Dacă 

tata ar fi trăit aşa cum estimam eu, având în vedere starea lui de 

sănătate şi vitalitate, ar fi avut acum o sută de ani. N-am dormit 

bine astă noapte. Îşi spun cuvântul cele şase săptămâni de tortură 

aplicate de australianul necivilizat. A fost şi foarte umed în noul 

apartament, fiindcă nu a fost aerisit. Oana bucătăreşte cu plăcere 

toată ziua. Face drob, Ca-cai (citeşte ţaţai!) cu carne de porc, 

pâine, choux-uri. A găsit reţetă şi pentru cremă: banane frecate 

cu ness, deoarece cacao nu se găseşte în magazine. Culmea! 

Tocmai în ţara din care noi importam această delicatesă. Aici nici 

ciocolată nu putem cumpăra fiindcă este foarte scumpă. Eu zac 

toată ziua după munca deşelantă, pe care am tras-o ieri până la 

miezul nopţii. Seara ne plimbăm prin campus. Este o minunată 

şi liniştită seară de toamnă. Lacul e oglindă. Luna a atins vârful 

bolţii cereşti. Norii mătură cerul în fâşii lungi, transparente. Îi 

ducem oase lui cuţu chinez de la Colegiul de Artă. Văzându-ne 

aici, o chinezoaică studentă ne invită să vizităm atelierele. Pe 

pereţi, minunate picturi în manieră impresionistă, dar cu subiecte 

şi culori tari, specifice Chinei. Facem cunoştinţă cu Joe, numele 

englez al studentului chinez care ne conduce prin ateliere şi ne 

dă explicaţii. Foarte încrezut. Vorbeşte destul de bine engleza. Şi 

cum Oana se simte din ce în ce mai bine în urma tratamentului 

naturist, ne petrecem seara împreună pe malul lacului, vorbind 

despre cultura europeană şi cea chineză. A fost foarte plăcut, căci 

am ieşit din singurătatea care mă apasă în casă. La întoarcere, 

Oana aplică metoda chinezească a mersului cu spatele înainte, 

recomandată de medicul de oase. Îi place şi se minunează de 

efectul ei. De altfel, în credinţa locală, mersul cu spatele are 

puterea de a-ţi schimba soarta. Dă, Doamne! La despărţire, Joe, 

ne-a promis nişte lucrări de-ale lui în manieră chineză, spre a 

ne acoperi pereţii goi ai apartamentului mare, pe care-l locuim 

acum. Vom vedea... 


Ceandalaua 

ca destin istoric 

Adrian Majuru 


Dar ceea ce se ignoră sau, clinic vorbind, nu se 

înţelege sunt fenomenele socio-culturale şi antropologice 

care se desfăşoară pe un alt palier istoric decât acela 

cronologic, şi anume faptul că “natura îşi are secretele şi 

ironiile sale sociale. Ţiganii ar fi, în aparenţă, o seminţie 

de maidan, murdărie şi mizerie: dar sunt un organism ce 

trăieşte extraordinar de organic, conform unui instinct de 

solidaritate tribală uluitor. Adam Lendvay - tocmai pentru 

că e hipercult şi un hiperlucid observator al lumii şi istoriei - 

susţine că ţiganii sunt un fenomen social unic, excepţional 

şi - ai să râzi - de mare viitor” (I.D. Sîrbu, “Lupul şi 

Catedrala”, Editura Casa Şcoalelor 1995, ediţie îngrijită de 

Maria Graciov). 

În această carte este descris crepusculul 

metamorfozărilor de azi, bing-bangul unei aculturaţii din 

care, noi, românii, am fost certamente induşi în eroare: 

„Ne-am mulţumit să-i izolăm, să-i dispreţuim şi să-i 

ignorăm... de departe. Trişând puţin cifrele reale ale 

numărului lor la recensăminte şi făcându-ne că plouă ori 

de câte ori mărginaşii oraşelor ridicau problema ţiganilor 

vecini şi «prieteni». Nu ştiu dacă am dreptate, dar mie mi 

se pare că întreg oraşul nostru - fost foarte boieresc - (este 

vorba de Craiova n.m.), ca şi capitala, de altfel, este clădit 

pe o destul de intensă baltă de ţigănime, prolifică, beată, 

absentă din istorie, dar prezentă în realitate. Nu ştiu dacă 

se poate vorbi de o «explozie demografică» la ei, în orice 

caz, în timp ce noi, «albii», ne chinuim să ne înmulţim 

măcar în progresie aritmetică, ei, fără nici un efort sau 

încurajare, se înmulţesc în progresie geometrică. Priveam 

înfiorat această mulţime de lumpen-sclavi ai unei libertăţi 

total antisociale şi anistorice şi îmi dădeam seama că asist 

la o fantastică, misterioasă şi iraţională demonstraţie de 

vitalitate, supravieţuire, instinct tribal. (...) 

Ungurii şi iugoslavii au catedre de specialitate, echipe 

sociologice care studiază ştiinţific căile de integrare a 

ţiganilor lor. La noi, deocamdată, nici usturoi nu au mâncat 

boierii noştri moşieri cu robi ţigani, şi nici gura noastră nu 

miroase a neatenţie şi ignoranţă. (...) Ţiganii trebuie priviţi 

şi înţeleşi nu din afară, de sus, de departe, ci dinlăuntrul 

lor. Raţiunea lor suficientă e ascunsă, e prelogică, total 

opusă criteriilor de progres, civilizaţie şi cultură. (...) 

Singura etnie care, în esenţa ei, nu s-a schimbat nici 

măcar cu o iotă” în ciuda intemperiilor istorice ale ultimului 

secol „ar fi ţiganii. Miracolul lor ne apare cu atât mai 

evident, cu cât cercetările lor de sociologie, psihologie, 

patologie a popoarelor, filosofiile abisale ale culturilor, ca 

şi studiile de psihanaliză colectivă, toate, nu fac decât să 

scoată în relief trăsătura majoră a ţiganilor: ei nu doresc 

să fie mai mult decât sunt, altceva decât sunt, altfel decât 

sunt. Nu au nici un fel de conştiinţă socială sau politică - 

chiar dacă întregul lor comportament se bazează pe un fel 

de mândrie de a fi şi a rămâne, pe o teribilă încăpăţânare 

de a ignora istoria, revoluţiile, societatea. Nu au nevoie 

de contractul social, nu vor să ştie de acest contract. 


(...) Poate că această ciudată 

inundaţie dinspre maidane 

şi mahalale nu este decât o 

formă de semnalizare, un mod 

prin care inteligenţa defensivă 

a organismului nostru social, 

încă sănătos şi inteligent, ne 

atrage atenţia asupra unor 

realităţi pe care le ignorăm şi le 

subapreciem” (pp.276-277). 

Şi subapreciate au 

rămas decenii de-a rândul. 

În ultimii 10-15 ani avem în 

sfârşit specialişti care au drept 

preocupare lumea ţigănească. 

Avem şi catedre de limbă 

“rromă”, cuvânt care dovedeşte 

că românii au pierdut bătălia 

până şi la detaliul lingvistic, căci 

există tendinţa ca „român” să fie 

înlocuit cu „rromân”! „Rrom”, la 

nivel symbolic, poate semnifica 

şi faptul că, spre deosebire de 

„rumânul” din vechime, sclavşerb 

pe moşia boierului nu-i 

totuna cu „r”-ul adăugat, literă 

care înnobilează şi separă. 

Adolescenţii vechiului regat 

vorbesc deja cu accent pe 

vocală, lucru care dovedeşte 

semnificaţia practică a victoriei 

literei „r” suplimentare şi în 

limba uzuală. Preocupările 

culturale ale tinerelor generaţii 

sunt ataşate, chiar şi afectiv, 

de gustul asiatic al muzicii, iar 

de ceva timp chiar şi versuri 

coerente şi reuşite stilistic sunt 

armonizate pe melodii făcute 

pe calapod hindus. Nu ştiu 

exact cum stau lucrurile prin 

Ardeal, dar vechiul regat este 

în metamorfozare culturală şi 

demografică. 

Social, s-a revenit la 

simbol, la ierarhia tribală, unde 

obiectul de prestigiu trebuie să 

fie strălucitor pentru a impune 

prestanţă şi a legitima puterea 

ca în imperiul lui Timur Lenk. 

Obiectele de prestigiu sunt fie 

din metal nobil (vezi ghiulurile, 

colanele, lanţurile pe care le 

poartă agresiv chiar şi românii 

cu bani), fie se singularizează 

prin unicitate (cea mai tare 

maşină, cea mai mega-vilă 

etc.). 

În condiţiile în care 

aculturaţia a trecut de bariera 

sensibilă a unui posibil eşec, 

considerăm că nu ar mai fi 

necesară existenţa SISROMului, 

căci obiectivele sale 

oricum vor fi atinse în cel mult 

două decenii. Poporul român 

a fost (h)indus în eroare de 

istorie! 

ESEU 

Ana- Zegrean- 

Şarpe de vânt 

Artur Silvestri- 

Revolta fondului 

neconsumat 

Dumitru K. 

Negoiţă-Poemul 

celor şapte 

Anastasia Dumitru- 

Pledoaria pentru 

valori 

Sorin Arbănaş- 

Pergamente 

7017

EVENIMENT 

ARMATA ROMÂNĂ LA BUDAPESTA 

În august 2009 am organizat la Muzeul de Istorie al 

Municipiului Bucureşti o expoziţie fotografică cu ocazia împlinirii 

a 90 de ani de la eliberarea Budapestei (şi a Ungariei) de către 

Armata Română. Între timp mi-am amintit că nu am pus pe 

internet panourile de la această expoziţie şi că mi-au mai şi rămas 

câteva imagini nefolosite cu militari români din timpul campaniei 

împotriva bolşevicilor maghiari din anul 1919. Cine mai ştie că în 

acest an militarii români defilau prin centrul oraşului Bekescsaba 

din Ungaria? 

Românii în sprijinul maghiarilor 

Academicianul Florin Constantiniu a prezentat momentul 

eliberarii Budapestei de către Armata Romaniei drept in urma cu 

90 de ani ca fiind unul din momentele in care poporul roman 

si-a indeplinit “functia europeana”. Cu prilejul lansarii expozitiei 

fotografice “4 august 1919 – Armata Romana elibereaza 

Budapesta” organizata de Centrul de Studii pentru Resurse 

Romanesti la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucuresti, istoricul 

Florin Constantiniu a subliniat “Am facut un mare serviciu 

Europei, prevenind instalarea unui avanpost al imperialismului 

sovietic”. 

Potrivit lui Florin Constantiniu, ofensiva armatei impotriva 

Ungariei bolsevice a prevenit un pericol 

iminent indreptat asupra Romaniei – un 

posibil atac concentrat din partea fortelor 

ungare impreuna cu Rusia si Ucraina 

bolsevica impotriva tarii noastre, demers 

care ar fi materializat un plan intocmit relativ 

minutios de unul dintre fruntasii miscarii 

comuniste – Cristian Rakovski – si prezentat 

la inceputul lui 1919 lui Lenin. Prevenirea 

instaurarii unui “bastion” comunist in mijlocul 

Europei a constituit o preocupare si pentru 

Marile Puteri. Astfel, Winston Churcill cerea 

oficial la 24 martie 1919 sprijin in armament 

si echipament militar pentru ca armata 

romana sa intervina in eradicarea regimului 

bolsevic din Ungaria. 

Constantiniu a mentionat si campania 

de presa dusa de lobby-ul iredentist care 

tinea cu tot dinadinsul sa prezinte armata 

romana ca pe o adunatura de “salbatici” pusi 

pe jaf, lucru dezmintit de cei mai multi dintre 

strainii aflati la Budapesta. In plus, Florin 

Constantiniu a amintit de grija autoritatilor 

militare romane pentru aprovizionarea 

George Damian 

populatiei budapestane. Istoricul a deplans in context faptul ca tot 

mai putini romani stiu ce s-a intamplat la 4 august 1919, acuzand 

de acest lucru “ofensiva sustinuta de spalare a creierelor” si a 

“lichidarii constiintei si valorilor nationale”. 

Armata Romana la Budapesta 

Academicianul Florin Constantiniu a prezentat momentul eliberarii 

Budapestei de catre Armata Romaniei drept in urma cu 90 de ani 

ca fiind unul din momentele in care poporul roman si-a indeplinit 

“functia europeana”. Cu prilejul lansarii expozitiei fotografice “4 

august 1919 – Armata Romana elibereaza Budapesta” organizata 

de Centrul de Studii pentru Resurse Romanesti la Muzeul de 

Istorie al Municipiului Bucuresti, istoricul Florin Constantiniu a 

subliniat “Am facut un mare serviciu Europei, prevenind instalarea 

unui avanpost al imperialismului sovietic”. Expozitia poate fi 

vizitata pana la sfarsitul acestei saptamani. Potrivit lui Florin 

Constantiniu, ofensiva armatei impotriva Ungariei bolsevice 

a prevenit un pericol iminent indreptat asupra Romaniei – un 

posibil atac concentrat din partea fortelor ungare impreuna cu 

Rusia si Ucraina bolsevica impotriva tarii noastre, demers care 

ar fi materializat un plan intocmit relativ minutios de unul dintre 

fruntasii miscarii comuniste – Cristian Rakovski – si prezentat 

la inceputul lui 1919 lui Lenin. Prevenirea 

instaurarii unui “bastion” comunist in 

mijlocul Europei a constituit o preocupare si 

pentru Marile Puteri. Astfel, Winston Churcill 

cerea oficial la 24 martie 1919 sprijin in 

armament si echipament militar pentru ca 

armata romana sa intervina in eradicarea 

regimului bolsevic din Ungaria. Constantiniu 

a mentionat si campania de presa dusa 

de lobby-ul iredentist care tinea cu tot 

dinadinsul sa prezinte armata romana ca pe 

o adunatura de “salbatici” pusi pe jaf, lucru 

dezmintit de cei mai multi dintre strainii aflati 

la Budapesta. In plus, Florin Constantiniu 

a amintit de grija autoritatilor militare 

romane pentru aprovizionarea populatiei 

budapestane. Istoricul a deplans in context 

faptul ca tot mai putini romani stiu ce s-a 

intamplat la 4 august 1919, acuzand de 

acest lucru “ofensiva sustinuta de spalare 

a creierelor” si a “lichidarii constiintei si 

valorilor nationale”. 

• Se spune ca intelectul e dat 

omului ca sa cunoasca adevarul. Intelectul 

e dat omului, dupa parerea mea, nu ca 

sa cunoasca adevarul, ci sa primeasca 

adevarul. 

• Tot ce teoretic este just este 

practic necesarmente just. Nu si invers, ca 

oamenii au practici sinistre în istorie. 

• Am avut revelatia ca în afara 

de Dumnezeu nu exista adevar. Mai 

multe adevaruri, zic eu, raportate la 

Dumnezeu, este egal cu nici un adevar. 

Iar daca adevarul este unul singur, fiind 

transcendent în esenta, sediul lui nu e 

nici în stiinta, nici în filozofie, nici în arta. 

Si cînd un filozof, un om de stiinta sau 

un artist sînt religiosi, atunci ei nu se mai 

disting de o baba murdara pe picioare 

care se roaga Maicii Domnului. 

• Acum, mai la batrînete, pot sa 

spun ca fara Dumnezeu si fara nemurire 

Cugetari 

memorabile 

Petre Ţuţea 

nu exista adevar. 

• Au falsificat suta la suta 

alegerile. Ati citit “Complicatiile tehnicii 

votarii”? Nu puteam sa votez nici eu, atît 

era de complicat! Pai ce-i acest ceusesc 

89% pentru niste golani care nu-s în stare 

sa conduca nici o gara? Incapacitatea de 

guvernare a astora s-ar putea sa fie sansa 

hoitului român sa devina viu… 

• “Domnule Tutea, daca ati fi fost 

ales presedinte la 20 mai, prin absurd, care 

ar fi fost prima hotarîre pe care ati fi luat-o?” 

– Prima hotarîre: privatizarea, însemnînd 

constructia celor doua comune: comuna 


agrara, întemeiata pe gospodarul dibaci 

si priceput, si comuna urbana, guvernata 

de întreprinderi, de acesti giganti ai lumii 

moderne. Si as fi creat institute care sa 

sincronizeze poporul român cu toate 

cuceririle speciei om, mutate în spatiul 

valah. Ca eu nu contest poporului român 

ca limba lui si geniul lui intelectual îi permit 

sa mute creatiile speciei om la el acasa. 

• Omul, cînd e singur, poate face 

fel de fel de unelte. Adica devine american, 

spun eu. Eu as scrie peste Statele Unite 

astfel:”Omul este un animal care fabrica 

unelte.”M-au întrebat unii care sînt foarte 

filoamericani ce cred despre americani. 

Sînt lacatusi cosmici, domnule, le-am 

zis. India, de pilda, este inferioara tehnic 

Americii. Nici nu încape îndoiala: America 

o baga la jiletca. Da’ spiritual America e o 

Ghana; pe lînga India e primitiva.

Războiul lui Puf 

de Ioan Toderiţă 

Romanul “Războiul lui Puf”, Editura Axis Libri, Galaţi, 

2010, 328 de pagini, este conceput ca o antiepopee a răului, 

văzută din perspectiva intervenţiei brutale şi dezechilibrante 

a omului în filosofia religioasă sau ştiinţifică, darwiniană, 

a zăbovirii pe Pământ, prin graţie divină sau după legile 

perpetuării speciilor din Haosul Universului, în ideea 

explicării sau înţelegerii cauzelor, care au dus la înfruntarea 

perpetuă dintre oameni, singurele fiinţe raţionale, de la 

arcul şi săgeţile Comunei Primitive; a asediului Troiei sau a 

viselor de stăpânire totală a Pământului ale unor Alexandru 

Macedon, Gingis-Han, Timur-Lenk, Napoleon sau Hitler, 

până la confruntările confesionale ale unui Ev Mediu bigot, 

ori naţionalismul şi intoleranţa religioasă contemporană 

convertite în terorism mondial. 

Scriitorul Ioan Toderiţă a început.. “războiul” său 

cu arta şi creaţia literară prin “atac la baionetă” cu poezia, 

într-o progresie aritmetică demnă de 

rigoarea şi logica lui Pitagora, mentorul 

său spiritual şi de vocaţie intelectuală, 

profesională; şi-a exersat condeiul 

scriind proză, în nota definitorie a 

fraţilor Poincaré, matematicianul Henri 

şi omul politic, pacifist, coordonatorul 

Tratatului de la Versailles, Raymond; 

şi-a valorificat înclinaţiile artistice, 

preferinţele şi talentul literar scriind 

eseu şi critică literară, în competiţie cu 

sine şi, mai ales, cu literatura, proza sau 

poezia altor confraţi. Ioan Toderiţă este 

omul-orchestră... literară; scrie versuri, 

ca o uvertură de destin scriitoricesc; 

se lansează pe structura unui libret de 

operă-epică şi-şi exersează bagheta 

compoziţională dirijând concerti-grossi 

de opera-omnia ale scriitorilor care bat la 

porţile consacrării. 

A debutat literar cu poezie, în 

1972, în revista “Pagini Dunărene” şi 

abia peste 20 de ani, între 1996-2008, 

îşi adună opera lirică în şase volume de 

versuri: “Sume finite”, “Sume infinite”, 

“Sume algebrice”, hotărât să-şi asume 

şi vocaţia de matematician, asemeni 

confraţilor săi, poeţii Viorel Dinescu 

şi Aurel M. Buricea; ca să schimbe 

apoi registrul lexical al cărţilor sale: “Lacrima din punct”, 

“Arlechinul din suspin” şi “Poemele tăcerilor prea pline”. 

În paralel, atacă şi genul epic, cu cea mai convingătoare 

specie literară, romanul, când publică, între 2000-2002, 

trilogia “Amintiri la capăt de vis”, din care au rezultat cărţile 

“Fântâni în arhetipuri”, “Cumpene pe iris” şi “Ciutura de 

cristal”, într-o ritmică disciplinată, anuală, de matematician 

obişnuit cu rigoarea. 

De-acum, pare a renunţa la.. prima iubire, poezia, 

când prozatorul Ion Toderiţă publică doar romane într-o 

ritmică năucitoare dar convingătoare: în 2002, “Îngerul 

de marmură”, “dramă adolescentină, suicidul ca o soluţie 

a destinului prea lucid, implicat în existenţe crude, în 

conştiinţe fragede”; în 2003, “Livada cu oţetari”, “satul 

Moldovei de Sud, ca început de lume şi păcat paradisiac, 

martor monografic al eternităţii... lacustre”; în 2004, “Lunga 

vamă a tăcerii”, “o călătorie prin vămile lagărului comunist, 

precum sufletul, dincolo de existenţa trupească... ar călători 

în vămi arhontice”; în 2006, “Casa fără ferestre”, “dorinţa de 

evadare, de fugă din claustrofobia şi prismofobia criminală 

a conştiinţelor ghetou-habitat, spre grădinile mâinilor Maicii 

Domnului”; în 2007, “Lumină cât să vezi”, “filosofie a revoltei 

şi.. însingurării conştiinţei, la limita existenţei... trupeşti, pe 

fondul real al conştiinţelor exterioare în dispută, pe fondul 

ireal al interiorizării lor... aperceptive, ante-perceptive”, după 

aprecierile criticului literar Ioan Toderiţă, care semnează 

cronică şi istorie literară, exegeze despre fenomenul literar 


gălăţean şi românesc la 

Centrul Cultural “Dunărea de 

Jos”. 

Stilistic vorbind, 

literatura epică a scriitorului 

Ioan Toderiţă, romanul 

“Războiul lui Puf”, în cea mai 

mare măsură, are valenţe 

de proză lirică, cu arpegii de 

prozodie pe coordonatele 

versului alb, ca la Zaharia 

Stancu, consecinţe fireşti, 

influenţe fireşti ale înclinaţiilor 

şi apetenţelor poeticeşti ale 

poetului, care face poezie şi 

când scrie proză. Fraza sa 

este orchestrată pe partituri 

lirice, iar melodica ordinii 

cuvântului în propoziţii este 

modificată, după nevoile unei 

semantici, alta decât cea 

de dicţionar, după înţelesuri 

LECTOR 

Dumitru Anghel 

şi semnificaţii potenţate în metafore, epitete, comparaţii 

sau repetiţii, interogaţii şi exclamaţii retorice: “Era înalt 

călăreţul, în această călătorie sub lună, aşa descălecat sub 

mămăliga ei aburindă, mereu muşcată de un 

câine astral, flămând în nopţile de ceară şi 

fum şi uitare omenească” (pag. 2), amintind 

de comparaţia proletcultistă a poetului Mihai 

Beniuc: “Luna ca o mămăligă...” etc. Epicul lui 

Ioan Toderiţă, între fascinant şi pasional, ca o 

alunecare în emoţie prin exces de adrenalină 

lexicală, este construit din fraze sincopate 

cu inflexiuni lirice, cu incoerenţe gramaticale 

de efect şi cu nuanţe de oralitate regională 

sau rurală, o proză lirică cu o muzicalitate 

şi parfum à la Alecu Russo, de început de 

limbă literară influenţată de contactul cu 

limbile romanice europene, moderne... Nota 

definitorie a prozei lui Ioan Toderiţă rămâne, 

aşadar, stilistica frazei, a propoziţiei şi a 

cuvântului, încărcate de semnificaţii noi, 

lirism şi cantabilitate, sonorităţi consonantice 

şi moliciuni sau asprimi de vocale, atât de 

prioritare pentru prozator, încât riscă uneori 

valoarea întâmplării, a faptului narativ, 

preocupat de savoarea lexicală şi de o stare 

de permanentă graţie: “Avea sufletul încărcat 

de mânia aşteptării lui Marin într-o casă plină 

de prevestiri negre”, (pag. 25-26). 

Fraza are sonorităţi ca un acord de 

muzică instrumentală, cu intimităţi de flaut, 

par a lipsi vorbele, acţiunea, personajele, 

dialogul, doar mici spectacole umane, totul 

este convertit în sugestii pe un discurs liric şi pe un nucleu 

emoţional. Şi onomastica prozei lui Ioan Toderiţă este cel 

puţin pitorească; personajele romanului său se numesc 

Ţiaşda, Ţiamdat, Puf, Mutu, Oleacă, Mintecreaţă, cam 

în afara regulilor de compunere lexicală, iar altele poartă 

nume pe care nu pot să le transcriu. Şi scenele erotice sunt 

descrise altfel, poetic adică, fără vulgarităţi şi picanterii, 

mai degrabă sugestii, aluzii, nimic indecent, totul este idilic, 

decent, romantic, perceput doar în limitele unei sensibilităţi 

cam exagerate... 

Proza, poveştile, narativul din “Războiul lui Puf” 

se amestecă poetic din legende de pământ românesc de 

pe malurile, amândouă, ale Prutului, brodate pe o istorie 

cu Petru Rareş şi Ştefan cel Mare, amplificată de politica 

anexionistă a lui I.V. Stalin, de jertfele veteranilor care 

ajunseseră până la Cotu’ Donului sau sub zidurile îngheţate 

ale Leningradului, unde a fost învins Hitler şi, înaintea sa, 

eşuase şi Napoleon încercând să supună Petersburgul. 

Prozatorul alege o temă bătătorită de la Homer la Tolstoi, iar 

odiseea sa este Războiul Mondial, cel de-al doilea, văzut ca 

o mare nedreptate, pentru oameni şi împins la valoarea unei 

idei, “...o consecinţă a turnului Babel”, iar faptele personajelor 

sunt estompate, mai mult sugerate. Eroii sunt Ioni, Fritzi sau 

Ivani, victime egale, care nu ştiu, nu înţeleg şi nici nu acceptă 

ceea ce li se întâmplă, iar reacţiile şi consecinţele faptelor 

lor nu sunt definitorii, deoarece prozatorul le micşorează 

dimensiunile şi importanţa la valoarea unui vis urât, o iluzie 

inconştientă, incoerentă, sortite să se piardă, să fie uitate. 

7019

CONSEMNĂRI 

Dan Ciachir 

Derusificarea si “dezghetul”: 

Fetele regimului comunist in 

anii ‘50-’60 

Sala Palatului, fosta a Congreselor 

Primele doua congrese ale Partidului Muncitoresc Roman 

s-au tinut la Ateneu, apoi, in 1959, Ocarmuirea s-a gandit sa 

ridice o cladire anume pentru ele, un edificiu- simbol, si astfel 

a aparut in 1960, in 

spatele fostului palat 

regal, Sala Congreselor, 

cu o capacitate de 3600 

de locuri. In vederea 

construirii ei si a imobilelor 

inconjuratoare, s-a 

demolat in pripa un cartier, 

nenumarati oameni au 

fost stramutati din propriile 

case, au disparut cateva 

strazi, o biserica, o linie de 

tramvai cu capatul pe locul 

magazinului „Adam“, Sala 

Palatului fiind proiectata 

sa aiba in preajma un palc 

de blocuri noi dominate de 

unul de 14 etaje prevazut 

cu un café-bar la parter si un restaurant cu jardiniera la mezanin. 

La parterul unui bloc s-a deschis un magazin „Filatelia“, care 

subzista dupa 50 de ani, iar la baza blocului din coltul cu Strada 

Stirbei Voda, un bufet expres, modern pentru acele vremuri, unde 

se puteau lua doua feluri de mancare cu 10 lei. 

Sala Congreselor s-a numit apoi Sala Palatului si sub 

acoperisul ei au inceput sa fie proiectate filme in premiera, 

indeosebi productii occidentale. Daca in deceniul precedent 

interpretii straini de muzica usoara veniti in turneu la Bucuresti 

din tari necomuniste se numarau pe degetele unei singure maini 

(Yves Montand, Raj Kapoor, Vico Torriani), in anii ’60 prezenta lor 

nu mai constituia un fapt iesit din comun. Toate aceste concerte 

aveau loc pe scena Salii Palatului. 

In iarna anului 1962, Domenico Modugno a sustinut 

trei recitaluri, ultimul fiind retransmis de Televiziune. A cantat, 

intre altele, Alleluia, L’uomo in frac, Volare, Piove, ultima piesa 

ramanand vreme indelungata in memoria romanilor drept „Ciao, 

ciao, bambina“ („Ciao, ciao, bambina/ Un baccio ancora/ E poi per 

sempre ti perderò“). „Ciao, bambina!“ strigau apoi bulevardistii 

dupa fete. Era la moda muzica italiana. Modugno inregistrase un 

disc la Electrecord, iar in 1963 a inregistrat unul si Claudio Villa, 

care cantase pe aceeasi scena a Salii Palatului, facand furori cu 

Un tango italiano. I-a urmat, in acelasi an, Marino Marini. Deja 

solistilor romani li se permitea sa cante in limbi straine, astfel 

incat tenorul Valentin Teodorian imprimase un microsion – asa 

li se spunea noilor discuri de vinil – cu patru bucati cantate in 

italiana, intre care “Il telegrama” si “Romantica”, o compozitie 

a lui Renato Rascel, consacrat in intreaga lume de “Arrividerci, 

Roma!”. 

Se punea surdina de-acum retoricii antioccidentale care in 

anii ’50 zamislise versuri de felul: „O, imperialist american/ Cadeti-ar 

bomba in ocean!“. 

„Scanteia“ si „Urzica“ rarisera caricaturile cu bancheri 

burtosi si puhavi asezati pe saci burdusiti cu dolari slobozind 

colaci de fum din tigari de foi lungi si groase. Nu se mai amintea 

nici de poemul Mariei Banus, Tie-ti vorbesc, America!. Regizorul 

Ion Popescu-Gopo turnase un film nevorbit, S-a furat o bomba, 

aducand a satira antiamericana cu gangsteri si mesaj pacifist, 

insa lumea se ducea sa-l vada pentru muzica asortata mediului 

si pentru un numar de striptease interpretat de actrita Liliana 

Tomescu de la „Nottara“, care peste cativa ani ramanea in 

Occident, deodata cu un actor de la acelasi teatru care jucase 

rolul lui Lenin intr-o piesa sovietica, prilej pentru bucuresteni sa 

isi comunice ultima noutate: „A ramas Lenin la Paris!“. 

Filme rusesti si studenti de culoare 

Pe Bulevardul 6 Martie, intre Cercul Militar si „Gambrinus“, 

erau sase cinematografe, mostenire interbelica, aproape 

legate unul de altul. Vizavi de blocul nostru era fostul „Capitol“, 

rebotezat „I.C. Frimu“ dupa numele unui militant socialist. In 

serile de duminica spre luni se schimba afisul, de marimea 

unui ecran, punandu-se cel cu filmul proiectat in saptamana 

urmatoare. In 1960-’61, majoritatea filmelor erau rusesti, precum 

“Batalie in mars”, ecranizare dupa romanul omonim al Galinei 

Nicolaeva, tradus in romaneste, citit si laudat de intelectualii care 

vroiau sa arate ca sunt la unison cu regimul. Sau “Cer senin”, 

reflex al Congresului al XXI-lea al Partidului Comunist al Uniunii 

Sovietice, de la a carui tribuna Hrusciov mai osandise o data 

stalinismul, dupa ce o facuse initial in 1956. Dupa congresul din 

1961, Hrusciov primise o delegatie de fosti deportati in Gulag, 

intre care se afla si Alexandr Soljenitan. 

Ma duceam uneori la film cu Ana, femeia noastra de 

serviciu, venita din satul bunicilor, pe langa care traia, fiindule 

foarte devotata. Era analfabeta, harnica si anticomunista ca 

toti taranii. Pana sa ajunga la Bucuresti nu calatorise cu trenul 

si nu fusese mai departe de Calafat si de Craiova. Nu stia ca 

exista grade militare mai mari de plutonier. Dupa ce raspundea la 

î 

Cum a ramas Lenin la Paris 


telefon, il punea la loc in furca si se ducea sa-l anunte pe tata ca 

il cauta cineva. Saruta mana tuturor musafirilor, iar daca parintii 

mei lipseau, spunea: „Boierii nu sunt acasa“. Nu iesea niciodata 

singura din bloc, intrucat s-ar fi ratacit. Mergand impreuna la un 

film, s-a oprit deodata pe trotuar cu aerul unui om in pragul unui 

atac de cord, apucandu-ma de mana: „Un harap! Un harap...“. 

Vazuse un negru inalt de aproape doi metri. Existau pe atunci 

studenti de culoare in Bucuresti. Bursele primite le ingaduiau 

sa intre in noul café-bar de la parterul blocului „Malaxa“ de pe 

Bulevardul Magheru, in spatele Bisericii Boteanu, local caruia i 

se spunea Katanga. 

Povestea statuii lui Stalin din Herastrau 

Una dintre consecintele Congresului al XXI- lea al PCUS, 

Sculptorul a fost 

pacalit de regim 

CONSEMNĂRI 

Statuia lui Stalin din 

Bucuresti a fost turnata 

la fostele Uzine Malaxa 

si urcata apoi pe soclu, 

in 1951. Dimitrie Demu 

a fost intrebat asupra 

pretentiilor sale banesti. 

A cerut 50 de milioane, 

in speranta ca va primi 

jumatate din aceasta 

suma sau macar 15-20 

de milioane. Surprinzator 

de culanta, Ocarmuirea 

nu s-a tocmit, artistul 

incasand toti banii. 

Numai ca lucrul acesta 

se petrecea cu putin 

inainte de reforma monetara; „Stabilizarea“ din februarie 1952. 

Raportul dintre vechea si noua moneda era de 1/20, ceea ce ar fi 

insemnat pentru autorul statuii 2,5 milioane de lei noi. Insa scopul 

„stabilizarii“ era sa loveasca in cei ce aveau bani pusi deoparte, 

astfel incat suma convertibila era infima; una si aceeasi pentru 

toata lumea. De pe urma statuii lui Stalin sculptorul s-a ales cu 

echivalentul costului unui costum de haine sau a doua-trei mese 

la restaurant. In anii ’60 s-a refugiat in Occident, unde a publicat 

si o carte, “Sous le sourire de Stalin”. 

in Romania, a fost schimbarea numelui a doua dintre cele opt 

raioane in care era impartit Bucurestiul: „I.V. Stalin“ si „Gheorghe 

Gheorghiu-Dej“. Cealalta consecinta, disparitia de pe soclu, 

intr-o noapte de toamna tarzie, pe furis, fara nicio explicatie, a 

statuii lui Stalin de la Bucuresti, intr-un mod asemanator aceluia 

in care disparusera in 1948 statuia regelui 

Carol I din Piata Palatului si cea a lui Ion 

C. Bratianu din Piata Universitatii. Imi 

aminteam statuia care, la intrarea in Parcul 

Herastrau (fost „Regele Carol al II-lea“), il 

infatisa pe „parintele popoarelor“ in manta 

militara cu poalele umflate de vant, poleit in 

culoarea aurului, intrucat fusesem dus de 

mama de mai multe ori la Sosea. Povestea 

acelei statui langa care s-a desfasurat, pe 

9 martie 1953, mitingul de doliu prilejuit de 

moartea lui Stalin, in Piata I.V. Stalin (fosta 

„Adolf Hitler“) din Bucuresti, din capatul 

Bulevardului I.V. Stalin, la intrarea in „Parcul 

de cultura si odihna «I.V. Stalin»“ din raionul 

I.V. Stalin, am aflat-o insa mai tarziu. 

Pentru ridicarea ei s-a organizat in 

1950 un concurs la care si-au prezentat 

machetele vreo 20 de sculptori, juriul fiind 

prezidat de Ana Pauker. Favoritul competitiei 

era sculptorul Constantin Baraschi, despre 

care se soptea ca ar fi inceput sa modeleze cu 

cateva luni inainte de lovitura de stat de la 23 august Monumentul 

ostasului sovietic eliberator, dezvelit in Piata Victoriei in 1946, 

in prezenta regelui Mihai. Din prudenta, Ana Pauker a recurs la 

opinia unui sculptor rus, Nikolai Tomski, foarte apreciat de Stalin, 

ale carui lucrari infatisandu-l pe generalissim impodobeau multe 

orase din Uniunea Sovietica. Spre surprinderea juriului, Tomski a 

optat pentru macheta adusa de sculptorul Dimitrie Demu. A doua 

macheta aleasa apartinea lui Dorio Lazar si avea sa fie ridicata in 

Brasovul devenit din 1950 „Orasul Stalin“. 


Escrocherii “artistice” celebre in epoca 

La cateva luni dupa „Stabilizarea“ din 1952, un escroc 

a cerut unui gipsar sa-i toarne cateva seturi de statuete, de 

marimea unor bibelouri, infatisandu-i pe „clasicii“ doctrinei 

comuniste: Marx, Engels, Lenin, Stalin. Facand rost de o Pobeda 

condusa de un complice imbracat, ca si el, in haina lunga de 

piele, escrocul se ducea la sediul raional sau regional de partid 

cand stia ca avea loc o plenara locala, trecea de portar cu un 

„Noroc bun, tovarase!“, intra in sala, urca la 

tribuna, intrerupandu-l pe vorbitor, scotea 

din geanta si aseza la vedere cele patru 

statuete de gips, anuntand ca partidul a 

hotarat sa le raspandeasca in serie larga, 

in asa fel incat sa nu lipseasca din niciun 

sediu PMR si din nicio casa de activist... 

Intreba cine si cu cate comenzi se inscrie, 

strangea banii, ii lasa in dar cele patru 

mostre primului-secretar, ii arunca in treacat 

portarului acelasi salut, se suia in Pobeda 

si disparea... Cei doi au fost prinsi din 

intamplare. Tragand la Hotelul „Minerva“ din 

centrul Craiovei, cerusera masa in camera, 

iar picolul care-i servise fusese surprins sa 

vada teancuri de bancnote de 1, 3, 5, 10, 

25 si 100 de lei asezate pe covor. Ii spusese 

responsabilului, iar acela chemase Militia. 

Alta escrocherie „artistica“ de proportii 

s-a produs in 1957. Un muzeograf al Galeriei 

Nationale a sustras peste 20 de lucrari de 

Nicolae Grigorescu, inlocuite cu falsuri 

executate de el, pe care le-a vandut cu sume de pana la 5000 

de lei. Dintr-o consignatie, G. Calinescu a cumparat doua dintre 

acestea, iar compozitorul Martian Negrea a dat 10.000 de lei pe 

alte panze masluite. Descoperit un an mai tarziu, falsificatorul 

risca sa fie condamnat la moarte: o lege din 1958 pedepsea cu 

glontul orice prejudiciu adus „avutului obstesc“ de peste 100.000 

de lei. Legea nu putea fi aplicata retroactiv, asa incat a primit 20 

de ani de inchisoare. 


7021

EMINESCIANA 

Mihai Eminescu şi Alexandru Macedonski 

Constantin E. Ungureanu 

,,Puţini scriitori celebri, care să fi scăpat de 

dizgraţie. 

Aproape toţi poeţii care au avut succese, 

au fost calomniaţi. 

Nu poţi opri pe mâzgălitorii de hârtie să scrie 

prostii, pe librari să le vândă şi pe lachei să 

le citească.” 

Voltaire 

,,Talentul unui poet se măsoară 

după numărul vrăjmaşilor ce are.” 

Alexandru Macedonski 

,,Eminescu fusese ultimul poet complet. 

Succesorii lui vor fi părţi, doar. 

Sateliţi ai marelui glob” 

Ion Caraion 

Mihai Eminescu (n.1850) şi Alexandru 

Macedonski (n. 1854) sunt doi poeţi 

contemporani, trăind în aceeaşi epocă, nu 

acelaşi lucru şi în privinţa operelor acestora, 

deoarece când Eminescu îşi încheie destinul 

scriitoricesc (1883), Macedonski începe să 

şi-l afirme pe al său, prin apariţia volumului 

,,Poezii” (1881-1882). Mihai Eminescu 

aparţine marilor clasici, pe când Alexandru 

Macedonski se situează în epoca literară 

din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi 

primele decenii ale secolului al XX-lea. Mihai 

Eminescu este cel mai de seamă reprezentat 

al romantismului românesc (,,Eu rămân ceam 

fost: romantic”), dar este şi poet clasic, în 

acelaşi timp, un precursor al modernismului, 

iar Alexandru Macedonski este structural 

un poet romantic, având în sânge ,, vocaţia 

şi damnaţia idealului, note fundamentale 

ale romantismului său” (Adrian Marino), 

,,prin excelenţă un poet parnasian” (Eugen 

Lovinescu), ,,un clasic în sens mediteranean” 

(Ion Negoiţescu). 

De formaţie iniţial paşoptistă şi 

romantică, Macedonski descoperă 

succesiv naturalismul, parnasianismul şi 

simbolismul, ia din aceste zone literare 

numai ceea ce corespunde afinităţii sale. 

Precumpănitor romantic, este un poet de 

tranziţie, de la romantismul eminescian la 

modernism (simbolism). Pentru că opera sa 

se caracterizează printr-o mare libertate şi 

fantezie de exprimare, având atingeri cu mai 

multe curente literare, Alexandru Macedonski 

poate fi încadrat în stilul baroc. 

Mihai Eminescu şi Alexandru 

Macedonski reprezintă cele două direcţii 

opuse ce se configurează după 1830, în 

poezia românească, primul aparţine poeziei 

cu rezonanţe locale şi folclorice, inspirată din 

mitosul naţional, prin urmare, se încadrează 

în direcţia autohtonă, cu deschideri spre 

germanism, iar cel de-al doilea este adeptul 

poeziei neolatinizante, după moda franceză 

şi italiană. În timp ce Eminescu este membru 

al societăţii ,,Junimea” şi colaborator al 

revistei ,,Convorbiri literare”, Alexandru 

Macedonski este un furibund antijunimist, 

antisămănătorist şi antipoporanist. 

Cei doi poeţi au format ,,un cuplu 

antinomic”, între ei au existat raporturi de 

inamiciţie. ,,Motivul esenţial al disputei – 

susţine Mihai Zamfir - rămâne unul banal 

şi omenesc: invidia lui Macedonski faţă de 

geniul eminescian, care-l punea în umbră”. 

Temperament subiectiv, egolatru, 

eruptiv, cu un orgoliu înnăscut şi cu o fire 

rebelă din moştenirea tatălui său, în întreaga 

sa viaţă, Macedonski s-a manifestat ca un 

spirit de opoziţie şi de frondă. El făcea parte 

din genus irritabile vatum. Pe bună dreptate, 

Tudor Vianu, un discipol al scriitorului, afirmă: 

,,Cele mai multe din incidentele care au 

otrăvit viaţa lui Macedonski au izvorât din 

orgoliul său, din pornirea de a întreprinde 

acţiuni hazardate pe răspunderea proprie, 

în opoziţie declarată cu întreaga înconjurime 

şi în dispreţul reacţiunii aşteptate”. Acelaşi 

susţinea că ,,Cine a pus ieşirile lui Macedonski 

pe seama invidiei s-a înşelat. Tudor Vianu 

consideră că toate pornirile sale impulsive şi 

ostile pleacă de la ,,o sensibilitate exagerată 

a orgoliului”. 

El nu avea răbdarea absolut necesară 

de a nu răspunde imediat ofensei, prin 

resemnare, astfel că este victimă a propriului 

temperament impulsiv. 

Atitudini polemice, puternic subiective, 

a adoptat şi faţă de alţi scriitori contemporani: 

Vasile Alecsandri şi I.L.Caragiale. Un atac 

violent îl dezlănţuie împotriva lui Vasile 

Alecsandri, în paginile ,,Literatorului”, unde, 

printr-o ,,Analiză critică”, supune opera 

bardului unei critici minuţioase, după ce, 

cu un an înainte (1881), îl convinsese să 

colaboreze la revista sa, afirmând că ,,Vasile 

Alecsandri şi-a înscris numele în cartea 

secolelor”. Această denigrare a bardului de la 

Mirceşti se dezlănţuie în anul 1882, după ce 

poetul fusese distins cu premiul Academiei 

Române, pentru ca ulterior să adopte o 

altă poziţie. În 1901, declanşează campanii 

denigratoare împotriva lui I.L.Caragiale. 

Se pune în serviciul campaniei lui Caion. 

Sprijină acuzaţia de plagiat împotriva 

marelui dramaturg, în ,,afacerea Caion”, 

se înscrie, împreună cu fratele său, ca 

apărător în procesul de calomnie intentat de 

I.L.Caragiale. 

În ceea ce priveşte raporturile cu 

Eminescu, Macedonski, creator de mare 

talent, a intuit genul poetic eminescian, 

de aceea, superiotatea poetică a acestuia 

devine ,,o obsesie”. Aceasta este cauza 

determinantă a atacurilor antieminesciene. 

Din cercetările lui Adrian Marino, se pare 

că Eminescu ar fi început primul atacul în 

presă, dar acest lucru nu are nicio relevanţă. 

Într-adevăr, în anul 1879, Mihai Eminescu 

publică, în ,,Timpul” două editoriale: ,,Un 

cenuşar român” (8 aprilie 1879) şi ,,D. Al. 

Macedonski” (21 aprilie 1879), prin care 

critică abuzurile directorului de prefectură, 

aluzia fiind la Alexandru Macedonski, iar în 

editorialul ,,Cititorul nostru…”, publicat în 

,,Timpul” din 6 iulie 1880”, ziaristul de geniu 

îşi reafirmă teza sa cunoscută potrivit căreia 

administraţia românească din Dobrogea se 

impunea să ţină seama de stările de lucruri 

din provincie, ţinută sub ocupaţie străină 

sute de ani. Relatările din aceste editoriale 

nu au caracter vindicativ, critica detaşată 

eminesciană îşi are sursa în convingerile 

gazetarului Eminescu, a cărui probitate nu 

trebuie pusă la îndoială. Menţionăm că în 

noiembrie 1878 Macedonski este numit 

director al Prefecturii Judeţului Silistra-Nouă, 

cu reşedinţa la Cernavodă, iar în aprilie 1879, 

este numit administrator al plasei Sulina, apoi 

inspector financiar. 

Şi totuşi, în Conferinţa ţinută la Ateneu, 

la 8 martie 1878, ,,Mişcarea literară din cei 

din urmă zece ani”, Macedonski recunoaşte 


că ,,Eminescu…între felurite poezii a înavuţit 

literatura cu ,,Epigonii”, poezie ce va rămâne”. 

Acţiunile violente antieminesciene 

încep înainte de apariţia faimoasei epigrame: 

,,Unul dintre pretinşii poeţi ai ,,Convorbirile 

literare”, D. Eminovici (citiţi Eminescu, 

vă rog”) îşi dă aere de patriotism prin 

,,Timpul”, luându-şi ifos de român neaoş”, 

(,,Literatorul”). 

În decembrie 1881, are loc o apropiere 

efemeră de ,,Junimea”. Mai participă la 

câteva şedinţe ale acesteia, unde citeşte 

,,Noaptea de noiembrie”: ,,Îmi aduc aminte 

că rugat chiar de dl. Maiorescu, o citii într-o 

serată literară a d-sale. Faţă se aflau domnii 

Hajdău, Alecsandri, G. Bariţiu, prinţul Al. 

Ştirbey, D. Aug. Laurian, Angel Demetrescu 

şi alţii, între care se afla şi d. Eminovici (citiţi 

Eminescu, vă rog”). Cu toată prezenţa d-lui 

Eminovici (citiţi Eminescu, vă rog”), d. Hajdău 

se sculă entuziasmat şi declară că este cea 

mai frumoasă poezie din câte s-au produs de 

câţiva ani încoa”. Împunsăturile maliţioase 

ale lui Macedonski sunt evidente. 

În scurt timp, după apariţia poeziei 

,, Noaptea de noiembrie” ( ,,Literatorul 

” , IV, 3 martie 1882). Macedonski îşi 

continuă dezlănţuirile polemice şi satirice 

printr-o diatribă, în versuri, ,,Viaţa de apoi” 

(,,Literatorul”, III, 7 noiembrie 1882). Satira 

ce conţine ,,un potop de invective” este 

îndreptată împotriva ,,Junimii” şi Academiei 

Române, pentru că a premiat opera ,,Despot- 

Vodă”. Iată cum îi gratifică pe Eminescu şi pe 

Alecsandri în notele ce însoţesc ,,Viaţa de 

apoi:” 

,,Greoiul Eminescu, poet de şcoală 

nouă,/ Era într-o ciupercă schimbat, ca să 

nu-l plouă!”. ,,Şi cine oare ar crede ş-ar vrea 

s-o recunoască,/ Alecsandri cel mare, era şi 

el o broască!”. 

Nefericita epigramă îndreptată 

împotriva lui Eminescu şi publicată în 

,,Literatorul”, IV, 7 iulie 1883, revistă de 

orientare antijunimistă, tocmai când acesta 

suferea primul atac al bolii, nemaiputând da 

o ripostă, îi atrage lui Macedonski oprobriul 

public şi îi provoacă o îndelungată dizgraţie, 

un blam continuu, fapt ce îi va marca destinul 

său literar. 

Iată epigrama cu pricina: 

,,Un x…pretins poet-acum 

S-a dus pe cel mai jalnic drum… 

L-aş plânge dacă-n balamuc 

Destinul său n-ar fi mai bun, 

Căci până ieri a fost năuc 

Şi nu e azi decât nebun”. 

De-acum încolo, Al. Macedonski va 

cunoaşte soarta poetului blestemat, damnat, 

reprobat. Toate ieşirile acestea impulsive 

aveau şi o explicaţie: nonconformismul, 

incapacitatea sa de adaptare la mediu. Mai 

mulţi abonaţi ai ,,Literatorului” îi înapoiază 

revista, iar unii colaboratori îl părăsesc. A 

devenit ţinta atacurilor de astă dată şi ale 

unor prieteni: Alexandru Teodor Stamatiad, 

N. Davidescu, Ion Pillat şi alţii. Toată lumea 

îl atacă: tineri, bătrâni, literaţi, intelectuali, 

oameni de toate categoriile. Auzeai vorbinduse: 

,,Cel care l-a ponegrit pe Eminescu” , 

,,Vrăjitorul”, ,,Omul misterios”, ,,Macedonski” 

etc. 

Stigmatizat de către contemporani, 

Macedonski a transpus în versuri atitudinea 

sa faţă de lumea literară a momentului, 

î

espectiv în poezia ,,Ură”: 

,,Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni, 

V-aş îneca dacă aş fi apă, 

Şi v-aş săpa mormântu-adânc 

Dac-aş fi sapă. 

Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura, 

Dacă aş fi spadă v-aş străpunge, 

V-aş urmări dac-aş fi glonţ, 

Şi v-aş ajunge. 

Dar eu deşi rămân ce sunt, 

O voce-adâncă îmi murmură 

Că sunt mai mult decât orice 

Căci eu sunt ură.” 

Încercând să scape de atmosfera 

ostilă pe care şi-o crease în 1884, pleacă, 

împreună cu soţia, la Paris, cu ambiţii de a 

deveni poet european. 

În diferite ocazii, Alexandru 

Macedonski a afirmat că epigrama fusese 

scrisă cu doi ani înainte ca Eminescu să 

se îmbolnăvească şi că doar hazardul a 

făcut ca publicarea acesteia să coincidă cu 

boala sa. În cartea sa de amintiri cu titlul 

,,Cum i-am cunoscut”, I. Peltz, un apropiat 

al scriitorului, redactor într-o vreme al revistei 

,,Literatorul”, reproduce întocmai o replică a 

lui Macedonski prin care neagă faptul că el ar 

fi autorul epigramei: 

,, - Nu e adevărat că eu aş fi publicat 

epigrama. Nu e adevărat!”. Ceva mai mult: 

când a apărut ,,Literatorul” nici nu ştiam că 

Eminescu avusese acel accident. Epigrama 

o tipărise Dimitrie Teleor.” 

Lumea literară se aştepta ca, după 

moartea lui M. Eminescu, atacurile rivalului 

său să înceteze, dimpotrivă, ,, obsesia 

eminesciană” rămâne astfel că,în diverse 

împrejurări, există tentative de a coborî 

prestigiul poetului de geniu în opinia publica. 

În acelaşi scop, sunt atacaţi Titu Maiorescu, 

în primul rând, şi susţinătorii lui Mihai 

Eminescu. 

În cazul lui Al.Macedonski, Mihai 

Zamfir este de părere că se poate vorbi de un 

,, narcisism maladiv ” : ,, …rareori vreun artist 

şi-a întreţinut atât de obsesiv cultul propriului 

eu şi rareori acest cult a atins proporţii hilare”. 

Şi totuşi se observă o inconsecvenţă în 

manifestarea unor atitudini faţă de rivalii săi. ,, 

În fond, afirmă. I.Peltz, Alexandru Macedonski 

era de o bunătate incomensurabilă. Urile şi 

pornirile lui se dizolvau repede la căldura 

vorbei, în timpul unei plimbări pe un trotuar 

bucureştean, intr-o seară de primăvară 

timpurie. Era, fireşte, de o supărătoare 

mobilitate sufletească ”. Mulţi au vorbit 

despre generozitatea sa sufletească. ,, Avea 

o privire de înger şi de martir, de Mecena şi 

de frate, de sfânt laic şi de profet” –spunea 

I.Peltz. 

Adrian Marino prezintă patru situaţii 

în care Alexandru Macedonski îl deplora pe 

Mihai Eminescu: 

1. ,, Noua direcţiune, ea, căreia se 

cuvine trista glorie de a fi lăsat pe Eminescu 

să înnebunească de mizerie” (,, Literatorul, 

XI, 2 august 1890); 

2. Mi-aţi creat mie legenda că am lovit 

pe Eminescu, dar voi l-aţi omorât, căci l-aţi 

lăsat să moară în mizerie pe când strigaţi că 

este cel mai mare poet al ţării!” (,, Naţionalul” 

,IV, 16 decembrie 1893); 

3. ,, Ceva mai mult, pe când 

d.Maiorescu, d.Carp şi mulţimea celorlalţi 

se răsfăţau în luxul policandrelor aprinse, 

pe jeţuri de mătase, Eminescu era exploatat 

într-un mod infam de această ceată…” (Nr.1, 

,,Naţionalul” ,IV, 5-16 decembrie 1893); 

4. ,,Eminescu s-a consumat la 

,,Timpul” în curs de ani şi a trebuit să 

înnebunească pentru a i se face un mic 

ajutor şi să moară pentru ca versurile sale 

să fie date publicităţii tocmai de cel care îl 

declara poetul cel mai mare al ţării” (,,Secolul 

XX”, III, 23 mai 1901) 

Înlătură orice resentiment şi 

devine chiar generos privind atitudinea sa 

faţa de Vasile Alecsandri şi I.L. Caragiale. 

Moartea lui Vasile Alecsandri îi prilejuieşte 

următoarea reflecţie: ,, Alecsandri n-a murit. 

Era semizeu; astăzi s-a făcut zeu-iată tot ”. 

pe Alecsandri îl socotea ,,cel mai mare poet 

al doinei naţionale” a cărui operă,, va rămâne 

nepieritoare”. 

La fel despre Caragiale: ,,Este normalse 

întreba Macedonski- ca, în ţara noastră, un 

fost director general al teatrelor să fie nevoit 

să deschidă o berărie pentru a putea să 

trăiască?” ,,…ca tată a patru copii, protestez 

în contra unei astfel de nepăsări nedemne de 

regatul român, miniştrii români şi de epoca de 

lumină în care trăim” (,,Românul”, noiembrie, 

1893). La moartea lui I.L. Caragiale, 

Macedonski publică în presă o scrisoare 

deschisă cu următorul conţinut: 

Domnule Director, 

Destul de grav bolnav aici, unde 

am fost nevoit să-mi întrerup călătoria 

spre Bucureşti, aflu cu nemărginită durere 

moartea lui Caragiale. Ne loveam adesea, 

pentru că ne iubeam mult. Pierd în el un 

rar prieten, şi ţara, un uriaş al condeiului. 

Unele din scrierile lui vor rămâne o vecinică 

podoabă a literaturii noastre. 

Caragiale a respectat limba aşa 

cum nu se face de mulţi, şi stilul său este 

cu desăvârşire admirabil. Humorist prin 

excelenţă – deşi inimă bună – el era poate 

superior lui Marc Twain. Ca om, era un 

fermecător, iar instrucţiunea pe care şi-o 

însuşise era din cele mai vaste. 

Recurg la organul dvs. de publicitate 

spre a vă ruga să transmiteţi familiei, împreună 

cu condoleanţele mele, expresiunea acestor 

sentimente. 

Cu cele mai bune salutări, 

Al. Macedonski 

Procedând la o sumară comparaţie 

între opera lui Al. Macedonski şi a poetului 

care ocupa locul suprem în ierarhia valorilor 

literare naţionale, M. Eminescu, vom constata 

unele trăsături asemănătoare. Pe cei doi 

îi uneşte dorinţa de absolut şi perfecţiune, 

ideea de ideal, aspiraţiile siderale, imaginea 

femeii demonico-angelice, a ,,frumuseţii 

demonice”. ,,Nopţile” macedonskiene pot 

fi comparate cu ,,Scrisorile” lui Eminescu. 

Pot fi observate cu uşurinţă înrudirile dintre 

,,Noaptea de decemvrie” şi ,,Luceafărul” 

eminescian, având o temă comună, 

condiţia omului de geniu. Sunt comparabile: 

motivul oniricului (visul fetei de împărat şi 

visul poetului), motivul călătoriei (drumul 

ascensional pe care îl face Hyperion către 

Demiurg şi drumul Emirului prin pustiu), 

evidenţa alegoriei, analogia dintre Hyperion 

capabil de sacrificiul suprem pentru atingerea 

absolutului şi Emir, care moare având 

imaginea absolutului. Hyperion, fiinţă a 

absolutului, vrea să cunoască lumea, Emirul, 

fiinţă a lumii, vrea să cunoască absolutul. 

Ambele creaţii sunt poeme epico-liricodramatice 

care dezbat destinul geniului, în 

comparaţie cu omul comun. În ,,Luceafărul”, 

tentativa este aproprierea de oameni, pentru 

că Hyperion vine din altă lume, pe când 

Emirul se depărtează de oamenii din care 

provine. Calea de ieşire pare, de asemenea, 

aceeaşi: izolarea de umanitatea comună, 

după ce Hyperion şi Emirul au cunoscut-o 

în toată mediocritatea ei. Şi în alte poezii 

ale lui Macedonski întrevedem aspiraţia 

Luceafărului eminescian: 


EMINESCIANA 

,,O! Suflet, sparge-odată îngustă-ţi 

închisoare 

Şi scutură-te-odată de lutul pământesc” 

(,,La suflet”) 

,,Leapădă-te de-orişicare simţăminte 

părinteşti” 

(,,Vălceaua”) 

Asemănări se pot observa şi între 

concepţiile despre geniu, despre poet şi 

poezie ale celor doi mari poeţi. Eminescu 

afirmă: ,,Dacă geniul nu cunoaşte nici moarte 

şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de 

altă parte însă, pe pământ nu e capabil de 

a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici 

noroc”. Cam în aceiaşi termeni se exprimă 

Al. Macedonski în versurile de la sfârşitul 

poeziei ,,Avânt”: 

,,Dar vai! El care merge de-a drept la 

nemurire, 

Adesea n-are-n viaţă nici pâine, nici 

noroc”. 

Ceea ce îl diferenţiază de Eminescu 

este o anumită duritate a verbului şi vigoarea 

de poet social şi citadin (întâiul nostru 

reprezentant al lirismului citadin). 

Ostracizat şi contestat în viaţa literară 

a timpului, victimă, între altele, a propriului 

orgoliu, cu consecinţe asupra destinului 

său literar, Alexandru Macedonski are o 

evidentă conştiinţă a valorii sale literare, fapt 

care-i dă dreptul să nutrească la o viitoare 

recunoaştere de către posteritate: 

,,Dar când patru generaţii peste 

moartea mea vor trece, 

Va suna şi pentru mine al dreptăţii 

ceas deplin, 

Ş-al meu nume, printre veacuri, 

înălţându-se senin, 

Va-nfiera ca o stigmată neghiobia 

duşmănească, 

Cât vor fi în lume inimi şi o limbă 

românească.” 

(,,Epigraf”) 

Termenul pe care-l prevede pentru 

recunoaşterea meritelor sale este devansat 

de către posteritate poate chiar cu două 

generaţii. Valoarea operei sale a fost 

recunoscută atât de istoricii literari cât şi de 

cititori. Tudor Vianu alcătuieşte, între anii 

1939-1946, cea dintâi ediţie reprezentativă 

a operei maestrului său din tinereţe, în patru 

volume, astfel încât să se impună cititorilor 

ca o valoare de primă mărime a literaturii 

noastre . 

Adrian Marino, unul dintre cei mai 

profunzi cercetători ai operei macedonskiene, 

scrie ,,Viaţa lui Alexandru Macedonski”, 

Bucureşti, E.P.L., 1966, şi ,,Opera lui 

Macedonski”, Bucureşti, E.P.L., 1967. 

În acelaşi an, 1966, apar două volume, 

Alexandru Macedonski, ,,Opere” I şi II 

,,Poezii”, o ediţie îngrijită de Adrian Marino, 

cu un bogat Studiu introductiv, cronologie şi 

bibliografie, note şi variante. 

Posteritatea critică a izbutit să fixeze 

definitiv locul potrivit pe care îl ocupa 

Alexandru Macedonski în istoria literaturii 

române. Pompiliu Constantinescu consideră 

că ,,Macedonski s-a luptat cu Eminescu, fără 

să-l ajungă, dar nu s-a lăsat covârşit de forţa 

Demiurgului”. Dar caracterizarea lui George 

Călinescu din inegalabila sa lucrare, ,,Istoria 

literaturii române de la origini până în prezent”, 

se dovedeşte a fi cea mai convingătoare, 

fixând rolul lui Alexandru Macedonski în 

poezia română şi europeană: ,,Fără îndoială 

că Macedonski este un poet inegal. Luat în 

toată dimensiunea, el nu suportă comparaţia 

cu Eminescu, poet profund şi mai ales poet 

naţional. 


7023

DEZVĂLUIRI 

Odiseea plăcilor 

memoriale 


Am mai pus astfel de plăci, nimeni nu a făcut obstrucţie... 

Nu vrem să ne mai amintim de acest nume...După toate câte 

ni le-a făcut. Nu şi nu! Telefon dnei Mia: Uitaţi ce se întâmplă... 

Nu-mi vine să cred! Cum de a putut spune aşa ceva?! Nu am 

intrat peste ei, nu ne-a adus ICRAL-ul pe capul lor. A fost vorba 

despre un schimb de locuinţe. Ei voiau să se mute de la lemne, 

noi le-am dat un apartament în Piaţa Palatului, soţul meu căuta 

o zonă mai liniştită, ştiţi...Apoi, după evenimente, ne-am mutat 

în alt imobil, mai spre Piaţa Domenii. Dar am păstrat legăturile, 

vorbim la telefon... Niciodată nu au fost conflicte... Zic: Nu vă mai 

zbuciumaţi, zic, s-ar putea să nu fie vorba decât de un pretext, ca 

să-şi justifice refuzul. Daţi-mi, vă rog, cealaltă adresă, poate acolo 

sunt nişte oameni mai cumsecade, neresentimentari...) 

17 aprilie 07, marţi. Plec mai spre prânz, după ce şi 

mâncasem bine, ca să nu mă grăbesc la întoarcere. De la metrou 

Unirii, pe jos pe chei până în capătul Căii Victoriei. O intrare chiar 

pe colţ la imobilul de la nr 2, unde mi s-a spus că ar fi locuit nu se 

ştie când Ion Negoiţescu; asta să fie singura intrare? Dau ocol 

blocului dar nu se mai află nicio altă intrare pentru locatari; revin 

la marea intrare din colţ, încărcată cu firme de avocatură, căci 

doar ne aflăm în proximitatea Tribunalului, nu? Dar şi o editură 

Iriscon, care anunţă o expoziţie de pictură A.M. Agrippa, deci o 

retrospectivă. Când să intru, apare un domn la 35 ani, cu căţel 

şoricar, mă iau după el, îl întreb de Nego, nu ştie, este aici de 

5-6 ani, dar ar putea şti soacra lui, care locuieşte aici de cca 35 

ani. Îi cer telefonul, pentru deseară. El: să încerc la administraţie, 

pe scara din stânga. Urc cu liftul până la 5 şi încă două etaje pe 

scări. La administraţie nu răspunde nimeni. La o uşă de alături, 

răspunde o voce de bătrână care îmi vorbeşte prin uşa încuiată, 

apoi chiar o crapă, dar fără să renunţe la lănţug, fapt este că nu 

i-am zărit chipul. Ea nu a auzit de Ion Negoiţescu. Să întreb la 

administraţie. Păi nu e nimeni! Şi ea ce, e administrator doi?! Ştie 

de un Manea, la scara cealaltă, a luat premiul Pulitzer. Norman 

Manea? Da, a locuit pe cealaltă scară. Şi tot pe-acolo un alt scriitor 

Manta, de care nu-mi poate spune nimic în plus. Ion Manta? Nu, 

altfel! A avut şi o carte de-a lui cu autograf dar a aruncat-o. Şi 

noi, care vrem să le punem plăci memoriale! Puneţi-le! Nu se 

opune nimeni. Credeţi că nu se opune? Aşa e în viaţă, decretează 

vocea nevăzută, unii construiesc, alţii dărâmă... Bine, doamnă, 

scuzaţi deranjul... Să merg la cealaltă scară. Coborând scările, 

îmi cad ochii pe numele soacrei domnului cu şoricar, sun, apare o 

doamnă înaltă, slabă, gura pungită. N-a auzit de Ion Negoiţescu, 

după cum i-l prezint. Ce-i drept, nu-şi prea cunoaşte colocatarii. 

Dar aici au locuit destui artişti, un timp chiar Leopoldina Bălănuţă, 

apoi tot în trecere Maria Tănase, apoi actriţa Didona Popescu, 

iar pe cealaltă scară a locuit un membru al Uniunii scriitorilor, 

Tudor Manta, nu are o părere bună despre el, a scris ceva cu 

un măgar, soţia lui mai trăieşte, are o fundaţie, e în relaţii cu 

un pictor în vârstă, Ion Murariu. E un bloc vraişte, se descarcă 

doamna, numerotat anapoda, începe de la scara B, de jos în sus 

şi continuă la scara A de sus în jos. Ca la nelume! La parter e o 

editură Iricson, cu ce s-o fi ocupând? Nu ştie. Între timp s-a întors 

ginerele cu căţelul. Aha, zice, ca să nu mai daţi telefon deseară... 

Prin spatele soacrei se iţeşte un copilandru de 6-7 ani, slăbuţ rău 

şi semănând cu bunică-sa, mă salută, dezgheţat. Să creşti mare. 

Şi mă scuz de deranj. 

Cobor în holul mare, mă uit la cutiile poştale de la cealaltă 

scară, nu dau de niciunul dintre numele pomenite de dna Mateescu, 

atunci văd târându-se prin hol spre scara A un bătrân, dau glas, 

mă aşteaptă, îi spun. Da! zice, aici a trăit I. Negoiţescu, la etajul 

III, am fost buni prieteni. De aici a plecat în Germania, iar după 

revoluţie s-a întors pe-aici, ne-am revăzut. Apoi ar fi plecat la Cluj, 

nu ştie cu ce treburi, iar în urmă ar fi auzit la TV cum că a murit. I-a 

părut rău, era un domn foarte cumsecade, avea o lădiţă cu nisip 

pentru stins ţigările. Şi îl trata cu whisky. Iar pe fiul lui a încercat 

să-l înveţe să bată la maşina de scris. Mai veneau pe la el gagici 

sau persoane care voiau să intre în Uniunea scriitorilor. Când a 

locuit aici? Câţi ani? Începe să socotească: el a fost ofiţer, a venit 

aici în 53, ca sublocotenent, după 3 ani l-au făcut locotenent, apoi 

locotenent major. Cam pe-atunci se afla I.N. în blocul ăsta (deci 

prin 59-60, ar fi de înţeles); dar pe-atunci acest bloc era domnos, 

era ordine, aveau portar 

la intrare. Acum e haos, 

firme care închiriază, care 

cumpără şi revând, sunt 

locatari noi, iar cei vechi 

sunt acum bătrâni şi fără 

bani, au datorii şi de sute de 

milioane la întreţinere. Nu 

vând? Nu! Unde să plece? 

N-au unde se duce... Îmi dă 

numele şi telefonul: Petrişor 

Alexandru, o să-l întrebe 

şi pe fiul lui, acum plecat 

la Tulcea, ba la Tecuci. 

Nevasta i-a murit acum 14 

ani, el are bani, pensia de 

ofiţer, nu se compară, dar 

ceilalţi din ce să trăiască? 

Ies, mai văd odată afişul 

Agrippa, 1940-2000. Inima! Ion Lazu 

Locuiam în acelaşi cartier, 

ne-am vizitat, mi-a adus cadou un tablou frumos. Asta după 

ce Lidia dăduse un recital în sala unde el avea o expoziţie, la 

Cuhnea din Palatul Mogoşoaia, cam prin 1996-97, aşa ceva. 

Tocmai ies nişte cocoane, poate chiar de la retrospectivă, dar eu 

n-am timp de expoziţie, voi veni altă dată; nişte inşi de la editură 

cară pachete cu cărţi. Intrarea e doldora de firme, ca să nu spun 

că fiind pe colţ, posibilităţile sunt drastic reduse. Poate punem 

placa deasupra intrării, o soluţie in extremis. 

Cu gând să merg în Sabinelor 109, la casa lui Pompiliu 

Constantinescu, mă plasez în staţia de pe chei a lui 385 - care 

nu vine o jumătate de oră, toate autobuzele 385 fiind masate pe 

cealaltă parte, şi traficul aici foarte dificil. O ascult pe-o bătrână 

covrigăreasă vorbind cu vreo clientă: fata ei o să plece în Spania, 

aici nu câştigă decât 2 milioane şi patronul ei nu i-a făcut carte 

de muncă, mai pică de la vânzări, dar cu asta să trăiască? Zice: 

M-am încotoşmănat ca Baba Dochia, iar noaptea dorm în frig. O 

astfel de viaţă am ajuns. După ce vânduse cei 3-4 covrigi, începe 

să înpacheteze totul, timp de 15 minute: pe un cărucior lădiţa 

covrigilor, scăunelul pe care a stat, sacoşa cu covrigi, paltonul pe 

care-l scosese de pe ea; are un baston în care se sprijină, leagă 

tot calabalâcul cu două sârme pe care le petrece pe după cărucior 

– e o femeie la 80 de ani, foarte voluminoasă, poate la 150 de kg. 

Cât o să mai vândă covrigi? O să plece fiică-sa în Spania, o să-i 

trimită bani, să stea acasă, să se odihnească... Să-i fie tot mai 

greu şi de la o zi la alta să moară... 

Lume aşteptând – în speranţa că dacă a întârziat atât de 

mult, musai să vină, în curând... O doamnă înaltă, în vârstă, 

vopsită roşcat, o culoare riscantă la noi, unde nu abundă roşcatele 

irlandeze. Însă aşa de vlăguită, privirile stinse, puterile duse. Mă 

uit o clipă la ea. Ce-i lipseşte? Un om, dar terminat, epuizat, fără 

nicio şansă de a se reface, de a se reînviora, de a relua contactul 

cu viaţa. Cine ştie ce o presează de s-a hazardat să plece de 

casă. Încolo şi încoace pe trotuar, diverse doamne vorbind la 

celular chestiuni de dosare, căci suntem aproape de Tribunal, de 

birourile de avocatură. L-ai rezolvat pe ăla? Nu, că n-am ajuns. 

Sau însoţite de domni care le sărută mâna, le conduc la maşină 

sau peste podeţ. În fine, urc în al doilea autobuz, nici ăsta mai 

comod decât primul, cobor la Puişor; mă lansez pe strada din 

stânga, chiar Sabinelor, aici numărul 113, deci nu am mult de 

mers. Şi iute dau de 109, o vilă de dinainte de război, proaspăt 

renovată, cu liliac mândru rotat la colţul clădirii. Când colo, există 

o placă memorială: „În această casă/ a trăit şi a creat/ între anii 

1933-1946 /criticul literar /P.C.”. Deci nu avem o evidenţă la zi a 

plăcilor memoriale deja puse? Cine ar trebui să se ocupe cu asta? 

Uniunea, Muzeul literaturii, Institutele de istorie şi teorie literară, 

primăriile? Mai bine nimeni. Fac 3 poze, să fie; în stânga sus a 

plăcii memoriale este lăsat loc liber, poate un spaţiu pentru efigie, 

care n-a mai fost amplasată. 

Revin la staţia dinspre Panduri, iau pe 385 în sens 

invers, de la Izvor plec pe cheiul gârlei pe jos, ajung la Sf. 

Elefterie, merg pe stradă în sus şi ajung la nr. 26, asta înainte 

de biserica veche, rămasă în mijlocul străzii; o vilă cam ca a lui 

Pompiliu Constantinescu, însă mai mare, în imobil este o firmă 

de instrumentar medical. Sun, merg la subsol, mi se spune că 

patronii sunt şi proprietari – iau telefonul lor, fax, e-mail. Fac poze 

cu vila unde a locuit poetul Adrian Maniu, atâta vreme ocultat de 

regimul roşu. Dau ocol bisericii, tot Sf.Elefterie, dar cel vechi, de 

curând renovată. Din păcate închisă la această oră. Ies la staţia 

metrou Eroilor şi revin acasă. O zi nu chiar aşa de rodnică, îmi 

spun. Şi nici măcar nu am trecut de jumătatea listei. 



MUZICA DENIILOR 

Le ascultam, toaca, de mic copil, denii sinonime cu 

stelele schimbarii la fata învatate de la îngeri, denii de tara. 

Anul acesta, Patimle au cuprins, în Bucuresti, si evocarea, 

la centenar, a lui Emil M. Cioran, ce se dorea a fi fost 

muzica sferelor si asculta Bach. 

Muzicologia teologica româneasca beneficiaza, din 

ce în ce, de concerte în biserici, dar si de o muzicalizare 

„de masa”, pe alocuri, poate ca o repatriere Domnului 

(unii preoti recomanda costumul natioal pentru pelerinajul 

Prohodului). Daca marile parohii concureaza opera, 

periferiile si satele vor fi contând pe o credinta premeditata, 

cu muzica suplinita de har, inclusiv al ascultatrilor 

credinciosi (fie si surzi). 

Denii pe you tube? „Denia” de Manu Chao? Întrebând 

„Ce muzica sa ascult?”, tânarul Claudiu Balan ia aminte la 

Sfântul Ioan de Kronstadt: „Nu te lasa vrajit de armonia 

sunetelor scoase de instrumente si de voci omenesti, ci 

cauta sa descoperi efectul acestora asupra sufletului sau, 

cu alte cuvinte, care este spiritul lor. Daca acea muzica 

îti aduce în suflet o stare de liniste, de întelepciune, de 

sfintenie, ascult-o, nutreste-ti sufletul cu ea. Iar daca prin 

ea îti patrund în suflet patimi, nu o mai asculta, tine-te 

deoparte de trupul si de spiritul acelei muzici.” 

Pe verticala schimbarii la fata, „credinta zugraveste 

icoanele-n biserici”, dar tot Eminescu se explicase (înapoi 

la denii?) în Dumnezeu si om. 

Dumnezeu şi om 

de Mihai Eminescu 

Car?ii vechi, roase de molii, cu pare?ii afuma?i, 

I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere batrâne. 

Strâmbe ca gândirea oarba unor secole straine. 

Triste ca aerul bolnav de sub murii afunda?i. 

Dar pe pagina din urma, în trasuri greoaie, seci, 

Te-am vazut nascut în paie, fa?a mica ?i urâta, 

Tu, Christoase, -o ieroglifa stai cu fruntea amarâta, 

Tu, Mario, stai tacuta, ?eapana, cu ochii reci! 

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolana 

Ajuta numai al min?ii zbor de foc cutezator... 

Pe când mâna-nca copila pe-ochiul sânt ?i arzator 

Nu putea sa-l în?eleaga, sa-l imite în icoana. 

Însa sufletul cel vergin te gândea în nop?i senine, 

Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger. 

Lânga tine-ngenuncheata, muma ta statea-n uimire, 

Ridicând frumoasa, sânta, catra cer a sale mâne. 


În padurile antice ale Indiei 

cea mare, 

Printre care, ca oaze, sunt 

imperii fara fine, 

Regii duc în pace-eterna a 

popoarelor destine 

Închinând în?elepciunei via?a 

lor cea trecatoare. 

EMINESCIANA 

Dar un mag batrân ca lumea îi 

aduna ?i le spune 

C-un nou gând se na?te-n 

oameni, mai puternic ?i mai 

mare 

Decât toate pân-acuma. ?i o 

stea stralucitoare 

Arde-n cer aratând calea la a evului minune. 

George Anca 

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate? 

Fi-va visul omenirei gramadit într-o fiin?a? 

Fi-va bra?ul care ?terge-a omenimei neputin?a 

Ori izvorul cel de taina a luminii-adevarate? 

Va putea sa risipeasca cea nelini?te eterna, 

Cea durere ce-i nascuta din puterea marginita 

?i dorin?a far- de margini?... Lasa?i vorba-va pripita, 

Merge?i regi spre închinare la nascutul în taverna. 

În taverna?... -n umilin?a s-a nascut dar adevarul? 

?i în fa?e d-înjosire e-nfa?at eternul rege? 

Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege 

Rasari o stea de pace, luminând lumea ?i cerul... 

Sarcini de-aur ?i de smirna ei încarca pe camile 

?i pornesc în caravana dupa steaua plutitoare, 

Ce în aerul cel umed, pare-o a?chie din soare, 

Lunecând pe bolta-albastra la culcu?u-eternei mile. 

?-atunci inima cre?tina ea vedea pustia-ntinsa 

?i pin ea plutind ca umbre împara?i din rasarit, 

Umbre regii ?i tacute ce-urmau astrul fericit... 

Stralucea pustia alba de a lunei raze ninsa, 

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de maslin 

Povestind pove?ti batrâne, au vazut pastorii steaua 

Cu zâmbirea ei ferice ?i cu razele de neaua 

?-au urmat sfin?ita-i cale catre staulul divin. 

..................................................................... 

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul sau, 

Dara inima-i de?arta mâna-i fina n-o urmeaza... 

De a veacului suflare a lui inima e treaza 

?i în ochiul lui cuminte tu e?ti om nu Dumnezeu. 

Azi gândirea se aprinde ca ?i focul cel de paie 

Ieri ai fost credin?a simpla însa sincera, adânca, 

Împarat fu?i Omenirei, crezu-n tine era stânca... 

Azi pe pânza te arunca, ori în marmura te taie. 

„Nud” la Galeriile de Artă din Focşani 

Consiliul Judetean Vrancea si Centrul Judetean pentru Promovarea Culturii 

Traditionale, Artelor si Meseriilor Vrancea organizeaza maine la Galeriile de Arta din 

Focsani o expozitie inedita a plasticianului Liviu Nedelcu. Nãscut pe 26 februarie 

1962, la Petresti-Bacãu, Liviu Nedelcu este absolvent al Facultãtii de Artã din Iasi, 

sectia Picturã, la clasa prof. Dan Hatmanu, si obtine doctoratul la Facultatea de 

Arte a Universitatii de Vest, din Timisoara in 2007. Membru titular al Uniunii Artistilor 

Plastici din România din 1990, in perioada 1984-1996 Liviu Nedelcu a participat 

la expozitii de grup organizate în: Turcia, Germania, Polonia, Olanda, Finlanda, 

S.U.A., Suedia, Franta, Cehia si Republica Moldova. A urmat o perioada in care 

lucrarile lui Liviu Nedelcu au fost expuse in expozitii de grup, anuale si bienale organizate in marile orase din tara, criticii de arta 

apreciind profunzimea si inspiratia lucrarilor renumitului pictor focsanean. Toate acestea s-au concretizat cu nenumarate premii. 

In 1990 Liviu Nedelcu a obtinut premiul al II-lea, la „Voronetiana-Suceava”, in 1993, a primit premiul U.A.P. din Romãnia, in 1994, 

Premiul U.A.P. din Republica Moldova, in 1998, Premiul „Ştefan Dimitrescu”, la Bîrlad, a primit Nominalizare la Bienala „Lascãr Vorel”, 

la Piatra-Neamt si in 2006 iar Nominalizare la „Saloanele Moldovei”. În perioada 1984-2011 a participat la nenumarate expozitii de la 

care nu au lipsit premiile. Are lucrări în colectiile muzeelor din Bacău, Focsani si Suceava precum si în colectii particulare din tarã si 

strãinătate. “Anii din urmă, asociaţi cu firescul unui evident succes, i-au confirmat că opţiunea prezentului poate configura o carieră ce 

se apropie de zenit. Semnul spontan, tuşant, a devenit Sens. Văd în Liviu Nedelcu un creator nestăvilit, capabil oricând să picteze toţi 

pereţii invizibili ai lumii şi ar mai căuta încă prin alte zone ale universului. Îl salut, ca de fiecare dată la o nouă expoziţie, cu sentimentul 

că particip la un eveniment neconvenţional şi, tocmai de aceea, de tot interesul. Surprizele lui anunţă de fiecare dată, ceva memorabil 

în ordinea unor aşteptări cu final dinainte cunoscut. Liviu Nedelcu este un artist acordat perfect la orizontul post-modern al lumii de 

azi... “spune criticul de arta Valentin Ciuca. Expozitia plasticianului Liviu Nedelcu, intitulata” Nud” se va deschide maine la Galeriile 

de Arta din Focsani la ora 17.00 si va putea fi admirata de public pana pe 15 martie, între orele 15 – 19 de luni pâna vineri. (C.T.) 

7025

PROZA 

Transmodernismul în sens tainic al lui Victor Teleucă 


Şi totuşi intuiţia i-a şoptit că există un centru (un punct 

primordial) care-L conţine pe Dumnezeu, a cărui întruchipare el 

o găseşte în „Gratitudinea focului „: „Eu şi tu, tu şi tu, el şi el - 

toţi într-o singură ipostază: gratitudinea focului faţă de ce va fi 

mâine, paralelismul cu sine în favoarea identificării cu transfinitul 

ca număr cardinal infinit” . Oare „ ... toţi într-o singură ipostază: 

gratitudinea focului ce va fi mâine” împreună cu „paralelismul 

cu sine în favoarea identificării cu transfinitul„ nu reprezintă 

o căutare (conturare) a identicului (a lui Dumnezeu)? Însă 

reliefarea conturului Lui rămâne a se produce doar ipotetic la 

timpul viitor. Se pare că la V. Teleucă transfigurarea era învăluită 

într-o ceaţă densă care făcea ca imaginea formelor ce urmau a fi 

descoperite să devină cu greu o certitudine. 

Poetul mai desluşeşte în ecuaţia transfigurării o a patra 

persoană - Nimeni, care reprezintă tainicul cel mai intim, aidoma 

tainei cărării din spatele casei pe care el a folosit-o pentru a 

se întoarce la o altă taină, de data aceasta a casei până când 

neidentificată cu Nimeni, dar învăluită de aceiaşi ceaţă densă 

ce făcea siluetele formelor greu de descifrat. Căci, el a fost la fel 

de mult obsedat de misterele lui Nimeni pe cât a fost preocupat 

şi de tainele relaţiilor dintre eu, tu şi El (Dumnezeu). Fascinaţia 

pe care i-au provocat-o ele i-a produs senzaţia că trăieşte într-o 

lume haotică: „Noi trăim haotic şi murim „cosmecizaţi”, adică puşi 

la punct în numele unei ordini şi „nu al unui adevăr”. Ori, însăşi 

această ordine este adevărul negat. 

V. Teleucă a cătat adevărul în afara lucrurilor, detaşând 

situaţiile care le-ar fi putut uni şi transformându-le în nişte stări 

diferite. Dacă cuvântul este asemenea unui aisberg a cărui parte 

subacvatică (din apă) reprezintă sensul ascuns al conţinutului 

său, iar partea de deasupra apei reprezintă sensul prezent al 

acestuia perceput la un prim contact cu el, atunci pentru a-i 

pătrunde tainele şi a-i cunoaşte în totalitate măreţia este nevoie 

de a folosi transparenţa apei (transcendenţa). 

V. Teleucă s-a aruncat într-o aventură, împărţind cuvântul 

(Aisbergul) în două părţi şi separându-le de esenţele sale 

transcendentale, asemenea cum ai dori să cunoşti întregimea 

aisbergului fără a folosi transparenţa apei, din care cauză el a 

mistificat şi mai mult cunoaşterea, făcând din ea o dublă taină. 

Aceasta a fost taina cea mai mare pe care poetul şi-a creat-o 

singur. Însă intuiţia ascunsă adânc în subconştient îi şoptea 

mereu, că există ceva adevărat spre care trebuie să tindă cu 

orice preţ - dovadă fiind munca istovitoare pe care el a depus-o 

de-a lungul vieţi pentru a-l atinge. Taina pe care astfel poetul o 

aprofunda prin felul său de a căuta adevărul explică în totalitate 

transmodernismul în sensul caracteristic modalităţii sale de a 

cunoaşte lumea. 

În loc ca transparenţa să pătrundă şi mediile interne ale 

lucrurilor pentru V. Teleucă ea lucrează numai în spaţiile de 

margine (zonă a Nimănui), atribuindu-le acestora un rol hotărâtor 

în raporturile dintre eu, tu şi El. Eu şi tu vin din două părţi ale 

spaţiului şi nu al timpului, însă conjugate de timp în locul întâlniriidespărţirii 

- zona de maximă transparenţă fiind constituită din 

îmbinarea mişcărilor diferenţiate ca sens în Întreg, pe când la 

V. Teleucă transparenţa este în afara obiectului transparenţei. 

Iată de ce pentru el „ ... Eu şi tine venim din două părţi ale 

timpului. Locul întâlnirii va fi când ne vom despărţi”. Da, întradevăr 

numai despărţirea dă sens întâlnirii, dar ea se face 

mereu cu gândul la o nouă întâlnire (cu ochii mereu privind 

spre tine) aşa încât disocierea eu-lui duce la transparenţă, care 

pătrunde laolaltă toate tainele Întregului. Reieşind din această 

ordine de idei putem spune că „Materia vrea spaţiu şi timp „ 

, pentru că este o structură a acestora, singură consumânduşi 

paradoxurile originii prin disociere în chiar elementele care 

o compun. Lumina astfel apărută scoate în relief dimensiunile 

transfinitului, acesta manifestându-se ca o stare a fiinţei umane 

prin „luminarea sentimentelor din interior” („prezumţii indicatoare 

a transfinitului”). Iar raţionalitatea zilei se dezbină peste noapte în 

elemente iraţionale, pentru că noaptea o trece prin transcendenţa 

noumenică, transformând-o în şoapte ale intuiţiei. 

Fenomenul se petrece în zona de intersecţie a raţionalului 

cu iraţionalul graţie Divinităţii care pentru V. Teleucă ia imaginaţia 

„gratitudinii focului”. Este acea fereastră a fiinţei sale care întrun 

viitor va putea face ca subconştientul să îmbrace haina 

unei conştiinţe depline. Datorită „gratitudinii focului” şi formele 

devin frumoase, şi mişcările proporţiilor devin încercări. În felul 

acesta „gratitudinea focului” se află la originea lumii. Astfel 

încercarea rezolvă toate 

tainele „gratitudinii focului”, 

frumuseţea coagulândule 

în transfinit. Iată de ce 

adevărul devenirii este 

însăşi devenirea. Adevărul 

curge fără sfârşit spre sau din 

adevărul etern, gratitudinea 

(Dumnezeu) constituind 

adevărul Sacru. Numai 

adevărul în devenire care 

naşte frumuseţea curge spre 

adevărul Sacru, toate cele 

ce depind de el găsinduse 

în mişcare pe verticală. 

Prin aceasta frumuseţea se 

face sinonimul eternităţii. 

Frumuseţea presupune, 

în primul rând, armonia 

lucrurilor. 

V. Teleucă a fost 

un intermediar plasat Petru Ababii 

în zona de interferenţă 

a raţionalului cu iraţionalul, datorită poziţiei căruia fiinţa sa 

trecea din spaţiul Nimicului în cel al transcendenţei şi viceversa 

- spaţii ale adevărului etern. Prin acest fapt el a fost un poet 

al tuturor zonelor, dar nu şi un realizator al lor. Căile care duc 

spre adevărul etern sunt căile adevărului în devenire, poetul 

încercându-le pe toate deopotrivă: „ Dar tot am să-ncerc, am 

să-ncerc neâncercatul , / soarele albastru răsare din roşu. O 

şugubeaţă / o tăcere cu reazem de taină o tai în bucăţi, se / 

cufundă,” În poezia sa lumina interferează cu întunericul, situaţie 

în care se naşte incertitudinea şi cu care poetul s-a luptat 

toată viaţa. Aceasta este explicaţia viziunii sale potrivit căreia, 

căile care ar putea duce spre adevăr nu ar fi însăşi adevărul în 

devenire: „Nu caut adevăruri, ci anumite căi care ar putea duce 

spre ele, drumul spre Templu”, astfel venind în contrazicere cu 

sine, când spune: „Orice adevăr e un adevăr în devenire”. Din 

această cauză poetul s-a aflat în căutarea numai a acestor căi 

fără să sesizeze că el singur ca adevăr în devenire păşeşte pe 

căile râvnite în căutarea Templului. Iată de ce V. Teleucă este mai 

degrabă un kantian în tratarea realităţilor existenţei sale decât 

un heraclitean, căci focul căutărilor în afară deja ardea în el, pe 

când cel al găsirii de sine pe traseele acestor căi se dorea a fi 

încă aprins. 

Pentru a aduce conceptele la un numitor comun este 

necesar de a mai spune că „Partea care nu diferă” din 

ambiguitatea caracteristică căutărilor sale face din însăşi 

întâmplarea (posibilitatea) transformării ei în lege - o lege, care 

de data aceasta nu se mai supune ambiguităţii ca s-o putem 

categorisi drept un fapt ce nu ar fi datorită cuiva, dar, dimpotrivă, 

ca fiind datorită cuiva, odată ce ea este lege şi nu întâmplare. 

Iar acest cuiva este „partea care nu diferă ” şi care nu poate 

să reprezinte altceva decât pe Dumnezeu, de data aceasta ca 

fapt legic şi nu ambiguu. Conform filozofiei lui V. Teleucă până 

şi existenţa lui Dumnezeu ar fi un fapt ambiguu: „Ambiguitatea 

este un fapt şi nicidecum datorită cuiva. Lumea se menţine - 

materială şi spirituală - pe această ambiguitate devenită ca ritm 

o întâmplare care diferă întrucâtva de alta, iar partea care nu 

diferă e gata să schimbe din întâmplare o lege, dar într-o lege 

aparte care nu vrea să se dezică de întâmplare , aflând-o în 

orice moment pe lângă sine ca un colac de salvare”. Din acest 

motiv „colacul de salvare” a întâmplării este „legea aparte„ şi nu 

legea care „nu vrea să se dezică de întâmplare”. În felul acesta 

hazardul devine un fapt legic. Iată de ce munca nisipului nu este 

întotdeauna o „muncă în gol”, căci ea dă confirmare ţărmului care 

face din ocean o mare şi care transformă pustiul, totuşi, într-un 

spaţiu al speranţelor. În acest context afirmaţia lui Th. Codreanu: 

”Poate că urcarea pietrei de către Sisif nu este zadarnică” devine 

remarcabilă. ”(Transmodernismul lui V. Teleucă.). Căci, întradevăr 

„ A ŞTI e unul din pietroaiele pe care Sisif le urcă pe 

vârful muntelui„ dar pe care nu-l „ scapă îndărăt„ ci îl transformă 

în este (a fi la prezent ca fenomen realizat legat de timp). Însă 

pentru V. Teleucă a ŞTI nu este producător de prezent (element 

ontologic), pentru că stă numai alături de ontologicul A FI fără a 

se şti ca identitate a lui este: „A ŞTI e unul din pietroaiele pe care 

Sisif le urcă pe vârful muntelui şi-l scapă îndărăt. Alături de A ŞTI 

stă ontologicul A FI” - ceea ce ar fi acelaşi lucru cu o identitate 

care nu conţine identic-u (nu se are pe sine prin identic). 


CONFERINŢA 

INTERNAŢIONALĂ 

DESPRE AVANGARDA 

ROMÂNEASCĂ LA 

UNIVERSITATEA DIN 

IERUSALIM 

Petre Răileanu (Paris), este de părere că avangardismul 

s-a răspândit în Europa ca o contagiune, ca o stare de spirit. De 

aceea periferia poate ajunge la un moment dat centru şi invers. 

Zürichul, ca centru transnaţional, a fost locul unde a apărut 

dadaismul. În 1920, francezii l-au aşteptat pe Tristan Tzara ca pe 

Mesia. Ulterior Breton s-a certat cu Tzara, pe care-l invidia pentru 

talentul lui de poet. Din toate curentele avangardiste se poate 

spune că numai suparealismul a fost, prin esenţă, de origine 

franceză. 

Ceea ce defineşte apariţia unui curent avangardist, după 

părerea domniei sale, este existenţa unui grup, a unei reviste 

şi lansarea unui manifest. Din acest punct de vedere, începutul 

avangardismului în România, poate fi considerat anul 1924, când 

s-a publicat manifestul avangardist în revista „Contimporanul”. 

Totuşi, trebuie să recunoaştem că peste tot curentele 

avangardiste au fost marginale. Numai suprarealismul a avut, în 

Franţa, o poziţie mai importantă. 

Cosana Nicolae Eram (Stanford University), a amintit în 

intervenţia ei, volumul „Aproapele şi Departele” al profesorului 

Paul Cornea şi teoriile post coloniale, care apreciază aportul 

cultural al celor care au fost, în trecut, colonizaţi. În contextul 

metropolă-foste colonii, ea a amintit că Tristan Tzara, care 

vorbea despre cultura europeană ca fiind o cultură moartă, era, 

în schimb, un mare admirator al artei negre. 

* 

După trei zile de participare la această Conferinţă, este 

evident că problemele legate de avangardă sunt complexe, să 

nu uităm multitudinea de curente (expresionismul, futurismul, 

dadaismul, constructivismul, suprarealismul, integralismul, 

letrismul, etc.) fiecare cu nuanţele lui. 

Ovidiu Morar, în comunicarea sa, având ca subiect 

P 

I 

L 

U 

L 

A 

Mirel Horodi 


Elefantul blond 

Ie-te minune, nici nu bănuiam că mai există minuni! A apărut de niciunde. 

Mulţimea a umblat mult până l-a găsit. Era sfrijit, negricios şi nu-i mai tăcea gura. 

Promitea. Promitea să fie destoinic, să aibă grijă de durerile noastre. Promitea să ne 

fie baci. Promitea să ne fie cârmaci şi pe măsură ce ajungea să se ţină de promisiuni 

îl vedeam cum îi creşte trompa. Avea şi pielea din ce în ce mai groasă, mai întâi 

i-au spus Pachidermul. Şireată mulţime! S-a prins că nu le avea cu cele ştiinţifice. 

Până când i-a ajuns la ureche adevăratul sens al denumirii. Şi nici nu s-a supărat. 

Ba chiar l-a surprins plăcut. Aflase în sfârşit de unde-i venea rezistenţa. Pachidermul 

avea o piele rezistentă, încă de la mama natură. De aceea nu i se înroşea obrazul 

când mulţimea îl gratula cu tot felul de insulte. Mai mult, era convins că aşa trebuia 

să se comporte. De vremea când promitea câte-n lună şi stele, abia îşi mai aducea 

aminte. Ba avea probleme şi cu trebile importante pentru care candidase. De a 

ajuns mulţimea să-i spună că seamănă tot mai mult cu o blondă. Şi de aici elefantul 

blond. Dar cui îi mai pasă? El îşi vede mai departe de interesele ce altfel nu le-ar fi 

găsit rezolvare. În plus de la o zi la alta devenea tot mai gras, tot mai plin de atâta 

îmbuibare. N-ai fi găsit la el vreo urmă din candidatul de odinioară. Tertipurile folosite 

pentru a se justifica erau mai presus de puterea de înţelegere a mulţimii. Putea să-i 

atârne trompa printre picioare că lui nu-i păsa. Avea epiderma suficient de groasă. 

Păcat că nu avea şi fildeş ci doar colţi de dulău. 


EVENIMENT 

„aspectele cosmopolite 

ale avangardei române” a 

afirmat că „după modelul 

confraţilor lor francezi ( 

Aragon, Eluard, Picasso, 

chiar Gide şi Malraux, 

nota mea), majoritatea 

avangardiştilor români au 

susţinut deschis revoluţia 

proletară, o bună parte 

înscriindu-se chiar în 

partidul comunist...” 

Domnia sa a combătut 

afirmaţia absurdă a lui 

Stelian Tănase, din volumul 

„Avangarda românească în 

arhivele Siguranţei (editura 

Polirom, 2008), cum că 

„avangardiştii români ar fi 

visat – (în anii ’30!, nota 

mea), - să aducă tancurile ruseşti la Bucureşti”. 

Ion Pop a subliniat, în comunicarea sa, intitulată „Avangarda 

românească: tendinţe, evoluţii, posteritate”, că fiecare cultură 

a asimilat avangardismul în mod propriu. Cultura română era 

prea nouă, pentru a fi loc pentru o negare radicală a tradiţiei 

culturale. În România nu existau muzee şi biblioteci, care să 

fie distruse, cum propunea Marinetti în manifestul futuriştilor. 

Pentru avangardiştii români se punea problema de a construi, 

nu de a distruge. Avangarda românească a început prin a fi 

constructivistă („Contimporanul”), a încercat să facă o sinteză 

modernă („Integral”), pentru a deveni ulterior suprarealistă 

(„unu”). 

De altfel, se poate constata, că în mod ciclic, generaţiile noi 

neagă pe cele vechi. Generaţia anilor ’60 (Nichita Stănescu, Marin 

Sorescu, Ana Blandiana, etc.) a negat generaţia proletcultiştilor, 

generaţia optzeciştilor (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, etc.), 

i-a negat pe şaizecişti, apoi generaţia anului 2000 i-a negat pe 

optzecişti… Totdeauna se caută o înnoire. Spiritul avangardei, 

dinamic-interogativ, rămâne în multe privinţe actual şi promiţător, 

cu consecinţe benefice pentru creaţia artistică. 

Ca o dovadă incontestabilă pentru succesul postum al 

avangardei este şi publicarea recentă, în colecţia “Biblioteca 

pentru toţi” a “Jurnalului Naţional”, într-o ediţie de masă, a unui 

volum de poezii de Geo Bogza, cuprinzând “Poemul invectivă” 

şi “Jurnal de sex”, pentru care autorul a făcut, la timpul lor, 

închisoare, sub acuzaţia de pornografie… 

Iar Michael Finkenthal, în legătură cu evoluţia prin care 

a trecut avangarda, s-a exprimat, în calitatea sa de fizician, 

astfel: “Avangarda este ca o ardere, care în prima fază poate fi 

explozivă, apoi arderea intră în echilibru, se linişteşte, se stinge, 

sau poate lăsa tăciuni care se pot reaprinde...” 

Gheorghe Andrei 

Neagu 

7027

INTERVIU 

RESTITUIRI: FĂNUŞ NEAGU 

„Moartea înseamnă nimic !” 

- Într-o povestire semnată de 

dumneavoastră spuneaţi că daţi 

“drumul unui gest de prietenie sprijinit 

de terasa cea mai fecundă a iluziilor”. 

V-aş ruga acum să daţi drumul la un 

gest de prietenie către cititori, care ar 

trebui să privească cu alţi ochi romanul 

românesc, proza şi poezia românească 

şi, nu în cele din urmă, pe scriitori. 

- I-aş sfătui să citească şi apoi 

să judece şi mai ales să spere că 

singurele lucruri frumoase dintr-o carte se 

adresează sufletului tânăr, pentru că acolo 

unde poeţii, romancierii sau povestitorii 

se împotmolesc, atunci ei încearcă să-şi 

închipuie că sunt un fel de tineri ca aceia 

despre care citesc. 

Sunt convins că cititorii pricep 

dacă vor şi nu desconsideră din capul 

locului tot ce e românesc, pricep dacă 

vor că literatura română şi-a cucerit 

poziţiile ei, chiar şi în anii dictaturii, poziţii 

fundamentale despre care orice zbor se 

poate petrece, se produce. 

Nu poţi zbura decât de pe un 

promontoriu, iar acest promontoriu există. 

Şi la Dunăre, la Dunărea Brăilei, unde 

au existat întotdeauna mari scriitori, mari 

artişti…să mă fulgere Dumnezeu cu 

nenoroc dacă n-aş crede că acolo se nasc 

totdeauna spiritele frumoase şi creatori ! 

Eu cred că literatura română, atât de 

înjurată de către cei care n-au putut să 

producă nimic nici înainte de Revoluţie, 

nici după, va lua în stăpânire iar sufletul 

oamenilor însetaţi de romantism, adevăr şi 

mai ales de spiritul răscolitor al speranţei. 

Mocanu Simona 

- Credeţi că cititorii au devenit 

blazaţi ? 

- Au devenit blazaţi probabil din 

cauza sărăciei, din cauza împlinirilor la 

care se aşteptau să aibă loc într-un an, 

doi, trei sau patru, ele se produc în timp şi 

aproape intangibil. Nu poţi după o revoluţie 

să ai tot ce ţi-ai dorit. Noi am fost într-un 

ev feudal până în 1945, apoi am trecut în 

evul mediu întunecat, cu colectivizarea, 

am sărit puntea către democraţie în 1989 

şi suntem aşa de răzvrătiţi încât vrem să 

ucidem şi Revoluţia Franceză şi Marea 

Revoluţie Rusă care şi ele au un aer 

răscolitor în istoria omenirii. Şi am vrea ca 

nouă să ne fie bine mâine, tuturor la Paris 

, iar aici să nu rămână nici măcar ţigani, să 

fie un spaţiu gol… 

- Mai urcăm o treaptă în interviul 

nostru… 

- Eu mă reazem în iluzii, în vis, trec 

prin basm şi realitate, dar cu felul meu de 

a fi şi a vedea lumea. Eu nu mai văd lumea 

cu ochii dumneavoastră, ci încerc să vă 

descopăr cum vedeţi lumea. De aici încolo 

poate nu vă înţeleg, dar eu sunt dator ca 

scriitor să descopăr un spaţiu pe care nu 

l-am cunoscut şi care nu e acoperit, din 

păcate, pentru că generaţia mea, poate 

cea mai dotată după război, o generaţie 

fecundă în realizări şi iluzii, dar din care 

97 – 98% dintre noi au dispărut. Aceşti 

mari creatori de iluzii, mari creatori de 

adevăruri artistice care nu sunt adevărurile 

vieţii, ci suprapuse adevărurilor vieţii. 

Această dispariţie a multor colegi de- 

ai mei a dus la o răscolitoare pierdere 

pentru tot neamul românesc. Eu aştept 

următoarea generaţie, brazda a doua a 

marelui romantism care încă nu a apărut 

sau, poate nu am depistat-o eu. Ceea ce 

mă uimeşte însă este că au apărut poeţi 

cu nemiluita şi foarte talentaţi. Să fie asta 

răzbunarea naturii unei lumi pe care nu o 

înţeleg ?! 

- Cum vedeţi soarta revistelor de 

cultură ? 

- O văd tulbure. Soarta revistelor 

literare este stranie şi din ce în ce mai 

aproape de pragul de jos, deoarece multe 

s-au politizat. 

- Aţi scris scenarii de film ? 

- Multe şi făcute prost de toţi regizorii 

care erau talentaţi. 

- Ce-i place şi ce nu-i place lui 

Fănuş Neagu ? 

- Îmi place viaţa şi nu-mi place 

moartea. 

- Şi viaţa ce înseamnă ? 

- Viaţa înseamnă dragostea, 

dragostea de muncă, copiii, mama, 

nevasta, femeile din jur, oamenii, bărbăţia, 

curajul, munca imensă, spectacolele 

frumoase şi în general dragostea dintre 

oameni… speranţa că nu vor mai fi 

războaie şi că toţi vom fi sănătoşi şi 

bogaţi… nu chiar bogaţi, dar la locul 

nostru … 

- Măcar sufleteşte ?... 

- … Şi că ne putem întâlni fără să ne 

insultăm şi să ne putem privi în ochi fără să 

ni se pară că o privire este duşmănoasă. 

Asta înseamnă viaţa ! Moartea înseamnă 

nimic ! Iar nimicul nu e dătător decât de 

friguri, cum spune tot poetul ! 

SUB LESPEDEA OFELIEI CINEVA… 

…întoarce un ceas! Ultima replică 

a primei seri de aprilie. Un aprilie la fel 

de nostalgic, asemănător cu cel de anul 

trecut. De ce-mi reamintesc? Frigul, 

ploile, zgîrcenia soarelui…Şi poate, locul 

în care mă aflam…Poeziile Dianei Sava 

ne atrag atenţia prin imaginile metaforicrealizate.Scrise 

în vers alb, poeziile au 

respectat(sau nu, zice Ioan Dumitru 

Denciu) o tăietură riguroasă a versului. 

Ingenios construite au conştiinţă 

literară bine lucrată, versul foarte lung 

fiind practicat de suprarealişti.Fiecare 

vers se susţine, are plinătate , iar din 

punct de vedere valoric, le-aş apropia 

de cele ale lui Blaga.Poeta Ştefania 

Oproescu a fost sensibilizată de poezia 

,,Frînghia de vise,, o clară definiţie a 

poeziei.,,Prozatornicul,,- aşa cum l-a 

numit Lili Goia pe scriitorul Gheorghe 

Andrei Neagu, îi sugerează să-şi 

elibereze poezia de balastul…care nu 

prea este!Una peste alta, Diana Sava 

a mai primit o bilă albă.Elena Otavă, 

în luptă strînsă cu timpul, cu finalizarea 

romanului, ne supune atenţia unui alt 

fragment.De comun acord, Ştefania 

Oproescu şi Ioan Dumitru Denciu găsesc 

JURNAL de CENACLU 


textul Elenei mult prea realist.,, Prea 

realist şi prea logic.Dialogul ar trebui un 

strop mai amestecat,,- zice lord Denciu.,, 

Este un fragment din viaţa şcolii.Este atît 

de real, încît dacă l-aş scrie eu – zice 

Virgil Lovin, la fel aş face-o!,, În dezacord 

cu antevorbitorii, Gheorghe Andrei Neagu 

aminteşte autoarei despre transfigurare 

şi valenţe literare;despre lipsa sugestiei, 

despre…Dar, autorul ştie mai bine ce 

trebuie şters, adăugat, transfigurat! 

VALURI-le lui Virgil Lovin au stîrnit… 

valuri. Pe unii, proza ne-a purtat spre 

stilul eliadean, spre fantasticul raţionalist, 

alternînd cu fantasticul tradiţionalist. 

Imaginea toplessului pe lac aminteşte 

erotismul care, face parte din prozele 

saleCu priză la cititor, textul lui Virgil Lovin, 

ca de obicei lasă cititorului oportunitatea 

alegerii unui final.,,Proza îmi aduce în 

memorie imaginea Ofeliei realizată de 

Salvador Dali; sub lespedea Ofeliei, 

cineva întoarce un ceas,,- îşi spune mai 

mult sieşi, Lili Goia, fără a limpezi acest 

gînd. SEARĂ DE VIS DIN VISUL UNEI 

SĂLI, mai mult un joc de cuvinte, este 

textul Ralucăi Baciu. Inspirată de aceste 

întîlniri de lectură, Raluca s-a jucat cu 

ideile, creionînd de fapt sentimentele 

ei profunde, vis-a-vis de atmosfera şi 

atitudinea din timpul lecturilor.Un alt 

fragment de roman citit de Elena Otavă 

este de fapt, o demonstraţie în forţă, a 

forţei descriptive şi decriptive a unuia 

dintre personaje. Petre Abeaboeru 

a fost de-a dreptul şocat.Oripilat de 

hidoşenia personajului.Pînă la urmă, 

reuşita autoarei de a descrie minuţios 

personajul său, este remarcabilă, ţinînd 

cont de reacţia creată.Sentimentele 

deloc plăcute, stîrnite de fragmentul citit 

de Elena Otavă au fost… rase, tunse 

şi frezate de mini-proza Constanţei 

Cornilă, intitulată SEVA COPACULU. 

Cel mai impresionat de textul Constanţei 

Cornilă a fost cititorul-de-elită, Ionel Boc. 

Fără nicio sugestie! Proza este bine 

scrisă, concepută simetric. Aceeaşi bună 

impresie a făcut şi Ştefaniei Oproescu, 

cu un amendament:schimbarea titlului. 

Urmează o mini-vacanţă de Paşti. 

Tuturor, urări de bine. 


Roni CĂCIULARU 

OCHIUL VERDE AL 

ARTISTULUI 

Însemnări pe marginea unei recente Expoziţii 

a pictorului dr. Lior Goldenberg 

Ochiul verde, 

cu un anume 

contur relativ, 

dar sofisticat cu 

acurateţe şi gust 

estetic, stilizat cu 

rafinament, ochiul 

acela din tabloul 

de la intrarea 

în Expoziţia 

pictorului dr. Lior 

Goldemberg, mă 

obsedează şi îmi vorbeşte. Expoziţia 

„Vise digitale” la care mă refer (de la 

„Migdalei Ziv”, din Tel Aviv, adică de pe 

strada Wallenberg, nr. 24) prezintă, în 

această perioadă, doar unele faţete ale 

modernului artist născut la Bacău, în 

1965, azi el fiind şi doctor în fizică, „start 

up”-ist curajos şi inteligent. Dar curajul 

şi inteligenţa sunt trăsături prezente şi 

în arta sa. Domeniul său artistic actual e 

revoluţionar, de ignorare aproape deplină 

a formelor constrângătoare ale artei 

figurative – prin care a trecut totuşi şi el, 

cu ulei şi acrilic. Acum este însă „digital”, 

computerul îi este pensula şi paleta, 

tehnica de lucru – total alta, mijloacele de 

exprimare – superioare. 

Pe mine, însă, nu mă interesează 

dacă Lior G. pictează cu degetul, cu 

şpaclul sau cu clapele computerului. Mă 

interesează dacă artistul are de spus ceva, 

dacă mesajul lui estetic emoţionează, 

dacă-mi vorbeşte, dacă mă angajează 

la un dialog despre viaţă, despre frumos 

sau dramatic, despre tristeţe şi bucurie, 

Putem vorbi despre 

metapoetică deoarece 

termeni ca “metalingvistică”, 

“metamatematică”, 

“metapsihologie” etc. au 

devenit termeni curenţi aşa 

cum observă Al. Husar 1 , iar 

evoluţia actuală a poeticii este 

în funcţie de un atribut ce-o 

însoţeşte, care poate fi de cele 

mai multe ori chiar cel care a 

scris-o, ca de exemplu poetica 

lui Alexandru Macedonski, 

care tratează despre poetică 

în articolele macedonskiene: 

Despre poezie, Despre poemă, 

Despre logica poeziei, Poezia 

viitorului (1892), Simbolismul, Decadentismul, Arta versurilor, 

publicate în Literatorul, ca fiind metapoetică. “Poietica (facerea) 

devine şi/sau metatextualitate, adică şi spunere (poetică) a 

facerii, relaţie sub semnul căreia stă întreaga poezie modernă.” 2 

despre sentimente cunoscute de mine, 

sau mai puţin încercate de sufletul meu. 

Pot răspunde cu satisfacţie: Da! L.G. se 

situează, cu siguranţă, pe treptele marii 

arte contemporane. 

Şi din nou mă-ntreb privind armonii 

diafane sau explozii estatice de culoare: 

sunt în tablourile acestea sentimente şi 

gânduri care străluminează privitorul? 

Dacă da, atunci am de-aface cu un 

artist adevărat. Sunt sentimentele sale 

transmise cu fior şi vibraţie umană? Atunci 

este cazul să mă gândesc cam cât e el 

de mare, cât de valoros este autorul. În 

cazul băcăuanului meu, doctorul fizician 

Lior Goldemberg, am mândria să arăt 

lumii că acolo, lângă Grădina publică 

din Bacău, unde s-au născut oameni de 

artă şi gânditori precum 

academicianul savant 

Solomon Marcus, 

Scriitorul Marius Mircu, 

scriitorul G. Mosari 

(tatăl pictorului de care 

vorbim), profesorul dr. 

Izu Aibschitz, marele 

rabin filozof Al. Shafran, 

scriitoarea Gina 

Sebastian Alcalai şi alţii 

şi alţii, acolo a apărut şi 

acest artist, cunoscut 

deja şi apreciat cum 

trebuie. E un nume care 

face cinste neantului din 

care a venit, sub acel 

soare de unică culoare, 

care se află numai şi 


EVENIMENT 

numai la Bacău! 

Când eu mă năşteam el era 

neant. Azi, când îi admir opera, atât de 

expresivă, de convingătoare, de frumoasă 

în coloritul ei semnificativ şi original, el îmi 

arată fragmente din neantul său, care e 

şi al meu. Dar, de fapt, e al oricui ştie şi 

poate să privească în interiorul propriului 

eu. După un periplu prin acestă expoziţie 

de o fascinantă frumuseţe şi deosebit 

de modernă, te simţi parte din universul 

liorian, care te cuprinde, te pătrunde, te 

desmiardă şi te pofteşte să meditezi. Ca 

urmare - te simţi şi tu o fărâmă importantă 

din imensitatea existenţială. Ei bine, pentru 

acest sentiment, îi mulţumesc doctorului 

fizician, artistul grafic Lior Goldemberg. 

Prin ochiul verde al artistului, 

întreaga suită a tablourilor expuse, se 

constituie, în mintea mea, într-o altă 

lume mai adevărată, şi poate mai actuală 

timpului viitor, când eu voi fi neant, iar 

farmecul transcedental al artei lui Lior va 

bucura estetic, şi atunci, puterea umană 

de a iubi viaţa, cu dragoste de ea, cu 

dor, deschizând linii paralele, care nu 

se întâlnesc decât, poate, în infinitul de 

mâine! 

Dar mâine începe azi! 

Prin ochiul verde al artistului... 

METAPOETICA MACEDONSKIANĂ 

Miron Costina 

Violeta 

În primul manifest simbolist al literaturii române, din 1892, 

considerat aşa de Nicolae Oprea şi nu numai, Macedonski 

afirmă: “Poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagine, 

aceste două eterne şi principale sorginţi ale ideii” şi defineşte 

instrumentalismul ca fiind “tot un simbolism, cu ideea că sunetele 

joacă în instrumentalism rolul imaginelor” şi conchide: “Ca şi 

wagnerismul, simbolismul unit cu instrumentalismul este ultimul 

cuvânt al geniului omenesc. Poezia viitorului nu va fi decât 

muzică şi imagină, aceste două eterne şi principale sorginţi ale 

ideii. Şi iată cum poeţi zişi cu idei se vor trezi se vor trezi în 

secolul al XX-lea că n-au avut niciuna.” 

NOTE BIBLIOGRAFICE: 

1 

Al. Husar, Metapoetica. Prolegomene, ediţia a II-a, Priceps Edit, 

Iaşi, 2005 

2 

Irina Mavrodin, Modernii, precursori ai clasicilor, Editura Dacia, 

Cluj-Napoca, 1981, p. 20 

3 

Alexandru Macedonski, Poezia viitorului, în Opere, III. 

Publicistică (Literatorul. 1880-1919), ediţie alcătuită de Mircea 

Coloşenco, Introducere de Eugen Simion, Editura Univers 

Enciclopedic, Bucureşti, 2007, p. 84 

7029

NOTES 

ISRAEL 

MAI APROAPE DE 

DUMNEZEU 

Aurelia Rînjea 

A călători, înseamnă a face din întâlnirea ta 

cu peisaje şi configuraţii umane diferite un prilej 

de cunoaştere propriu-zisă şi de reflexiune, o 

modalitate de luare în posesie intelectuală a 

locurilor prin care ai trecut. Scopul unei călătorii 

bine făcute şi adânc înţelese este acela de a 

te întoarce acasă mai bun , mai înţelept, mai 

deschis spre orizontul fără sfârşit al umanităţii. 

Notele de călătorie, care domină creaţia literară a doamnei 

prof. Aurelia Rînjea, se înscriu în acest circuit universal al valorilor 

umanităţii, ele intră în istoria genului scriitoricesc şi conturează 

o personalitate profund sensibilă şi inteligentă. Ineditul scrierilor 

sale culese din Egipt, Franţa, Grecia, Italia, Israel etc constă în 

faptul că majoritatea impresiilor de călătorie sunt redate într-o 

îngemănare fericită a prozei cu poezia. 

Se pare că distinsa poetă şi profesoară de fizică la Liceul 

„Toma Socolescu”Ploieşti – despre care am aflat că este şi 

o talentată pictoriţă – calcă pe urmele unor români celebri, 

care au considerat călătoriile un melanj spiritual admirativ şi 

refulant, cu trăiri înregistrate afectiv şi moral. Astfel, Jurnalul de 

călătorie al spătarului Nicolae Milescu, care a uimit Europa şi 

Asia cu temeritatea lui de globb-trotter, a fost unul dintre puţinii 

cunoscători ai Chinei din sec.XVI. Apoi, literatura românească 

a călătoriilor de la începutul sec.XIX este reflectată de notele, 

însemnările şi jurnalele unor mari scriitori: V.Alecsandri, Cezar 

Bolliac, Al.Odobescu, N.Iorga, iar secolul XX este şi mai bogat 

în...călătorii, pe care scriitorii le cultivă cu o impresionantă 

vocaţie, paginile lor îmbogăţind patrimoniul naţional şi chiar 

universal, deoarece paşii lor trec dincolo de graniţele ţării: Liviu 

Rebreanu, Ion Petrovici, Zoe Dumitrescu Buşulenga. Şi călătoriile 

sec.XXI, pornite din interesul şi curiozitatea etern umane, poartă 

amprenta pasiunii multor contemporani, cel mai cunoscut călător 

fiind creatorul faimosului serial Spectacolul lumii”, regretatul 

nostru concitadin Ioan Grigorescu. 

Despre, poate, prea puţin cunoscuta scriitoare Aurelia 

Rînjea – autoare a 27 de volume! – ne-au vorbit, în cuvinte 

laudative: prof. Carmen Clucerescu, prof. Angela Cîrstoiu, fizician 

Maria Popescu (sora scriitoarei) şi jurnalistul Serghie Bucur, 

cu prilejul lansării noului volum Mai aproape de Dumnezeu, 

eveniment ce a avut loc, acum câteva zile, la CCI Prahova. 

Personal, am remarcat modul inedit de lansare a unui volum de 

călătorii, prin faptul că, între luările la cuvânt ale celor menţionaţi 

mai sus, au fost strecurate scurte proiecţii cu imagini din Israel şi 

momente de muzică şi poezie, în interpretarea studentei Adela 

Ţiţescu ( o voce de aur!). 

Această nouă carte a Aureliei Rînjea reflectă trăirile 

autoarei în mult-dorita Ţara Sfântă, vizită pe care şi-a propus-o 

după cea efectuată în anul 2006, la Vatican. „ Atunci, la Basilica 

San Pietro, unde am fost pătrunsă de înălţarea spirituală a 

locului, mi-am imaginat că, poate, doar la Sfântul Mormânt 

dimensiunea meditaţiei poate să fie alta, dacă voi putea ajunge 

acolo(...)Şi iată că drumurile m-au purtat către acest loc, unic, 

ca o şansă ce i se dă unui om, dar şi ca o datorie pe care am 

simţit-o, aceea de a scrie o carte despre Ţara Sfântă, despre 

această lume mereu tulbure şi învăluită în mister” , mărturiseşte 

autoarea. Cartea - imaginată a fi un strop de lumină în această 

lume nebună, ce pare că se scufundă în întuneric - a văzut, iată, 

lumina tiparului, misterul locului 

fiind dezlegat cum numai un 

fizician cu mintea limpede, har 

artistic şi inima aprinsă de focul 

lăuntric o poate face. 

Poeta ne prezintă oameni, 

locuri şi obiceiuri, numai 

aici întâlnite. În Israel nu se 

lucrează sâmbăta. În această 

zi, evreii credincioşi nu circulă 

cu maşina, nu aprind focul, nu 

gătesc, nu aprind lumina, nu 

se uită la televizor, nu scriu, 

nu cântă şi nici măcar nu rup 

o bucată de hârtie. În opinia 

scriitoarei, evreii sunt calzi, gata 

să te ajute la nevoie, dar când 

avansezi profesional devin 

egoişti. Copiii lor sunt mult mai 

responsabili decât în România, 

nu acceptă ajutorul părinţilor şi 

au mult respect faţă de familie. 

Ioan Popescu 

Brădiceni 

Traseul turistic a inclus, fireşte, şi multe locuri sfinte. 

Ieirihonul – cel mai vechi oraş din lume (11000 de ani!), grânarul 

Orientului Mijlociu. Sau Ierusalimul, oraşul celor trei mari religii 

monoteiste ( evrei-65% , musulmani - 32 % ,creştini-2 % ,toţi 

fii ai lui Avraam şi urmaşi ai Unicului Dumnezeu ) care, de-a 

lungul anilor, îşi dispută autoritatea între ele pentru suveranitatea 

locurilor sfinte. ÎNTREBARE: Când vor învăţa oamenii / Să 

pună pe primul loc Divinul / Încercând să-L caute/ Să se ierte 

pe ei înşişi / Fără să-şi piardă sufletul / Trăind în prezent?Aici, 

poeta încearcă să descopere cheia armoniei, prin care să se 

vindece toate circuitele sacre ( cer- pământ- inimă- creier-corp 

) ale umanităţii. LAUDĂ: Adunaţi-vă oameni ai Planetei / Jos cu 

căpeteniile / Hrănite în războaiele minţii / Foamea de iubire/ Să 

rodească în pântecele / Ce plămădesc făina şi uleiul / Înălţând 

laudă Lui! 

Un alt loc încărcat de o mare încărcătură emoţională: 

oraşul palestinian Bethleem. În Palestina se ajunge, însă, după 

un control riguros, la zidul ce înconjură acest teritoriu. Ajunşi la 

Biserica Nativităţii, ridicată de către împărăteasa Elena, deasupra 

peşterii unde a fost născut Isus, vizitatorii coboară, pe rând, în 

grota naşterii Domnului. Emoţia ne copleşeşte.Atingem locurile 

sfinte, ne reculegem, ne regăsim şi ne rugăm pentru cei dragi. 

În toate locurile vizitate în Ţara Sfântă, minuţios descrise 

în volumul inspirat intitulat MAI APROAPE DE DUMNEZEU, 

poeta Aurelia Rînjea culege amintiri şi învăţăminte: Învaţă-mă 

dimineaţă / Ruga şi lauda Lui / Învaţă-mă cântare / Strigăt al 

meu / Învaţă-mă dreptatea / Şi gustul adevărului / Cărările 

limpezite / De numele Tău / Sub aripile tăinuite / Ale Creaţiei. 

Aici înveţi calea mântuirii prin credinţă, calea luminii şi a iubirii, 

puterea de vindecare a iubirii şi a iertării. În finalul cărţii, autoarea 

notează: Totul a fost o aventură unică, trăită la cotele înalte ale 

spiritualităţii, o călătorie în căutarea sufletului şi a descoperirii 

de sine, îmbrăcată în speranţa că acolo eştie mai aproape de 

Dumnezeu. 

După citirea acestei minunate cărţi, am însă o dilemă. 

În contradicţie vădită cu autoarea cărţii (profesoară de fizică), 

Stephan Hawking, cel mai cunoscut fizician britanic şi profesor 

la Cambridge University, afirma, recent, că raiul şi viaţa de apoi 

sunt doar nişte basme pentru cei cărora le este frică de întuneric. 

Cine are dreptate? 

uitat lansarea cărţii sale, autoarea ne-a prezentat şi vreo 

zece minute de proiecţii cu imagini relevante din călătoria în 

Israel, plus posibilitatea de asculta câteva momente de poezie 

şi muzică (voce şi chitară), în interpretarea tinerei studente Adela 

Ţiţescu, realizăm portretul sumar al unei doamne cu un dezvoltat 

simţ al artei şi al frumosului.mm 

ntr-o zi din vara anului 2010, după ce, cu patru ani înainte, 

vizitase Vaticanul şi a rămas pătrunsă de înălţarea spirituală 

a basilicii San Pietro, scriitoarea Aurelia Rînjea şi-a dorit să 

meargă şi la Sfântul Mormânt, unde îşi imagina că dimensiunea 

meditaţiei ar putea fi, poate, mai mare. În plus, îşi dorea tare 

mult să scrie şi o carte despre Ţara Sfântă, despre această lume 

mereu agitată şi învăluită în mister. 


O VIZITĂ LA MUZEUL „OCTAVIAN GOGA” 

Manifestare prilejuită cu ocazia comemorării a 130 de ani de 

la naşterea poetului şi 73 de ani de la trecerea în eternitate. 

EVENIMENT 

C â n d 

Clujul îşi 

deschidea 

ochii, în ziua 

de miercuri, 

27 aprilie a.c., 

spălâdu-şi 

faţa cu lumina 

dimineţii, 

m e m b r i 

cenaclului literar 

„Vasile Sav” din 

Al. Florin Ţene cadrul Centrului 

de Zi pentru 

Vârstnici nr.2 (coordonator Maria Bobină), 

Grupul vocal-instrumental „Speranţa“, 

condus de prof. Modest Vişoiu, şi o parte 

dintre membrii cenaclului „Artur Silvestri“ 

- scriitori ce activează în filiala clujană 

a Ligii Scriitorilor, străbăteau într-un 

autocar bulevardele oraşului de la poalele 

Feleacului în drum spre Muzeul „Octavian 

Goga” din Ciucea. Având ca scop de a 

omagia pe „poetul pătimirii noastre”, cel 

ce se năştea la 1 aprilie 1881 la Răşinari 

şi trecea în eternitate la 7 mai 1938. 

Autocarul înfăşura distanţele pe 

roţi, iar secvenţele imaginilor pe care le 

vedeam prin parbriz se constituiau întrun 

film documentar pe un fond muzical al 

„Anotimpurilor “de Vivaldi, ce le ascultam 

la staţia radio a autovehicolului. Prima 

oprire a fost la Primăria comunei Gilău 

unde profesorul Vasile Sfârlea, în faţa 

statuii voievodului Gelu ne-a vorbit despre 

importanţa istorică a acestuia. Etimologic, 

s-a emis ipoteza că numele Gilău ar fi un 

derivat de la Gelu. Conform cronicarului 

anonim al regelui Bela al IV-lea, voievodul 

Gelu ar fi murit la confluenţa pârâului 

Căpuş cu Someşul Mic, în timp ce se 

retrăgea din faţa hoardelor maghiare spre 

cetatea sa de la Dăbâca (ad castrum 

suum). După ce fiecare dintre noi am 

depus la monument câte o „floare a 

gândului bun”, am plecat mai departe spre 

ţinta propusă. 

Pe tot traseul spre Ciucea, prof. 

Vasile Sfârlea, un bun cunoscător al istoriei 

locale, ne-a vorbit despre evenimentele 

petrecute în localităţile prin care treceam, 

şi păstrate în hrisoave, cărţi şi documente. 

La un moment dat un panou publicitar 

ne anunţa că nu departe se află Muzeul 

„Octavian Goga”. Numai după câteva zeci 

de metri am parcat în faţa porţii din lemn 

sculptat al Muzeului „Octavian Goga”. 

În pragul ei ne aştepta, ca un adevărat 

custode al muzeelor europene, prof.Dr. 

Dan Brudaşcu, fiu al locului, cu pălăria sa 

de fetru negru, a la Caragiale, care, de 

fapt, ne-a fost alături pe întreg parcursul 

activităţii noastre. 

Medalionul literar-muzical s-a 

desfăşurat în spaţiul scăldat de un soare 

blând dintre Casa Albă şi Bucătăria 

Veturiei Goga. Cântecul cucului venind 

dinspre pădurea din deal se armoniza 

perfect cu activitatea noastră culturală. 

Manifestarea a fost deschisă de doamna 

Maria Bobină care a dat cuvântul 

scriitorului Al. Florin Ţene, preşedintele 

cenaclului „Vasile Sav”, care, de fapt, a 

coordonat întreaga activitate. Acesta în 

cuvântul de deschidere a subliniat, printre 

altele, rolul poeziei lui Goga în propagarea 

ideii de unire a Ardealului cu România şi 

arătând că autorul volumului „Ne cheamă 

pământul”, apărut în 1909, este întâiul 

poet important din epoca modernă ce 

a pătruns în sufletul şi inimile românilor, 

fiind „poet naţional totodată şi pur ca şi 

Eminescu”, cum scria George Călinescu. 

În continuare a vorbit foarte 

documentat despre viaţa şi opera lui 

Octavian Goga şi a Veturiei Goga, cu 

luminile şi umbrele lor, cu inedite amănunte 

prof.Dr. Dan Brudaşcu, care a fost, practic, 

ghidul nostru pe parcursul întregii vizite. 

Noutăţi ce le putem descoperii în cărţile 

domniei sale, apărute de curând: „Pagini 

ungare” şi „Atitudine şi nelinişti” (Articole 

de istorie literară). 

A adus completări interesante şi 

directorul Muzeului, domnul Aurel But. A 

urmat medalionul literar-muzical „Octavian 

Goga la el acasă”. În cadrul acestuia, 

Grupul vocal-instrumental „Speranţa” a 

interpretat cântece pe versuri de Goga, 

iar poeţii: Gavril Moisa, Vasile B.Gădălin, 

Titina Nica Ţene, Emil Perşa, Ion Benche, 

Maria Racolţea, Maria Birtocean (studentă 

la facultatea de filologie din cadrul UBB) 

şi Al Florin Ţene, au citit din creaţiile lor 

adecvate momentului. În continuare, 

recitatorii Marina Motoi şi Aurel Vuşcan au 

interpretat poezii de Octavian Goga, iar Al. 

Florin Ţene a citit parodia lui Sorin Olariu 

(din SUA, membru al Ligii Scriitorilor), 

după „La noi “ de O.Goga. 

În încheierea acestei manifestări a 

vorbit, foarte documentat, despre poezia 

celui care debuta în 1905 cu volumul 

„Poezii “ profesoara Antonia Bodea. Sub 

îndrumarea prof.Dr. Dan Brudaşcu a urmat 

vizitarea domeniului format din Castelul 

cu Salonul de primire, Sufrageria, Salonul 

galben, Salonul de muzică cu pianul la care 

a cântat şi George Enescu, cu tapiseria 

lsoneză, cu scrinul care a aparţinut lui 

Avram Iancu, Camera de lucru a poetului, 

Biblioteca, în care se află Penticostarionul 

din 1743, Dormitorul familiei Goga, 

Fântâna romană, Monumentul funerar al 

Miliţei Pertraşcu la mormântul provizoriu 

al poetului, Mănăstirea înfinţată de 

Vetura Goga, Biserica de lemn din parcul 

Castelului şi Mausoleul în care se află 

sarcofagul. La toate acestea prof.Dr. Dan 

Brudaşcu a adus explicaţii şi amănunte 

interesante. 

Am părăsit Muzeul „Octavian Goga” 

din Ciucea având în gând o strofă din 

poemul lui Goga „Din larg”, transcris ca 

epitaf, în mozaic, pe zidul Mausoleului: 

„Jur-împrejur e largul care cântă,/ E 

soare-n cer, e sărbătoare sfântă/ Şi-n 

vreme ce mi-a amuţit pământul/ Fiorul 

păci-n suflet mi se lasă/ Eternităţi îmi 

flutură veşmântul.” 


7031

RECENZIE 

Nuntă într-un cer de 

negru papirus 

Motivul romantic al iubirii „strigoite“ (arhicunoscut 

dinspre poemul «Strigoii, I, II», de Mihai Eminescu), dar şi de 

maxim rafinament expresionist (ca în nuvela lui Mircea Eliade, 

«La Ţigănci»), se voltaicizează notabil – la un mod paradoxist, 

netulburat şi inconfundabil – şi la cunoscutul prozator, dar şi 

poet, Gheorghe Neagu, autorul admirabilului volum „în şase 

limbi“ (valahă, engleză – în versiunea Gabrielei Pachia, franceză 

– în tâlmăcirea Virginiei Bogdan, italiană – în translarea lui 

I. D. Denciu, rusă – în perevodirea Allei Murafa, spaniolă – în 

traducerea Mioarei Angheluţă), Nunta Neagră – The Blak 

Wedding – Les noces noires – Le nozze nere – Ciornaia 

svadba – Boda negra (2010*). 

Eroul epico-liric din balada Nunta neagră, de Gheorghe 

Andrei Neagu, pe la gurit de ziuă, «cu ochii plini de patimi», se 

îndreaptă «spre ea, strigoi…». E vorba despre „ea“ / „mireasa“, 

mărturisindu-ne că o „aşteaptă“ – ca, altădată, eroul liric romantic 

din poemele lui Eminescu – «să se nască din copaci, / alergând 

înfiorată; / şi cu buze, ochi de maci, / să aprindă 

iar pădurea / ca de-atâtea alte ori, / într-un vals 

nebun, ceresc». 

La întâlnire, «cerul nu mai e albastru, / 

ochii sunt văpăi», „mireasa“ îl sărută «cu buze 

tremurate», cu patimă, subliniindu-i: «–Ziua 

nunţii sorocite / a venit ! E azi…». 

„Nunta“ nu „se-mplineşte“ – nu numai 

pentru că „strigoirea“ dintre El şi Ea o face 

„incompatibilă“, nu este admisă „de zei“, ci şi 

pentru că-l obsedează şi îl cutremură gândul 

«la nuntaşii clipei, groaznici», pe care-i vede 

«răscolind pământul» (mai mult ca sigur, 

dinspre ritualul „destrigoirii“ prin „slujba 

preotului“, prin dezvelirea mormântului şi prin 

„bătutul piroiului în inimă“, inimă care-i scoasă 

apoi din pieptul moroiului şi incinerată; cenuşa 

rezultată se aruncă pe Râul cel mai mare din 

zonă, „la Malul ăl Mare“). 

În balada supusă analizei noastre, 

„mireasa“ venise să-i aducă «jertfa jertfelor 

supreme», dar, după cum ne încredinţează 

„eroul“ poematic: «Eu cu mintea mea năucă, / 

Am oprit-o între gene. / Frunzele privesc în ele 

/ Disperarea zilei noastre / Când sub otrăvirea 

brumei / Dezgolesc păduri albastre. / Cerul, roşu ca o rană, / 

insensibil, hâd, postul / Arde lumea vegetală / Despletind păduri 

de fum. / Trupul meu, cuprins de jale, / Îşi înalţă rugi spre cer…». 

Tabloul ce surprinde „miresa şi alaiul“ – de nuntă postumă – 

trimite la sublimul tragicei limite: «Sub copaci cuprinşi de spaime, 

/ Vin nuntaşii lălăind, / Întregind alaiul, / Fata plânge-ncetişor, / 

Păru-i despletit în valuri, / Ochii cată ajutor»; reamintim că după 

ritualul valah-arhaic, la nunta mortului, fecioarele vin cu părul 

despletit („despletirea părului înseamnă doliu / moarte“). 

În suprema instanţă a zeilor, poetul face „recurs“, dar nu are 

câştig de cauză: «În temple, zeii 

stau la sfat; / De data asta-i judecat 

/ Gândul tău, poete: / – Ce-i asta? 

Dragoste? Iubire? / – Au dreptul 

muritorii să iubească? / – Să piară 

îndrăzneala nefirească? / Mesenii 

beau din vinul translucid, / Curat 

ca lacrima mireselor jertfite / […] 

/ „Să piară!“ Deci au hotărât…». 

„Mirele-strigoi“, dorindu-şi nespus 

de mult mireasa din ceremonialul 

destrigoirii, face să sticlească 

lama unui cuţit, lovind „de 

moarte“ sublima făptură: «Ea 

doarme – lebădă supusă, / Cu 

trupul părăsit de zbor…». Astfel, 

prin „postuma nuntă“, „mirelestrigoi“ 

şi „mireasa-postumă“ îşi 

pro-jetează existenţa „în doi“, în 

ciuda zeilor, fireşte, între iubirile 

telurice şi astrale, într-un spaţiu 

„subceresc“, ce pare a fi nu prea 

Ion Pachia 

Tatomirescu 

departe de cel edenic: «Încet-încet, în codru, / Şi florile se-nchid. 

/ Dintre stamine, roua / Ne poleieşte drumul / Pe care-acum 

păşim. / „Ce puf atât de moale / Ne-nvăluie 

divin?“ / Adoarme lin şi cerul / Imens, albastru, 

mare, / „Nu te mai văd, iubite, / Şi cât regret de 

tare…“ / Ne contopim de-a pururi / Sub flori ce 

nu mai sunt / […] / Nuntaşii stau grămadă – / 

Au capul sub pământ… / Se clatină copacii / 

Cutremuraţi de vânt, / Din contopirea pură / A 

dorului cu iarba, / Zac miri ucişi de ură. / Plânge 

pădurea…». 

Se vede în încercarea resurecţionalbaladescă 

a lui Gheorghe Andrei Neagu, din 

Nunta neagră, nu numai „erupţia“ firească, „de 

panou central“, a unui eu epico-liric, nu numai o 

irepresibilă dorinţă de a da o lecţie unor generaţii 

de epigoni, de pseudocreatori „manelişti“, 

„fonfoişti“, „excrementişti“, „fracturişti“ etc., 

indivizi anticulturali ce au provocat „cancerul 

artelor“ din ultimele două decenii, îndepărtând 

Distinşii Receptori de catharsis, de spaţiile 

sublime ale poeziei, picturii, sculpturii, muzicii 

etc., ci şi un avertisment, un semnal de alarmă 

asupra condiţiei „imoral-umane“ a prezentului 

reificat / reificator, semănător de moarte în 

toate ariile civilizatorii, poluând toate regnurile, 

proliferând / clonând răul, corupţia, escrocheria, într-un ritm 

diabolic, apocaliptic, la scară planetară, fără precedent. Spaţiul 

baladescului – din Nunta neagră, de Gheorghe Neagu – se 

doreşte al trăirii profund-creştine, de rai teluric, al Iubirii „eterne“, 

al re-editării „eterne“ a cuplului edenic de dinaintea „căderii în 

păcat…“ 

(*Gheorghe Neagu, «Nunta Neagră» / «The Blak Wedding» 

/ «Les noces noires» / «Le nozze nere» / «Ciornaia svadiba» / 

«Boda negra», Râmnicu Sărat, Editura Valman, 2010; pagini A-5: 

106; ISBN 978–606–92272–2–0). 

Florin Săvoiu-Zăpadă 

şi trandafiri 

Cornel Dimovici- 

Vremea trădărilor 

Ion Lupu-Voievodul 

martir 

Ioan V. Maftei- 

Buhăieşti-Trepte 


RECONSIDERĂRI 

O enigmă istorică: dacii. 

Cine a înlăturat moartea lui Decebal 

de pe Columna Traiană? 

Columna lui Traian adaposteste multe mistere, pe care 

istoria se incapataneaza sa le treaca cu vederea. Degradat, 

prost interpretat, magnificul monument nu prea ii mai 

intereseaza pe istoricii nostri. S-au scris cateva studii, s-au 

dat cateva interpretari si s-a inchis dosarul. Se asterne praful 

peste o istorie a dacilor scrisa cu condeiul rupt, de niste 

istorici grabiti, o istorie din care adevarul inca nu s-a aratat 

decat in mica masură. 

Primul „film” de razboi din istorie 

Victoria lui Traian asupra dacilor 

a fost mai mult decat o simpla victorie 

militara: a fost inceputul unui jaf care a scos 

Imperiul roman din criza. Tezaurul dacic 

regal, estimat la cifre fabuloase conform 

autorilor vremii (mii de tone de aur si argint, 

rectificate de istorici la cateva sute, prin 

stergerea unui zero), a dus la o scadere 

a pretului aurului in imperiu, la scutirea 

cetatenilor romani de impozite pe timp de 

un an, la spectacole si jocuri ce au durat 123 

de zile - cele mai lungi din istoria imperiului. 

Romanii si-au exprimat bucuria pentru 

infrangerea dacilor, punand sa fie ucisi in 

jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi 

si 11 000 de fiare salbatice. Minele Daciei 

au furnizat in continuare aur imperiului , 

finantand ample programe de constructii, 

intre care si grandiosul 

for al lui Traian. Pentru 

realizarea acestuia s-a 

excavat un deal intreg, 

iar pentru a marca acest 

efort a fost inaltata o 

columna. Era o columna 

alba, goala, iar inscriptia 

de pe soclul sau spunea 

ca acest monument 

s-a ridicat pentru a 

marca inaltimea colinei 

excavate. Era viitoarea 

Columna a lui Traian. La 

un moment dat, la scurta 

vreme dupa inaugare, 

cuiva i-a venit ideea 

decorarii columnei. 

Probabil arhitectului 

Apollodor din Damasc. 

Monumentul, inalt de 

38 m, a fost decorat 

cu benzi sapate in 

spirala, acoperite 

cu scene de lupta, 

asemenea cadrelor 

unui film, reprezentand 

desfasurarea celor 

doua razboaie daco-romane. Multi 

specialisti sustin chiar ca reprezentarile de 

pe columna erau in culori, ca marmura a 

fost pictata. 

Astfel a luat nastere unul dintre cele 

mai grandioase monumente din cate a avut 

antichitatea, admirat si imitat de-a lungul 

timpului. Doar inscriptia a ramas aceeasi, 

fara sa pomeneasca nimic de razboaiele 

cu dacii. Pe columna apar foarte multe 

scene in miscare, complexe, elaborate, 

compuse pe mai multe planuri. Figurile sunt 

expresive si, desi sunt peste 2500 de fete 

reprezentate pe columna, rareori se gasesc 

unele care sa semene intre ele. Nimic nu 

este repetitiv, totul este plin de dinamism, 

”Benzile desenate” care invelesc 

columna reprezinta scene de lupta din 

cele doua razboaie daco-romane 

de durere si compasiune. Desi romanii sunt 

prezentati mereu invingatori, desi nu exista 

nici o imagine de roman ucis in lupta, in 

vreme ce dacii sunt aratati zdrobiti in toate 

infruntarile, chirciti, cazuti sub copitele 

cailor, sagetati, decapitati, cu toate acestea, 

se desprind din aceste reprezentari o mare 

compasiune si admiratie a autorului fata de 

daci. Dacii lupta pana in ultima clipa pentru 

a-si apara libertatea si pamantul. Mai mult, 

in afara de celebra scena a sinuciderii 

lui Decebal, exista mai multe scene de 

sinucidere in masa a dacilor, care nu au 

acceptat sa ajunga prizonieri in mainile 

romanilor: fie isi strapung pieptul sau gatul 

cu pumnalul, fie, intr-o scena mult discutata, 

beau otrava. (Dupa alte interpretari, ar 

fi vorba de impartirea ultimelor provizii 

de apa, nu de impartirea otravii.) Scena 

este una dintre cele mai dramatice de pe 

Columna. Durerea 

este sfasietoare, dar 

este mai mult durerea 

infrangerii decat chinul 

mortii. 

Multi dintre cei 

ce au studiat temeinic 

reliefurile de pe columna 

au afirmat ca la baza 

povestirii ilustrate pe 

acest monument se 

afla cartea pierduta 

a imparatului Traian 

despre razboaiele 

cu dacii; ca, de fapt, 

columna nu este decat 

„ilustratia” acelei carti, 

respectand succesiunea 

episoadelor, 

evenimentele, 

personajele si descrierile 

din carte. Multe din 

episoadele columnei 

sunt enigmatice. Ele 

erau probabil intelese 

de romani, care erau 

familiarizati cu textul 

cartii lui Traian si 

recunosteau usor pe fusul columnei cele 

descrise in carte. Pentru noi insa, care nu 

am avut sub ochi aceasta carte, ele raman 

o enigma. 

Misterul unei scene sterse de pe 

Columna 

Desi timpul si-a lasat amprenta pe 

suprafata columnei, ea a ramas totusi 

intreaga, dupa aproape doua mii de ani. 

Culorile s-au sters primele, apoi numeroase 

detalii s-au tocit, elementele metalice 

adaugate s-au pierdut (armele din mainile 

razboinicilor erau dificil de reprezentat in 

marmura, in relief, din pricina fragilitatii lor, 


asa incat au fost inserate arme metalice). 

La Muzeul de Istorie a Romaniei exista 

o copie a columnei in marime naturala, 

executata in anii 30, si ajunsa in tara in 

1967. Dar in vreme ce scenele de pe 

columna de la Roma cresc in spirala de 

la baza spre inaltime, unde nu mai pot fi 

vazute de la distanta, copia de la Bucuresti 

nu este compusa pe inaltime, ci este 

desfasurata pe orizontala, scena cu scena, 

in asa fel incat sa poata fi vazute toate 

detaliile. (In antichitate, columna putea 

fi „citita” din cladirile care o inconjurau, 

si care aveau cel putin doua etaje.) 

Undeva spre varful columnei, sub capitel, 

unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar 

detaliile sunt aproape imposibil de distins, 

se desfasoara scenele cele mai dramatice: 

caderea Sarmizegetusei, sinuciderea lui 

Decebal si sfarsitul razboiului. De fapt, 

sfarsitul istoriei unui neam. Dupa ce 

Decebal a inteles ca nu mai are scapare, 

a ales sa-si curme singur viata, pentru a 

nu trai dezonoarea de a fi legat de carul 

triumfal al lui Traian. Urmarit prin padure 

de un grup de romani, Decebal alearga 

Scena stearsa a capului lui Decebal prezentat 

multimii pe un scut 

calare, alaturi de alti nobili daci. Este ajuns 

din urma, iar in momentul in care soldatul 

din spate ii intinde mana intr-un gest care 

ii oferea viata (dar si sclavia), Decebal se 

lasa sa cada de pe cal si isi duce spre gat 

sabia incovoiata. In scena urmatoare, doi 

copii daci sunt capturati de romani, probabil 

fiii lui Deceabal. 


7033

DEZVĂLUIRI 

PREŞEDINŢI ŞI 

INTELECTUALI 

MOLDO-VALAHI 


Prima se referă la confundarea legitimităţii cu legalitatea. 

Trec peste faptul că la guvernanţii de astăzi nu este vreun semn 

că înţeleg ce înseamnă legitimitate. Ei cred că, după un scrutin 

legislativ la care au participat 40% dintre alegători, iar partidul lor 

a obţinut în jur de o treime dintre voturile exprimate, totul este în 

regulă. În fapt, spus fără ocolişuri, în România actuală, nu există 

legitimitate a deciziilor, chiar dacă, forţând „democraţia aritmetică”, 

se obţine o legalitate chinuită. Oriunde în lume, astfel de guvernanţi 

ar fi precauţi, dacă ar avea cultura legitimării. 

Este straniu comportamentul „aleşilor”: ştiind bine că nu vor 

mai fi aleşi a doua oară, cinismul întrece orice limită înregistrată 

în democraţiile europene. Peste noapte, unii devin „independenţi” 

(ceea ce este, în fond, ilegal, oricând aceştia putând fi acţionaţi în 

justiţie de către cei care i-au votat cu sigla unui partid cu tot!) şi 

relativizează, oportunist, toate opiniile lor anterioare. Alţii spun în 

privat ceea ce cred cu adevărat despre guvernanţi, pentru ca în 

declaraţii publice să îşi umfle pieptul, ca eroici apărători ai liniei 

partidului. „Reprezentarea poporului” care i-a ales au uitat-o cu totul, 

în numele „mandatului imperativ” al partidului, care îi târâie în soluţii 

proaste. 

Guvernanţii actuali din România nu înţeleg că democraţia 

nu se lasă redusă la numărarea voturilor şi la stabilirea celui care 

are un vot în plus. „Democraţia aritmetică” şi „dictatura majorităţii 

aritmetice” au fost criticate plenar de cultura democratică a lumii 

civilizate, iar un democrat onest ştie că un consens cât mai larg, mai 

ales atunci când aritmetica este subţire (câteva voturi în Parlament 

în plus) sau discutabilă (în definitiv, ce ar fi fost dacă la alegerile 

prezidenţiale din 2009 numărarea voturilor ar fi fost alta? sau dacă 

se lua în seamă victoria în ţară a candidatului rival?) este soluţia 

înţeleaptă. Carpaticii democraţi de mucava nu înţeleg – se vede 

prea bine – ce înseamnă democraţia. Până la urmă, pentru ei, 

poporul este cel care nu este bun (după cum arată şi remarca unuia: 

„nu se obţin banii de la Bruxelles, căci se lucrează cu români!” sau 

invitaţia recentă a preşedintelui la „a folosi libertatea câştigată 

pentru a părăsi ţara”). 

Peste toate, cei care administrează România actuală nu înţeleg 

legătura indisolubilă dintre democraţie şi valoarea profesională a 

reprezentanţilor. Precum odinioară Ceauşescu, puterea apelează 

la persoane de calitate îndoielnică, încât, pe de-o parte, să nu fie 

vreun pericol de concurenţă din partea acestora şi, pe de altă parte, 

să se poată oricând arunca vina pe cineva. La rândul lor, persoanele 

acestea reproduc nivelul redus de competenţă şi onestitate: cei pe 

care îi numesc sunt, deopotrivă, mai curând incompetenţi, docili, 

agresivi, cu destule pete la activ. O ţară care are nevoie, ca de 

aer, de persoane competente şi integre, capabile să imagineze, să 

gândească şi să implementeze soluţii chibzuite, cade astfel pradă 

unor administratori nepricepuţi, care o trag în jos. Cu un preţ uriaş, 

însă, pe care îl plăteşte, ceas de ceas, inevitabil, fiecare cetăţean. 

Peste toate, însă, din păcate, sărăcia inundă cu repeziciune, 

din nou, România – fapt care ar trebui să îi pună cel puţin pe 

gânduri pe propagandiştii politicii din zilele noastre. Efectele sunt 

multiple: neputinţa capitalizării, scurgerea rapidă de resurse şi 

pierderea prestigiului internaţional. Bucureştiul este vizitat rar, din 

complezenţă, reprezentanţii români contează doar formal (dacă nu 

cumva sunt ignoraţi sau aţipesc la reuniuni, cum se poate observa 

în tot mai multe filmări), adesea ei nu înţeleg problemele puse în 

discuţie, singurele instituţii internaţionale (precum CEPES), care 

mai existau la Bucureşti, au fost desfiinţate, nu s-au putut folosi 

resursele Uniunii Europene şi susţinerea SUA. 

La aceste premise lăuntrice României actuale, sunt de 

adăugat, pentru a putea răspunde la întrebarea „ce va fi în trei 

ani?”, premise contextuale. Le enumăr cât mai succint. Competiţia 

internaţională stimulată de globalizare şi de criza declanşată în 

2008 se va intensifica. Centrul economic al lumii se mută în Asia 

de Sud-Est. SUA rămâne principalul actor al lumii, dar China se 

ridică la rangul celei de a doua supraputeri, Rusia revine printre 

forţele hotărâtoare, iar alianţa Franţa, Germania, Rusia va avea un 

cuvânt mai greu de spus. Societăţile avansate trec deja la „noua 

economie”, iar „statul social” este supus unei revizuiri profunde şi 

promiţătoare. 

Ce va fi România în 

următorii trei ani depinde 

de ceea ce ea face acum, 

în condiţiile date de 

premisele amintite. Nu se 

poate răspunde concret 

la întrebarea „ce este de 

făcut?” fără a lămuri în 

prealabil „cine poate face?”. 

Cu datele pe care le are la 

activ (alegeri fracturate, 

incapacitate administrativă, 

îmbrăţişarea modelului 

african, selectarea 

mediocrilor în roluri publice 

etc.) actuala putere – 

preşedinte, guvern, aparat 

– nu va scoate România 

din cea mai gravă criză a 

istoriei ei moderne. Dacă 

se va încerca prelungirea 

acestei puteri – ceea ce 

este de aşteptat să se forţeze – situaţia românilor se va înrăutăţi, fie 

şi în termeni doar relativi. 

Eroarea politicii actuale este de direcţie – înainte de a fi de 

alte naturi, şi ele importante. Atunci când la începutul anului 2009, 

s-a configurat dezechilibrul bugetar, în loc să se consulte specialişti 

reali şi să se caute o direcţie de dezvoltare pentru România, s-a 

apucat direcţia comprimării activităţilor – care a fost şi este oriunde 

în lume contraproductivă. Spus mai simplu: abordarea oficială din 

România, a crizei financiare şi economice începută în 2008, este 

eronată! Nu s-a lămurit nici un moment provenienţa crizei (cum s-a 

produs criza? ce decizii au fost luate în prealabil? cine le-a luat? a 

cui este răspunderea?) şi se izolează, în abordare, deficitul bugetar, 

ce este acuzat exclusiv, de structura bugetului, ultima se rupe de 

economie, iar economia de politici şi de mişcările din societate. 

Izolările acestea, triple, ar fi chestiune de interes doar euristic dacă 

nu s-ar lua decizii pe baza lor. Aceste decizii nu dau rezultate nu 

numai pentru că ating interesele foarte multor oameni, nu doar 

pentru că cetăţenii sunt afectaţi şi-şi exprimă nemulţumirea. Ele 

nu dau rezultate deoarece sunt greşite tocmai din punct de vedere 

economic, iar dovada peremptorie este împrejurarea că nici o ţară 

nu practică astfel de „soluţii”. 

România s-a umplut între timp de mistificări, care împiedică 

înainte de orice discutarea onestă a situaţiei. Se decretează de sus 

că numai cu o persoană anume „România va traversa deşertul”. Că 

nimeni nu are proiecte alternative. Că de vină este „criza mondială”. 

Că am fi după două decenii de erori. Şi altele. Ca şi în anii optzeci, 

înainte de înlocuirea lui Ceauşescu, este de procedat astăzi 

la demistificări şi la aducerea pe agenda publică a veritabilelor 

probleme ale ţării. 

Situaţia ţării este pe muchie (tehnologic, economic, social, 

politic, cultural), încât la întrebarea „câţi ani vor trebui reparaţiei celor 

stricate în 2009-2010?” economişti de bună calificare spun aproape 

automat opt-zece ani. Este adevărat că Paul Krugman argumenta 

nu de mult că şi criza din 1929 s-a încheiat abia în 1945! Eu cred 

că schimbarea politică neîntârziată din România ar pune ţara în 

mişcare în trei-şase luni, iar un nou mod de dezvoltare ar putea fi 

instalat destul de repede, cu cetăţeni pricepuţi şi devotaţi. În puţini 

ani, România nu numai că ar înlătura daunele grele ale lui 2009- 

2010, dar ar reintra între ţările respectate ale lumii. 

Nu vreau să proiectăm utopii sau să ne lăsăm în seama 

reveriilor. Dar nici nu este cazul să se cedeze actualelor direcţii şi 

persoane, demult compromise. Este vorba de a ne clarifica şi de 

a acţiona energic, ca altădată la Alba Iulia. Pun în joc, fie şi numai 

numindu-le aici, şapte concepte ale schimbării: „stat ca păzitor al 

ordinii”, „democraţie ca formă de viaţă”, „nouă industrializare”, 

„consolidare a pieţei interne’, „independenţa justiţiei”, 

„descentralizare prin subsidiaritate”, „reconstrucţia democratică a 

statului” şi lansarea dialogului în societate. 

Deunăzi, la Toruń şi Roma m-a întâmpinat aceeaşi întrebare: 

ce aţi face în România, ce deviză aţi recomanda? Am răspuns fără 

ezitare cu o formulă biblică deja folosită cu succes de multe ori în 

istorie: „Nu vă fie frică!” Am adăugat, însă, o formulă cu aceeaşi 

origine: „Să trăim în adevăr!”. Curajul şi adevărul ar fi timpul 

să redevină virtuţi carpatice! Dar se cuvine să fim lucizi: nu pot 

deveni astfel de virtuţi fără acţiunea conştientă şi responsabilă a 

intelectualităţii. 



A fost Stalin un idiot 

alcoolic? 

Până la căderea regimului sovietic, a fost extrem de dificil 

pentru istoricii occidentali să se documenteze asupra lui Stalin 

dincolo de ceea ce era versiunea oficială. Lucrarea de faţă aduce 

însă o cu totul altă perspectivă. 

În numărul anterior al revistei „Historia“, am prezentat 

recenzia cărţii Stalin Young (Stalin tânăr), scrisă de acelaşi autor, 

Simon Sebag Montefiore. Am dat prioritate recenzării acelei 

cărţi pentru că s-a scris foarte puţin despre Osip Giukaşvili şi 

activităţile anterioare expatrierii sale din Georgia natală, pentru a 

deveni, în Rusia, liderul bolşevic cunoscut sub numele de Stalin. 

Cartea de faţă, Stalin. Curtea Ţarului Roşu, a făcut senzaţie în 

Occident la apariţia ei, la Londra, în anul 2003, din mai multe 

considerente. Autorul trăise în Rusia aproape şase ani pentru 

cercetarea şi documentarea cărţii, intervievând rude apropiate 

din familia dictatorului şi membri apropiaţi din anturajul acestuia. 

Simpla lectură a celor unsprezece pagini de bibliografie atestă 

adâncimea cercetării, unele surse citate fiind total inedite. 

Prima mare surpriză a cărţii este demolarea totală a mitului 

că Stalin a fost un semidoct, teorie propagată de către detractorii 

săi. Era şi uşor de acceptat această teorie, cunoscând faptul că 

Stalin fusese exmatriculat de la Seminarul Teologic din Tiflis (azi 

Tbilisi) şi n-a mai urmat altă şcoală până la moarte. 

Aflăm însă că Stalin citea zilnic în medie 500 de pagini, în 

special din domeniul istoriei şi al literaturii universale. Biblioteca 

sa personală din vila de la Kuntsevo număra peste 20.000 de 

volume atent adnotate cu observaţii, care uimesc specialiştii 

din domeniile respective. Stalin ştia să deosebească geniile 

autentice de simplii meşteşugari ai condeiului. De exemplu, el 

îi considera genii native pe Mihail Bulgakov, Boris Pasternak şi 

Osip Mandelstam. Privind pe acesta din urmă, instrucţiunile lui 

Stalin au fost clare: „să fie izolat, dar protejat“. Mandelstam a 

murit în Gulag pentru o poezie în care-l descria pe Stalin drept: 

„munteanul cu degete unsuroase care mănâncă oameni!“. Stalin 

avea o memorie fenomenală, care nu l-a părăsit până la moarte 

şi de care se temeau cumplit cei din jurul lui. 

Un alt mit demolat este acela că Stalin era dependent de 

alcool. „Stalin consuma puţin alcool şi cerea celor din jurul său 

să fie treji. Generalul de artilerie Iakovlev a venit odată la Kremlin 

fortificat cu coniac. Fără să ridice capul de pe hârtiile din faţa lui, 

Stalin i-a spus: «Vino mai aproape, tovarăşe Iakovlev». Iakovlev 

a făcut un pas în faţă. «Mai aproape». Şi apoi: «Eşti un pic beat, 

aşa-i?». «Da, un pic, Tovarăşe Stalin». Stalin n-a mai spus nimic“ 

(pag. 392). Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că Stalin se 

folosea de alcool pentru a coborî garda şi instinctul de conservare 

al comesenilor săi. Edificatoare este următoarea scenă: „Oleg 

Troianovsky, un translator de 26 de ani din Ministerul Afacerilor 

Externe, este trimis în Caucaz să-i traducă lui Stalin o întrevedere 

cu un parlamentar al Partidului Laburist britanic… L-a plăcut pe 

Oleg aşa de mult că, după plecarea englezului, Stalin îi spune lui 

Troianovsky: «De ce nu stai o vreme cu noi aici? Te vom îmbăta 

şi apoi vom vedea ce fel de om eşti». După abia nouă zile a 

scăpat întreg de acolo tânărul Troianovsky, dar alţii n-au avut 

norocul lui. La plecare, Stalin i-a spus: «Este probabil plictisitor 

pentru tine aici. Eu m-am obişnuit cu singurătatea. Am dobândit 

în închisoare obişnuinţa asta»“ (pag. 507-508). 

Cartea de faţă abundă în scene cu petreceri organizate în 

apartamentele lui Stalin de la Kremlin sau din vilele sale, scene 

greu de găsit la alţi autori. Pentru sceptici, Montefiore publică şi 

numeroase fotografii de la asemenea agape, cu femei care se 

înghesuiau în jurul unui Stalin zâmbitor şi flatat. 

Femeile din viaţa lui Stalin 

Autorul are un capitol întreg dedicat femeilor care s-au aflat 

lângă Stalin pentru o perioadă de timp şi un subcapitol despre 

evreicele din viaţa lui. Multe dintre ele au fost împuşcate, deşi 

erau nevestele unor înalţi demnitari ai statului. „În luna mai 

1939, Stalin ordonă răpirea soţiei generalului Kulik, Kira, la a 

cărei locuinţă Stalin fusese oaspete în noiembrie 1938. Beria l-a 

însărcinat pe adjunctul său, Merkulov, cu această răpire. Pe data 

de 5 mai, în drum spre dentist, în plină stradă, Kira este răpită de 

pe trotuar, urcată într-o maşină şi dusă la Lubianka. Stalin şi Beria 

aveau amândoi o plăcere perversă şi sadică în asemenea jocuri 

depravate. Motivul răpirii este un mister pentru că niciun fel de 


DEZVĂLUIRI 

acuzaţii n-au fost aduse contra 

ei. Niciun fel de documente 

n-au fost redactate şi răpirea 

a fost ilegală, chiar şi conform 

normelor judiciare bolşevice. 

Uciderea acestei femei fără 

vreo acuzare sau judecată 

formală a fost printre primele 

capete de acuzare contra lui 

Beria, la arestarea lui, în iunie 

1953“. 

Absolut memorabilă este 

şi scena descrisă autorului de 

un martor ocular. Povestea 

se desfăşoară imediat după 

război, când Stalin se afla în 

concediu la una dintre vilele 

din Caucaz, în timpul unei 

cine la care participă Molotov, 

Eugen Axinte 

generalul Poskrebîşev, şeful de 

cabinet al lui Stalin, şi câţiva 

lideri caucazieni. „Stalin cere o hartă a imperiului sovietic şi, cu 

pipa din mână drept indicator, începe să explice: «Să vedem ceam 

dobândit: în nord totul este în regulă. Finlanda a greşit rău 

faţă de noi, aşa că am mutat graniţa mai departe de Leningrad. 

Statele baltice, care au fost teritoriu rus din vremuri îndepărtate, 

sunt ale noastre din nou, toţi bieloruşii sunt ai noştri acum, 

ucrainenii la fel, şi moldovenii sunt din nou la noi. Deci în vest 

totul este în regulă». Dar apoi el se întoarce spre est. «Ce avem 

aici? Insulele Kurile sunt ale noastre şi tot Sahalinul… China, 

Mongolia, toate aşa cum ar trebui să fie». Pipa Dunhill a început 

să alunece încet spre sud. «Acum, această graniţă nu-mi place 

deloc. Dardanelele… Avem pretenţii asupra teritoriului turcesc şi 

asupra Libiei». Acesta putea fi discursul unui ţar rus, deloc al unui 

bolşevic gruzin. Molotov şi-a împărtăşit gândurile sale: «Sarcina 

mea ca ministru de Externe a fost să extind frontierele patriei. Şi 

se pare că Stalin şi eu am colaborat destul de bine. Da, nu m-aş 

supăra în luarea înapoi a Alaskăi», a glumit el. Dar Molotov a 

înţeles că nu există nicio contradicţie între bolşevism şi construcţia 

imperiului: «E bine că ţarii ruşi au luat atâta pământ în războaie. 

Asta face mai uşoară lupta noastră contra capitalismului»“ (pag. 

454). 

Milionarii lui Stalin 

Demn de menţionat este faptul că perioada stalinistă a avut 

milionarii ei. Pe primul loc s-a aflat Maxim Gorki, iar pe locul doi, 

Alexei Tolstoi, mulţumită adeziunii şi sprijinului lor direct la politica 

lui Stalin. În anul 1931, Gorki s-a lăsat convins de Stalin să revină 

în URSS din exil pentru a deveni „un ornament literar pentru 

Stalin care i-a acordat o mare remuneraţie, precum şi milioane 

rezultate din tipărirea cărţilor sale. Acesta a locuit într-un conac 

mare din Moscova care a aparţinut magnatului Riabuşinsky, o 

vilă mare în apropierea capitalei şi un palat în Crimeea împreună 

cu mult personal, toţi agenţi GPU. Casele lui Gorki au devenit 

cartier general al intelectualităţii sovietice, unde el a ajutat scriitori 

tineri străluciţi ca Isaac Babel şi Vasili Grossman. Magnaţii l-au 

adoptat pe Gorki drept celebritatea lor literară, în timp ce cekistul 

Yagoda a preluat detaliile administrării gospodăriei lui Gorki. 

Stalin şi-a dus propriii copii să-l vadă pe Gorki, unde copiii se 

jucau cu nepoţii acestuia; Mikoian şi-a adus fiii să se joace cu 

maimuţele lui Gorki. Voroşilov venea ca să cânte acolo. Stalin 

îl plăcea: «Gorki a fost aici», îi scria el lui Voroşilov într-o notă 

nedatată. «Am vorbit despre diverse lucruri… O persoană 

prietenoasă, deşteaptă, bună. Este favorabil politicii noastre. 

Înţelege totul… În politică este cu noi împotriva celor de Dreapta». 

Dar el era convins că Gorki poate fi cumpărat. În anul 1932, Stalin 

a ordonat sărbătorirea celor 40 de ani de activitate literară a lui 

Maxim Gorki. Oraşul în care s-a născut, Nijni Novgorod, a fost 

rebotezat cu numele lui. La fel s-a procedat cu strada principală a 

Moscovei, Tverskaia. Când Stalin a redenumit Teatrul de Stat din 

Moscova cu numele scriitorului, birocratul literar Ivan Gronsky a 

încercat să protesteze: «Dar, Tovarăşe Stalin, Teatrul de Stat din 

Moscova este realmente asociat de Cehov!», «…Nu contează 

asta! Gorki este un om orgolios. Trebuie să-l legăm de Partid 

cu cabluri», a răspuns Stalin. Şi asta a dat rezultate: în timpul 

lichidării chiaburilor, Gorki şi-a dezlănţuit ura sa contra ţăranilor în 

ziarul Pravda: «Dacă inamicul nu se predă, el trebuie exterminat»“ 

(pag. 84). 


7035

SEMNALĂRI 

Aripi plouate 

de înger 

Alexandra Herghelegiu 

„Ce ploaie … nu 

se mai termina. Alerg 

cu aceiaşi monotoni 

paşi bătrâni, pe aceeaşi 

cărare ce adună amintiri, 

vise, speranţe. Sper 

că mă voi topi cât mai 

repede, căci inima mea 

este deja descurajată de 

picăturile reci, în tonuri de 

gri transparent aproape 

invizibil ce „inundă până şi 

cel mai retras loc din această lume”. 

El stă… şi plânge … şi, visează … dar 

neîncrederea în propria speranţă ce abia mai 

mişcă îl prinde din urmă şi nu-l lasă să mai 

spere. 

Lacrimile ce curg pe obrazul alb, pătat de 

vreme şi străpuns de suferinţe ating pământul 

devenind sentimente noi ale unei stele de pe 

infinitul cer al neantului, crăpat de vechea 

dorinţă a unui înger obosit. Pedepse aruncate 

la întâmplare devin motivele unui altui univers 

al gândirii ce nu ţipă cu voce tare spre nimic, 

ce nu zâmbeşte, ce nu crede în imposibil ci 

doar în realitatea logică şi naţională a unor 

propoziţii bine alese, gândite mult înainte de a 

fi pronunţate cu un interes sălbatic spre sine. 

Iar acum vorbe, cuvinte şi iluzii se învârt 

în jurul acestui univers şi agită inimile prăfuite 

de atâta joacă cu timpul şi el stresat căci nu mai 

face faţă secundelor ce ard în ceasul învechit 

de pe peretele unui suflet pierdut, la marginea 

Existenţei. 

Şi plouă… 

Imagini abstracte calcă pe visele năruite, 

aproape moarte ale unei perechi de aripi 

triste care nu mai suportă nici cea mai mică 

picătură de durere a inimii sale ce se usucă de 

sentimente şi amintiri şi se ofileşte aproape de 

tot căci îi lipseşte poezia de mult căutată printre 

filele unui jurnal trecător părăsit în ceaţa unei 

dimineţi răcoroase ce se pare că nu va mai 

exista vreodată. 

Îngerul rămâne singur pe stânca rece, 

plină cu clipe monstruoase ce au dispărut în 

zarea acestei pietre negre parcă fiind doar 

cenuşa zilelor bune, când soarele şi luna erau 

în armonie, când binele şi răul făceau împreună 

bine şi când stelele dansau printre norii albi, 

doritori de pace care acum încă lipseşte. 

Pace…ce cuvânt frumos. Păcat că a murit chiar 

în propriul sicriu dintre firele de iarbă parfumate 

de razele sufletelor pe atunci fericite. Păcat că 

iubirea – zisă „eternă” a pierit odată cu pacea 

acum a mai rămas doar liniştea de mormânt 

ce suferă de isterie acută, dând drumul la o 

agitaţie puternică ce omoară minţile visătoare 

şi aşa bolnave de trecutul fericit ce nu se va 

mai întoarce niciodată pentru a le salva de la o 

pieire crudă. 

Versurile unui cântec apar abstract 

pe norii care cu priviri aspre acoperă toată 

întinderea albastră, formând fotografii de 

mult pierdute ce îşi caută în lumea adevărului 

identităţile lor false, dispărute cu mult timp în 

urmă, chiar înainte ca lumea să fi existat. 

Acum aripile căzute îşi pun doar o 

întrebare „de ce?” Deci… de ce? 

De ce oamenii au aripile de înger plouate, 

captive într-o lume de nicăieri, captive într-un 

mare şi periculos „ Nimic „. 

DEBUT 

CIPRU – SCURTE 

EVADĂRI 


Ajunsesem de-abia de trei zile pe insula din 

Mediterană şi văzusem atâtea locuri minunate! 

Împreună cu minunăţia mea de copilă urcaserăm în 

munţii Ciprului de Nord, ne bucuraserăm sufletele 

pe cea mai îngustă limbă de pământ de pe insulă, ne 

scăldaserăm privirile în legendarele băi ale Afroditei 

trecând printre nenumăratele soiuri de plante din 

grădina botanică din Polis şi văzuserăm oraşul şi 

portul Paphos noaptea. 

Georgeta Resteman 

Sunt momente în viaţă când astfel de „evadări” 

te desprind efectiv de tumultul cotidian şi te fac să 

uiţi de probleme şi de faptul că, poate, nu ai un job mulţumitor sau chiar deloc 

ori că nu ştii dacă francul elveţian mai are de gând să „urce” şi mai rezişti să-ţi 

achiţi nenorocita de rată la bancă… 

La fel evadasem şi eu, împreună cu fiica, într-un perimetru în care simţeam 

pulsul primăverii timpurii prin toată fiinţa şi ne bucuram de liniştea şi pitorescul 

locurilor pline de legendă şi mit – adevărate leagăne de cultură şi civilizaţie ale 

antichităţii, sub un cer senin care părea că se îngemănează la orizont cu marea. 

Doamne, câte frumuseţi mai aveam de vizitat! Profitam de zilele de concediu ale 

Mădălinei şi ne răsfăţam hoinărind cu micuţul autoturism care părea rupt şi el din 

peisajul cu precădere stâncos al insulei cu malurile muşcate de mare şi plajele 

cu arome afrodisiace. Urmau însă vizite în locuri relativ apropiate de Limassol, 

scurte incursiuni, dar concentrate şi pline de inedit. 

Kourion, un sit vechi de 

peste trei mii de ani 

Dimineaţa celei de-a patra zile 

de şedere în Cipru ne-a îmbrăţişat 

cu raze de soare călduţ şi cer senin 

şi după ce ne-am băut nelipsita 

ceaşcă de cafea de dimineaţă, iatăne 

rulând pe autostrada construită 

pe malul mării în acorduri de muzică 

grecească, spre plaja preferată a 

fiicei mele: Kourion, aflată la mică 

distanţă faţă de cel mai important 

si interesant sit arheologic de pe insulă, impresionant amplasat deasupra mării, 

pe stânci. 

Situl de la Kourion datează din anul 3300 î.Hr., perioada calcolitică, dar 

istoricii susţin că primul oraş important a fost construit de micenieni în anul 

1400 î.Hr., atingând apogeul dezvoltării în timpul dominaţiei romane. Pagubele 

datorate raidurilor arabe din perioada care a urmat au determinat migrarea 

populaţiei spre mijlocul insulei şi oraşul a început să se degradeze. Începând cu 

1873, aici s-a desfăşurat o intensă activitate arheologică, săpăturile continuânduse 

şi astăzi. 

Teatrul Greco-roman de la Kourion este de o frumuseţe rară; construit 

pentru a găzdui 3500 de spectatori de către străvechii greci şi extins de către 

romani ulterior, acesta a constituit scena pe care s-au desfăşurat luptele cu 

gladiatori sau alte genuri de spectacole specifice acelor timpuri. Merită vizitat 

pentru că este în totalitate restaurat iar vara constituie o adevărată atracţie 

prin spectacolele de teatru şi concertele care se organizează aici. Pe lângă 

frumuseţea dăruită ochiului de construcţia în sine, nu este deloc de neglijat 

priveliştea pe care vizitatorul o are asupra Mediteranei. Maluri stâncoase, 

dantelate şi stratificate într-un mod aparte, alternând cu plaje însorite. Este, 

dacă vreţi, specificul ţărmurilor Mediteranei, care, la Kourion au o nota aparte. 

Plaja din imediata apropiere a sitului este una dintre cele mai frumoase de pe 

întinderea coastelor cipriote. Mărginită în lateral de stânci, plaja are o deschidere 

minunată spre mare - porţiuni acoperite cu nisip fin, strălucitor, alternând cu 

altele presărate cu pietre de toate culorile, rotunjite de zbuciumul valurilor care 

se sparg pe mal şi unde cochiliile scoicilor oferă un adevărat spectacol de formă 

şi culoare. Am înţeles imediat opţiunea Mădălinei şi am subscris preferinţei ei 

pentru acest colţ de rai din care nu ne venea să plecăm. Am servit cafeaua pe 

terasa unui restaurant cochet amplasat pe plajă şi ne-am bucurat de mângâierea 

soarelui care ne-mbrăţişa fără rezerve, trezind în noi dorinţa de viaţă. Nu departe 

de mal, doi înveteraţi surfeori se desfătau plutind nestingheriţi pe-albastrele ape 

ale Mediteranei. Linişte, soare, mare, visare, bucurie… 


REMEMORĂRI 

Un alt fel de 8 Martie 

Gala Galaction a plecat 

dintre noi cu o jumătate de secol 

în urmă. 

S-a născut la Dideşti, 

Teleorman şi toată viaţa s-a 

mândrit că aparţine acestor 

locuri prin părinţi şi copilărie. Aici, 

crescând printer copiii clăcaşilor 

şi ţiganilor robi a învăţat ce este 

toleranţ. El a recunoscu că s-a 

jucat şi cu copiii vecinilor din 

sat, ţărani şi ţigani, dar şi cu cei 

de la oraş mfeciori de târgoveţi 

români şi evrei, care i-au fost prieteni. 

Este cunoscut ca prozator şi exeget pe texte bisericeşti, 

dar mai ales ca traducătorul Noului Testasment, apoi a Bibliei, 

din 1942, care a stat la baza celorlalte traduceri de mai târziu. 

Prin diversele sale preocupări Părintele Galaction poate fi 

considerat una dintre marile personalităţi culturale care întregesc 

familia erudiţilor noştri. 

Nuvelist şi romancier, în perioada când aceste specii 

literare îşi croiau în literastura noastră o formă, lui Galaction i 

se recunoaşte meritul de a fi printre fondatorii prozei româneşti 

fantastice, după Eminescu şi premergându-I pe Vasile Voiculesc 

şi Mircea Eliade.. 

A scris o monografie de suflet despre Eminescu, ne-a 

lăsat lucrări apreciate în domeniul teologiei, dar considerăm 

că s-a evidenţiat prea puţin şlteratutra sa memorialistică, care 

poate sta la baza unui scenariu surprinzător de original privind 

oameni şi fapte din “două veacuri”. Căci Galaction a fost implicat 

în evenimente cruciale din istoria noastră interbelică şi de după 

cel de al doilea război mondial. 

Puţini mai comentează astăzi obiectiv intenţia lui Arghezi, 

Galaction şi alţii, care au crezut că ar putea impune românilor 

disciplina şi ordinea nemţească. Numai că perioada a fost 

neinspirat aleasă. Ţara noastră fiind sub ocupaţie germană, cei 

doi şi alţii au fost consideraţi colaboraţionişti, slugile cotropitorilor 

de moment. 

Nici al doilea moment nu a fost mai puţin inspirat, deşi 

punctual de plecare a fost tot dorinţa de a veni în sprijinul celor 

mulţi. 

Alături de Sadoveanu a acceptat să-şi pună candidature 

pentru parlamentul numit Mareas Adunare Naţională. 

Îm jurnalul său sunt pagini amare ale celui care-şi 

recunoaşte deziluzia şi greşita orientare, când, la fel cu alte 

milioane de oameni a crezut în posibilitatea ca noul regim ar 

putea fi cel visat de popoare, şi anume să li se împlinească visul 

utopic de fericire pentru cei mulţi. 

O altă latură a activităţii sale despre care ştim de ce nu 

s-a vorbit în regimul totalitar, dar nici de ce acum nu se prea 

vorbeşte, a fost atitudinea părintelui în universal de spinoasa 

problemă evreiască. 

Acei exegeţi care se vor apleca asupra acestui subiect nu 

vor putea să-l ocolească pe Gala Galaction. 

A scris articole pe această temă, din care idea dominantă 

este toleranţa. înţelegerea care ar trebui să domnească 

între creştini şi evrei. (Lumea evreească-1920, Ştiri din lumea 

evreească – 1919-1920, Adam, 1929-1939). 

Acestea şi alte articole, dar mai ales comentariile pe 

marfinea căţii Statul evreiesc,(1930) aparţinând lui Theodor Herz 

“cel mai mare izraelirt din lumea contemporană” s-au concretizat 

în cartea Sionismul la prieteni. 

Autorul îşi motivează cartea afirmând câ între Izrael şi 

Biblie nu se poate pune nici un zid despărţitor. 

Galaction pleacă dela argumentele lui Theodor Herz 

privind necesitatea acceptului lumii pentru crearea unui stat 

evreu şi a unei ţări numite Palestina. 

Urmaşii lui Hristos trebuie să aibă şi ei o ţară unde să-şi 

poată plânmge strămoşii. 

Şi mai menţionăm faptul prea puţin cunoscut că o piaţetă 

din Ierusalim se numeşte Gala Galaction. Poate asra vă spune 

ceva? 

Un alt fel de 8 Martie 

Comemorarea jumătăţii de veac trecute de la moartea lui 

Gala Galaction a fost realizată şi în satul unde s-a născut Gala 

Galaction (Dideşti, Teleorman) de Episcopia Teleormanului, 

Biblioteca judeţeană “Marin Preda”, Şcoala nr. 3 din Roşiorii de 

Vede şi Biblioteca orăşenească, ambele instituţii care-i poartă 

numele. 

(Poate ar trebui menţionat faptul că aceste acţiuni, cu 

elementele specifice, au avut loc şi la Biblioteca judeţeană Marin 

Preda şi la sediul Asociaţiei Culturale “Mileniul 3” din Roşiorii 

de Vede, găzduit de anticamera Cabinetului medical particular 

al Familiei dr, Veronica şi Dinu Viorel Traian. (La seiul nostrum 

nu există posibilitatea de a se face cald…decât în sufletele celor 

participanţi la astfel de acţiuni!) 

Perelinajul la Dideşti a început cu o slujbă arhierească de 

pomenire, oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu PreaSfiinţia 

Sa, Galaction Stângă, episcopul Alexandrei şi Teleormanului, la 

care au participat printre alţii Sfinţia Sa Părintele protopop de 

la Roşiori, Mircea Ionescu, fostul părinte protopop Ilie Vişan, 

parohul bisericii din Dideşti şi alţi preoţi. 

La Căminul Cultural din sat, sub patronajul Înalt Prea 

Sfiinţiei Sale episcopul Galaction s-au desfăşurat şi celelalte 

activităţi dedicate evenimentului menţionat. 

Elevii şcolii din sat au citit câteva comentarii despre viaţa 

şi aspecte din opera lui Galaction, după care a urmat un scurt şi 

inspirit program artistic, în care elevii dideşteni s-au recunoscut 

urmaşii lui Galaction. 

A urmat un simpozion condus de PreaSfiinţia Sa Galaction, 

care a prezentat un impresionant şi erudite moment legat de 

trecutul familiei părintelui Galaction, patronul sufletesc şi de 

nume 

Au urmat comunicările prof. Iulian Chivu, directorul Şcolii 

Gala Galaction din Roşiorii de Vede pe tema: Laic şi religios în 

opera lui Galaction. 

Dr. profesoara Nicoleta Milea a vorbit despre scriitorul 

Galaction. 

Preotul Eugen Cătălin Păunescu despre traducerea Bibliei. 

Dr. muzeograf Steluţa Pătraşcu despre Gala Galaction 

membru al Marii Adunări Naţionale, aducând încă odată 

mărturia regretului marelui om de omenie pentru această 

crezută popsibilitate de a realize ceva, acolo unde el a fost 

numit”Muncitor cu mintea! ( Non comment!) 

Teodor Rapan, poetul din Balaci a venit cu “Nişte gânduri” 

pentru Galaction, concretizate într-o poezie şi câteva mărturisiri 

legate de Galaction… 

Stan V. Cristea, membru al USR, cu acribia şi erudiţia 

cunoscută ne-a prezebtat o inedită comunicare despre Spaţiul 

memorial legat de Galaction. 

Irina Stoica, fosta directoare a Bibliotecii Gala Galaction şi 

Preşedinta Asociaţiei culturale omonime şi-a exprimat regretul că 

invitata de onoare, Mitzura Argezi, prietena cea mai apropiată 

a uneia dintre fetele lui Galşaction n-a putut să ne onoreze cu 

prezenţa din motive de sănătate şi a vorbit desprte diversele 

acţiuni realizate de Bibliotecă, legate de paronul acesteia. 

Prof.scriitor C.T. Ciubotaru a propus ca la o viitoare acţiune 

legată de Gala Galaction să nu se uite contribuţia autorului la 

literature memoriaslistică română şi alt subiect ar fi legat de 

activitatea publicistică, amintind de numele autorului dat unei 

piaţeze din Ierusalim şi volumul de eseuri: Sionismul la prieteni” 

În încheierea PreaSfiinţia Sa Galaction a vorbit depre 

prietenia dintre Arghezi şi Galaction şi a deplânes faptul că 

în librăriile din judeţ n-a găsit decât un volumaş de nuvele din 

vasta operă a lui Galaction, apărută la Editura SemnE. Din care 

Episcopia a procurat mai multe exemplare pe care le-a dăruit 

celor de faţă. 

Concluzia: când se vrea se poate face şi ceva deosebit. 

Am fost sincer impresionat de numărul foarte mare de 

săteni prezenţi la toate aceste activităţi şi culmea, nimeni n-a 

părăsit sala în timpul comunicărilor, ceea ce spune ceva. 

Personal am constatat că la Muzeul Galaction nu s-a mai 

achiziţionat nimic de-o bună bucată de vreme. Şi credem că aici 

ar trebui să se facă ceva… Prea e sărăcuţ în exponate! 


7037

CONSEMNĂRI 

LITERATURA-TEXT ŞI PRETEXT 

Capacitatea lui Goethe de a recunoaşte şi admira 

marile insuşiri ale altora, dând fiecăruia ce i se cuvine,fără 

umbră de răutate sau invidie, e un fenomen de la care atâţia 

scriitori ai nostri, foarte ambiţiosi, n-au invăţat nimic. Astăzi,cel 

puţin, până şi autorul cel mai obscur e convins că-l invidiază 

multi; de aceea,oricâte eşecuri intampină, nu se dă bătut in 

ruptul capului, in ideea fixă că timpul ii va da, odată si-odată, 

dreptate. El continua să scoată ‘’opere’’, si când iti inmânează 

un pachet voluminos de file cu tăieturi si sublinieri precipitate, 

asteptând opinia, te si suspectează de miopie, grăbit apoi săti 

lămurească subiectul pe indelete. Altii, chipurile, au ‘’furat’’ 

de la el sau, dacă au ajuns să dobândească anumite privilegii, 

vreo functie de conducere de exemplu, inseamnă că au ‘’pile’’, 

sunt versatili ori intretin relaţii dubioase cu doamne influente, 

desigur mai in vârstă. El, autorul minor, muscător in felul său, si 

tenace, ţine la verticalitate-nu se ploconeşte, n-ar vrea să aibă, 

cel dintâi, cuvântul. Dar, dacă e poftit să zică două vorbe, are 

aerul de-a constata, cu indulgenţă-‘’In sfârşit, v-a venit mintea 

la cap!’’ Şi discursul tinut inspăimantă, fiindcă nu pare să aibă 

capăt-compensatie parcă pentru nemeritata izolare de pană 

acum. Se uită cu ţâfnă la cărţile altora, observând meticulos 

coperţi nepotrivite, erori de tipar, grafica forţată. Evaluează rapid 

prefaţa, intreabă, cu maliţie, cine-i autorul ei. Dacă ai curajul să 

emiţi unele rezerve in ceea ce-l priveşte, fie si argumentat, citând 

bunăoară pasaje vădit neizbutite din vreo carte a sa, obscurul 

autor te ascultă până la sfârşit, placid, după care te chestionează 

doctoral asupra studilor tale. De regulă, un astfel de autor se 

face nevăzut la finele şedintei de cenaclu, insinuând că-i ocupatdoar 

n-o să stea cot la cot cu ceilalti, multi dintre ei, fără-ndoială, 

nişte beţivi. Autorul obscur isi ajunge sieşi, desi increderea in 

marele-i destin e, până la un punct, simpatică. Dacă il intrebi 

ce ştie despre Goethe, de pildă, iti răspunde cam aşa- neamţul 

acesta a scris multe şi de toate, printre care ‘’Faust’’; a cunoscut 

numeroase femei de-a lungul vieţii sale, şi a murit intr-un fotoliu, 

la bătrâneţe; dar nu-l invidiază catuşi de putin, odată ce-a trăit cu 

câteva secole in urmă. Altfel spus, Goethe e mare, dar a murit de 

mult, nu mai e o primejdie pentru nimeni. 

GÂNDURI DESPRE ISTORICUL LITERAR 

ION ROTARU 

Port incă in timpane vibraţia unui diapazon intelectual 

capabil de note ‘’in crescendo’’ si de nuanţe felurite. Cultura 

acumulată sistematic era copleşitoare , dincolo de paravanul 

de umbre si lumini al darului său narativ, fără a face vreodată 

abstracţie de criteriul axiologic. Până şi cele mai simple 

intâmplări evocate de profesor,din viaţa vreunui scriitor, duceau 

parcă povara unui cifru, insemnau o comuniune tainică intre 

oameni şi lucruri. Nu rareori, vocea profesorului ‘’imprumută’’ 

inflexiuni călinesciene, sub zodia voluptăţii intelectuale şi sub 

influenţa modelului continuat cu demnitate. Profesorul Ion 

Rotaru, spre a se odihni, după o raită prin cultură, prefera să 

spună câte-o poantă, să clarifice anumite etimologii, cu un umor 

subtil, străin de orice ton academic. În felul acesta, discutiile 

nu lâncezeau niciodată, până şi intervenţiile timide ale unora 

puteau deveni bune la ceva. Chipul brăzdat de vârstă şi de 

gânduri părea scufundat uneori in apele ‘’ Istoriei literaturii 

române…’’; apoi, atras de voci persuasive, profesorul se grăbea 

să respire iarăşi aerul contemporan. Trăgându-şi sevele, nu din 

ambiţii la indemâna oricui, ci din solul unei finalităţi creatoare, 

sensul interior al unei vieţi sporeşte, iar aceasta, scutită,in sfârşit, 

de vigilenţa sau nepăsarea ochiului empiric, işi urmează, egala 

sieşi, cursul mai departe. 

LUMEA LITERARÃ 

Lumea literară de pe la noi te deprimă-dai, la tot pasul, de 

scriitori capabili să se autoevalueze formidabil, să vorbească 

despre existenţa lor postumă ca şi cum ai vorbi despre ce-a mai 

apărut in presă. Numărul ‘’poeţilor’’ e covârşitor; metafora a devenit 

la fel de accesibilă ca o piesă de vestimentaţie. Sensibilizaţi de 

licori tari, duşmănindu-se şi infrăţindu-se periodic, autorii işi recită 

cu patos versurile monotone până la 

exasperare, searbăd-corozive ori 

vetust-sentimentale, satirice fără 

obiect ori misogin-săltăreţe. Nu 

putini sunt ‘’criticii’’ tineri imbătrâniţi 

prematur de concept, avizi de 

terminologie savantă, cu resemnate 

grimase de reumatici incurabili. Vezi 

cocote dispreţuitoare, sugerând, 

prin insăşi prezenţa lor disimulată, 

o dramă a neimplinirii personale, 

perpetua căutare a bărbatului care 

să le satisfacă aspiraţiile aşazicând 

‘’artistice’’. Femeile-autoare Robert Toma 

intruchipează, in majoritatea 

cazurilor, primejdia şi dezgustul. 

Intervenţia lor boicotează, printr-un exces de subiectivism, 

traiectoria sobră a judecăţii de valoare. ‘’Critica’’ lor capătă un 

supărător contur senzual in momentele cele mai grave. Cutare 

text pornografic poate deveni cu uşurinţă un indiciu al ‘’virilităţii’’ 

autorului de care tocmai s-au indrăgostit, citindu-l, si pe care 

il comentează delicios, cu subtile insistenţe, cu perseverenţa 

exploratorului de zone inedite ale cunoaşterii. Astfel, din unghiul 

acestei aparente seriozităţi, jena interpretării unilaterale, cu 

semnificaţii perverse, e inlăturată. ’’Plonjarea’’ in dimensiunea 

tulbure a instinctelor e insoţită de citate edificatoare. Mizerabil 

iezuitism! Acolo unde, insă, atitudinea aceasta dezinhibată 

stârneşte unele reacţii pudice in asistenţă, sunt aduse numaidecât 

in discutie exemple celebre de voluptoasă alunecare in păcat; 

sunt pomeniţi, cu dulceaţă in glas, mari scriitori epuizaţi de 

abuzuri rusinoase, fertile totuşi, după cum se poate observa, 

in plan creator. S-ar spune că asemenea ‘’argumente’’ convin, 

declarat sau nu, tendinţelor obscure, animalice, ale fiecăruia 

dintre noi. Josnică manipulare psihologică! O intâlnim in cercuri 

literare ‘’elevate’’! Mintea s-a rupt de condei, iar acest divortium 

e incurajat penibil de prestigiul unor amfitrioni corupţi, doctorali 

si puerili totodată, in strădania lor ambiguă de a ţine pasul cu 

evenimentele! 

VIAŢÃ versus CREAŢIE 

Ce avantaje s-ar putea extrage din studiul biografiei pentru 

inţelegerea operei? Aproape niciunul. Slavici apare mărginit ca 

om, nepreţuit ca scriitor. Cum se-mpacă proza lui etică, realistă, 

dar si ocultă-intr-o anumita masură-cu naivităţile si meschinăriile 

caracterului său? Din succesiunea de etape a vietii sale, 

empirice, nu răzbate câtuşi de putin vreo undă de profunzime 

spirituală. Morala conţinută in opera sa este totusi altceva decât 

mentalitatea inchistată a omului Slavici. Nici urmă-cum ar fi fost 

firesc-de atitudine severă, neinduplecată in raport cu formele 

de civilizatie aduse din afară , in chip nepotrivit cu specificul 

nostru, cu starea noastră economico-socială (care ar fi avut 

nevoie, de fapt, de un progres lent, nu de salturi nejustificate). 

Eminescu, prin nuanţa focoasă a naţionalismului său, trebuie 

să-i fi părut ( nu numai lui) dogmatic-prin servilitate, printr-un soi 

de laşitate- este Slavici insuşi (susţinător al intereselor politice 

austro- ungare). Altminteri, il lega de Eminescu , din tinereţe, 

inalte puncte de vedere ( citeau, intr-o vreme, cam aceleasi cărţi, 

pe care le comentau impreună). Prietenia lor s-a cimentat, mai 

ales in perioada studentiei vieneze, prin simpatia intelectuală 

reciprocă. Dar ce schimbare, ce joc neplăcut de atitudini avea 

să se petreacă mai târziu! La urma urmei, omul Slavici, plat si 

cumsecade, bine-intenţionat, dar si influenţabil, a fost ‘’confiscat’’ 

de personajele sale memorabile: Persida, Pădureanca, Popa 

Tanda, Budulea-Taichii. De asemenea, existenţa concretă a 

unor scriitori ca Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi, nu ‘’explică’’ 

deloc vegetaţia eruptivă a creaţiei lor. G.Calinescu este 

exceptia care punctează epoca ( si aici, destinul său e similar cu 

acela eminescian); personalitatea lui ‘’dificilă’’( fără niciun sens 

peiorativ) se confundă cu opera. Acesta e si cazul unui Voltaire, 

al unui Haşdeu, al unui N.Iorga. Cum să-l citesti pe Călinescu 

parţial? O ‘’secvenţă’’ decupată din creaţia lui este frustrantă. 



Elena Vlădăreanu (1981) 

* * * 

Au fost vizate volumele: pagini 

(2003); fisuri (2003); 

europa. zece cântece funerare 

(2005). 

aici în aceste pagini nu veţi găsi 

poezie de dragoste 

sau numai foarte rar şi atunci 

cu fisuri fiindcă nu este nici o jenă să 

te-arunci 

unde e cald şi bine de spaima 

generaţiei 2010 care vine. 

oricum românia e la fin de siecle 

oraşul de la cap la inimă este plin de 

sticle 

şi toată europa la mic şi la mare ne 

cântă 

zece cântece funerare pentru 

integrare. 

poezia e un lucru foarte mare 

şi aşa cum îi scriam lui Nikos mai 

ales cea de dragoste 

e o pacoste 

ca şi gângania asta mică 

pe care am găsit-o sub cearşaf 

nici nu m-am speriat de ea la o adică 

am rămas foarte calmă 

destinsă şi relativ cuminte… şi atunci 

de ce o simt că-mi creşte în palmă 

şi hulpav încearcă sub piele să-mi 

intre? 

Claudiu Komartin (1983) 

Irina 

Au fost vizate volumele: Păpuşarul 

şi alte insomnii (2003); 

Circul domestic (2005). 

Îmi amintesc de-o casă la 

o-ncrucişare 

de drum cu o cale ferată la Vişeu de 

Sus, cu o curte mare 

în care iarba stătea necosită până 

Cel de Sus 

dădea îngheţul. Acolo am cunoscut-o 

pe Irina, 

cum care Irina?, tot Vişeul o cunoaşte 

– 

era în săptămâna imediat după 

Paşte. 

Eu am ajuns acolo pe motivul şi din 

pricina 

unui circ domestic, organizat 

poeticeşte. 

Mi-a spus un prieten, vino şi citeşte 

ceva (dacă nu iese bine, 

nu a ta va fi vina), tata va fi 

păpuşarul, el va trage sforile 

festivalului. Nouă ne rămân 

insomniile (doar 

două-trei nopţi, hai că poţi). 

Au trecut aproape nouă luni, 

trupul Irinei s-a împlinit şi-a făcut 

minuni 

(mi se spune), a fost la început 

speriată, 

apoi curioasă, apoi furioasă, a mai 

făcut un fel 

de circ domestic apoi, dar acum e 

PARODII 

de Lucian Perta 

bine, nu mai i-e frică, 

e la fel de frumoasă şi, în plus, e mămică. 

Sunt un om politicos şi la care flerul 

nu este o calitate rară 

dar, cum spunea şi Iustin Panţa, 

dacă destinul este caracterul, 

cum se face că numai eu 

plătesc pensie alimentară? 

Bogdan Perdivară 

Dunga albă din creier 

A fost vizat volumul : ,,Kilometri de 

pivniţă”(2004); 

m-aş linişti teribil să ştiu că am 

un serviciu sigur, cel puţin câţiva ani, 

să mai pot respira şi eu 

ca omul şi să mai strâng nişte bani— 

altădată, la Iaşi, era uşor, 

pe atunci de fapt nimic nu era greu, 

dar în Bucureşti a fi redactor, 

jurnalist, oriunde—e năucitor, 

scot ăia din tine untu’ 

şi îţi vine să ragi 

şi să faci dungi la creier 

când te pun să sapi kilometri de pivniţă 

în cuvintele odinioară dragi, 

pentru fiecare articol 

cu amănuntu’— 

ai satisfacţii într-o singură privinţă 

că te mai cheamă pe la TVR Cultural toţi 

când nu mai e nimeni să nu se fi făcut 

ridicol 

şi atunci mai poţi să-ţi cumperi 

nişte filme porno, şosete şi chiloţi 

şi respiri ca omul că nu mai e niciun 

pericol, 

când te scoli dimineaţa, de pe unde dormi, 

pe toţi să-i superi ! 

Ştefan Doru Dăncuş 

Scrum (I) 

Au fost vizate volumele : ,,Lume 

de mântuială. Amândoi”(2002); 

,,Întoarcerea poetului risipitor”(2004); 

,,Apocalipsa după Dăncuş”(2003); 

iniţial am lucrat 

într-o lume de mântuială, 

amândoi, eu şi-o muză; 

ulterior am observat 

că ea îmi face prea multă cheltuială 

şi, desigur, 

invocând asta drept scuză, 

am făcut totul să rămân singur 

din clipa aceea mi-am început 

rondul editorial pe hârtie 

şi aproape 20 de ani am susţinut 

exodul tinerilor spre poezie 

peste 30 de ani 

vă asigur că voi fi plin de bani 

şi de cărţi 

şi toate astea datorită unui singur 

motiv, interesant, fireşte, 

privit din orice părţi : 

scriu pur şi simplu europeneşte ! 

mai nou sunt recunoscut şi la mine-n ieud 

când merg în vizită, vara, cu dor 

prietenii mei prin păduri se-ascund : 

,,se întoarce poetul risipitor”! 

şoptesc aprinzând totu-n cale— 

de aceea şi popa citeşte acuş 

apocalipsa după dăncuş ! 

Linda Maria Baros 

Pe şoseaua de centură 

Au fost vizate volumele : ,,Poemul cu 

cap de mistreţ”(2003); ,,Casa din lame 

de ras”(2006); 

,,Amurgu-i departe, smulge-i 

rubanul”(2001); 

Numai poeţii fără vocaţie poetică, 

zic, numai poeţii 

francofobi, câţi au rămas 

în literatură, sempiedică 

Precum mistreţii pe capete şi rămân pe 

centura 

literaturii să-şi facă case din lame de ras. 

Poate-poate se vor tăia critici-n 

ele 

Poeţii pe care i-a înzestrat natura 

nu dau cu capul în stele. 

Ei ştiu că amurgu-i departe, 

îşi taie singuri rubanul şi scot 

anual câte-o carte 

Poeţii aceştia sunt vii, fiindcă, fireşte, 

aşa cum am spus, ştiu şi scriu 

franţuzeşte ! 

Vlad Moldovan 

Tripon 

(fragment) 

A fost vizat volumul : ,,Blank”(2007); 

Păi să mai fii sincer în vremurile de acum 

? 

Mi-am fixat şi eu un punct comod 

în perete, ulterior devenit spărtură, 

dedesubtul căruia am scris 

da, faptul acesta mi-l asum : 

loc de dat cu capul întru învăţătură— 

şi de atunci a început un adevărat exod 

spre camera mea. 

Unii aduc diferite ierburi, 

alţii sticle de bere sau altă băutură, 

aşa că nu mai am timp pentru a crea 

fără de supărări şi certuri. 

Tocmai am vorbit cu primarul din 

Săvârşin, 

venit cu bicicleta să vadă 

dacă mai avem muze şi vin, 

că ei, organizatorii, au o grămadă 

de posibilităţi, în acest sens cel puţin. 

Nu am ce să vă reproşez, i-am spus, 

sincer să fiu, eu am venit pentru premiu, 

valoarea lui materială m-a adus, 

tehnic vorbind aici 

şi poate chiar un deceniu 

voi veni să socializez. Ghici 

cu cine ? Cu Neagra şi fetele ei… 

Nu ştiu dacă din această pricină 

primarului i s-a făcut rău 

şi a venit după el o maşină. 

Acum e safe. 

Patul lui, cu sănătoase arcuri, 

e aşezat într-o cameră albă ca un 

cuvânt între două blancuri. 


7039

BLOGOSFERA 

Împăraţii daci ai Romei 

Imparatii romani de origine dacica 

sunt un subiect foarte putin cunoscut. Poate 

numele lor le sunt familiare multora, dar 

cu privire la originea lor dacica s-a pastrat 

tacere. 

Enigme Istorice 

De-a lungul timpului, cei mai multi 

istorici romani, dar si unii straini, le-au 

contestat originea, in ciuda documentelor 

care ne garanteaza obarsia lor dacica. 

Totusi, fara acesti daci ajunsi la carma 

Imperiului, istoria Daciei, a Europei si chiar 

a intregii crestinatati ar fi fost alta. Istoria 

oficiala le contesta dacismul si astazi, din 

motive greu de inteles. 

Regalian, stranepotul lui Decebal 

Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa 

cucerirea Daciei de catre romani. Daca 

ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au 

romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in 

decursul a doar un secol si 

jumatate. Totusi, amintirea 

lui Decebal a ramas vie 

in secolele urmatoare, 

iar numele de „dac” este 

purtat cu mandrie de mai 

multe personaje istorice, 

ajunse pe cele mai inalte 

trepte ale ierarhiei militare 

sau politice a Imperiului 

roman. Dupa constitutia 

lui Caracalla din 212, prin 

care toti cetatenii imperiului 

nascuti liberi deveneau 

cetateni romani cu drepturi 

depline, orice dac devenit 

cetatean roman putea 

urca in ierarhiile vremii. 

Regalian este cel dintai 

dac care a urcat in aceasta ierarhie. 

Documentele epocii spun ca dacul cel 

ambitios a intrat in istorie in preajma anului 

260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al 

lui Decebal, un stranepot al marelui rege 

martir. Poate fi intru totul adevarat, sau 

poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea 

ce insa nu se poate pune la indoiala este 

originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in 

vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, 

dacul Regalian, general cu talent de strateg, 

se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, 

din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 

260, el pune la cale o rebeliune, in urma 

careia este proclamat imparat de catre 

trupele sale. Monedele emise de el si de 

sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o 

femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona 

dunareana. Dupa preluarea puterii, duce 

lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus 

vine de la Roma impotriva lui si il invinge. 

Conform surselor scrise, Regalian este ucis 

intr-un complot de propriii sai partizani, aliati 

cu roxolanii. 

Dacia - abandonata sau eliberata? 

Figura lui Regalian este deosebit 

de importanta in istoria provinciei Dacia, 

deoarece coincide cu un moment-cheie: 

abandonarea provinciei de catre Gallienus. 

Desi Aurelian este considerat autorul 

retragerii trupelor si administratiei romane 

din Dacia, totusi, izvoarele istorice si 

arheologice ne confirma faptul ca provincia 

Dacia a fost abandonata mai devreme, in 

vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut 

decat sa consemneze in acte un fapt deja 

consumat si pe care oficialitatile multa vreme 

nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile 

vechi ne informeaza ca „Dacia a fost pierduta” 

in vremea adversarului lui Regalian, iar 

arheologia ne arata ca tot in vremea acestui 

imparat au incetat inscriptiile romane din 

Dacia, precum si baterea de monede. Acest 

moment coincide si cu o serie de atacuri dure 

ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei. 

Contextul acesta este rareori invocat de 

istoricii nostri, care pun retragerea romanilor 

doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari 

si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca 

este vorba de carpi, istoricii insista ca prin 

„carpi” trebuie sa intelegem „goti”). Uzurparea 

puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea 

dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, 

ne poate sugera ca retragerea armatei si 

a administratiei romane din provincie nu 

reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, 

o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, 

alungati din provincie de 

catre daci si au sustinut apoi, 

ca justificare, ca Dacia este 

greu de aparat, din pricina 

atacurilor barbare. Ulterior, 

Aurelian a creat in sudul 

Dunarii o alta Dacie, numita 

„Dacia Aureliana” si mai apoi 

„Dacia Ripensis”, pentru a 

pastra aparenta unei Dacii 

romane. Ce s-ar fi intamplat 

daca Regalian nu l-ar fi 

uzurpat pe Gallienus sau 

daca dacii liberi nu ar fi venit 

in ajutorul fratilor lor din tinutul 

ocupat de romani? Poate ca 

Dacia ar fi continuat, pentru 

cine stie 

cata vreme, 

sa fie provincie romana. In 

acest fel, Dacia a fost prima 

provincie a imperiului din 

care romanii au fost nevoiti 

sa se retraga. 

Aureolus, ciobanul 

din Carpati 

Tot in vremea lui 

Gallienus a trait si Marcus 

Acilius Aureolus, dac dintr-o 

familie de ciobani, el insusi 

pastor in tinerete. Istoricul 

bizantin Zonaras spune 

despre el: „Aureolus era 

din tara getica, numita 

mai tarziu Dacia, si de 

neam obscur, fiind mai Arcul lui Galeriu din Salonic 

intai pastor...”. Intrat ca 

soldat de rand in armata 

romana, a castigat simpatia imparatului 

Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. 

Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus 

(succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis 

de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui 

uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus 

s-a aliat cu acesta impotriva imparatului 

de la Roma. A fost proclamat suveran la 

Mediolanum de catre armatele sale, in anul 

268. Totul se petrecea in plina criza politica 

a imperiului, celebra criza a secolului al Iiilea, 

cand s-au succedat la tronul Romei o 

multime de imparati, mai toti provinciali, mai 

adesea sprijiniti de armata. Gallienus a pornit 

impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat 

imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui 

Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand 

prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in 

asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar 

Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in 

vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca 

si Regalian, de propriii lui soldati. 

Imparatul Galeriu, „olteanul” care i-a 

razbunat pe daci 

Galerius Maximianus (292-311) i-a 

urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat 

a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de 

Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din 

nordul Dunarii, din Dacia Traiana. Se crede ca, 

dupa numele sau romanizat, Romula, mama 

sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia 

Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi 

Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin 

care ne confirma originea dacica a imparatului 

Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare 

despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, 

a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor 

Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru 

umilirea dacilor de catre Traian, care le-a 

impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa 

schimbe numele Imperiului roman in Imperiul 

dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in 

satul sau natal, care a fost numit Romulianum, 

dupa numele mamei sale. Galeriu a ramas 

in istorie pentru persecutiile sale impotriva 

crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat 

si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte 

de a muri, a dat primul edict de toleranta din 

istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin 

cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic 

apar figuri de daci cu steagul lor national in 

forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca 

nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul 

lui Galeriu, dar unii dintre ei 

au presupus ca este vorba 

de soldati daci din regiunea 

natala a imparatului. Dacismul 

lui Galerius este incontestabil, 

la fel si adversitatea sa fata 

de romani si de numele de 

„roman”, declarata deschis 

de imparat. Nu ar fi exclus 

ca seria lunga de documente 

ce relatau cucerirea Daciei, 

toate disparute astazi, sa fi 

fost cenzurate sau distruse in 

vremea lui Galeriu sau a altor 

imparati de mai tarziu, care 

au incercat sa apere astfel 

memoria dacilor. 

Daia si Licinius 

Maximinus Daia (sau 

Daza) era nepotul imparatului 

Galeriu. S-a nascut in Dacia 

Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama 

pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de 

unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut 

sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre 

Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o 

familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a 

nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun 

cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui 

Licinius titlul de „Augustus” in vestul imperiului, in 

anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si 

Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) 

au fost numiti „fiii augustilor”. In felul acesta, 

toti cei patru suverani care formau tetrarhia 

(forma de conducere cu patru imparati, doi de 

î 


ang superior si doi de rang mai mic), 

erau de origine dacica. Dupa moartea 

lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit 

imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a 

aliat cu Constantin, casatorindu-se cu 

sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). 

Constantin si Licinius se reunisera la 

Milano pentru un eveniment extrem 

de important: promulgarea edictului 

prin care religia crestina devenea 

egala in drepturi cu celelalte religii ale 

Maximinus Daia (Daza) 

imperiului. De cealalta parte, Daia s-a 

aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul 

dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a fost infrant si, spun unele 

surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, 

cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin 

au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si 

a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru imparati de origine 

dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in 

istoria Imperiului roman. 

Constantin si Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui 

Constantin 

Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este 

Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de 

Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia 

Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. 

In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat 

un episcop care isi spune „Dacus”. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, 

atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. 

Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel 

dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, 

la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din 

splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand 

peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime 

din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru 

bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura 

lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din 

grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul 

lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului 

Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si 

plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca 

acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o 

mare pretuire pentru stramosii sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi 

incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste 

Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta „profanare” a forului 

lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie 

si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile 

anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, 

pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin 

exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc 

Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele 

predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut 

pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai 

multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. 

Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost 

lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit 

sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, 

memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor 

Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui 

de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o 

explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si 

iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi 

deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre 

cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest 

eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca 

Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi 

facut Constantin. 

Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la 

Byzantion, numit dupa moartea sa Constantinopol, iar dupa cucerirea 

de catre turci, in sec. Xv, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul 

spiritual si cultural al intregii Europe. In vreme ce occidentul bajbaia in 

intunericul in care barbarii migratori l-au aruncat, in orient straluceau 

luminile Bizantului crestin, Noua Roma. Cat de mult a contribuit 

dacismul lui Constantin la aceasta transferare a gloriei romane in 

orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin 

vegheaza vechea Roma si astazi, semn al dainuirii spiritului dac peste 

timp. 

Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia Mica, 

intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu Constantius 

Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in teritoriul dacic 

de la sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a contribuit foarte 

mult la intarirea crestinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul 


de Augusta. Calatorind la Ierusalim, se spune ca a descoperit resturile 

crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a facut in 

urma unor sapaturi pe care ea insasi le-a comandat si coordonat. De 

aceea, astazi, Sfanta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul 

sau din porfir rosu egiptean se afla la Muzeul Vatican, in sala numita 

„Crucea greceasca”. Este ornamentat, in mod destul de bizar, cu 

scene de lupta. Intre soldatii reprezentati se disting cu claritate figuri de 

daci, cu inconfundabilele lor caciuli. Sfintii 

imparati Constantin si Elena, praznuiti de 

Biserica Ortodoxa la 21 mai, au schimbat 

definitiv cursul istoriei. 

Falsificarea istoriei 

Se impune o intrebare: de ce 

manualele de istorie nu pomenesc nimic 

despre rolul dacilor in istoria imperiului 

roman? A existat si continua sa existe 

o adevarata conspiratie in jurul acestui 

subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, 

in special maghiari, au facut tot posibilul 

pentru a „demonta” originea dacica a 

unor personaje ajunse pe tronul imparatiei 

romane. 

Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba 

Imparatul Constantin 

roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi 

sursele ne spun raspicat ca era daca de 

la nordul Dunarii, chiar daca avea nume 

latin. Despre informatiile pe care ni le da 

Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca 

nu merita sa fie luate de bune. 

Despre cele din „Historia Augusta”, 

care ne atesta originea dacica a lui 

Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste 

nascociri. 

De ce toate acestea? Din doua 

motive diferite, dar cu un unic scop. Unii 

istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi 

(1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa 

abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai 

ramas nici un dac si ca nu a existat nici un 

fel de continuitate de-a lungul mileniului 

„intunecat”, pana la venirea maghiarilor 

in Transilvania. Aparitia unor personaje 

istorice importante, de obarsie dacica, le 

BLOGOSFERA 

Arcul sau de la Roma 

Degetul lui Constantin. 

incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, 

pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici. 

Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, 

dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era 

deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica 

trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, „nu trebuiau” sa mai existe 

decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. 

Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii 

dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral 

si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta. 

Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana 

provinciala, dar obarsia lor era dacica. Daca ar fi fost daci complet 

romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus 

romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica. 

Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu 

Vulpe si altii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius 

(despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul 

Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui 

Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti 

iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva. Dupa 

trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula „devenea” 

o daca romanizata. In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l 

numeasca pe Aureolus „hatmanul calarimii Avreulus Dacul”. Deci, atat 

pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci 

dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a 

dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific 

furnizat de izvoarele scrise. 

Aceasta falsificare persista 

pana astazi, iar istoria oficiala 

nu recunoaste originea dacica a 

acestor imparati. Stergerea dacilor 

din istorie pare sa fie urmarea unui 

blestem ce s-a nascut demult, dar 

continua si astazi. Istoricii nostri 

desavarsesc opera celor ce au ars 

scrierile despre daci si i-au lasat intrun 

intuneric ce pare sa nu se mai 

sfarseasca. 

7041

CONSEMNĂRI 

Ion Ifrim 

O ZI DIN VIAŢA LUI CARAGIALE 

TEHNICA LOVITURII DE 

STAT LA NIVEL DE JUDEŢ 

-compendiu- 

(simplu exerciţiu de stil) 


Ploieştenii sunt în culmea entuziasmului. 

Clasa proletariatului revoluţionar se află în 

culmea fericirii. Evenimentul este sărbătorit 

cu friptură şi cârnaţi cu usturoi, amintind de 

lumpenproletariatul Parisului anilor 1849, 

condus de Napoleon al III-lea, şeful societăţii 

lui 10 Decembrie. Suntem îndreptăţiţi să 

credem că junele iacobin Caragiale, ştia nu 

numai de existenţa conspiratorilor ploieşteni, 

din rândul cărora, la numai cei şaptesprezece 

ani ai săi, se revendică, spre exasperarea 

mamei sale, dar şi de subordonarea acestora 

faţă de centrul conspiraţiei. La o lectură 

mai atentă (trimiterea conţine un aluziv 

hibrid privind clasificarea încă de pe atunci 

ale unor dosare secrete pe care numai o 

binevenită lege a lustraţiei ar fi făcut posibilă 

cunoaşterea lor), rezultă că ar fi existat şi un 

centru, din moment ce autorul menţionează: 

„De cu seară din ajun, 7 august, mai mulţi 

conspiratori, între cari şi Stan Popescu 

aşteptând veşti (de unde? istoria nu poate 

încă spune).” Această, cum ar zice Călinescu 

în stilul său racambolesc, insolită tehnică a 

loviturii de stat la nivel de judeţ (înţelege 

ce vrei!) pusă la cale de un general rebel, 

mai degrabă, s-ar zice, dintr-un exces de 

zel, decât din conceperea vreunei strategii 

anume, se va solda cu un remarcabil succes 

de moment, cetăţenii ploieşteni (apelativ 

terminologic al tuturor Republicilor dar mai 

ales ale celor ce vor veni), cucerind cazarma 

Sf. Nicolae (în ochii revoluţionarilor, cum 

spuneam, o adevărată Bastilie), reuşind să 

preia puterea, însă pentru foarte puţin timp. 

Celelalte oraşe, prezumtiv participante la 

conjuraţie, mult mai precaute, aşa cum o vor 

cere ofiţerii conspiratori de la Furceni, nu vor 

schiţa nici un gest de solidaritate, ducând 

în cele din urmă la un eşec lamentabil, fiind 

arestaţi 41 de rebeli. Caragiale, care şi de 

data aceasta simte enorm şi vede monstruos, 

indică cifra de peste „şase sute de copii ai 

poporului în numai trei ore.” Cei suspecţi (nu 

golanii, ci teroriştii, printre care se număra şi 

junele autor ce va scăpa doar cu un arest la 

domiciliu), acuzaţi de subminare de stat, vor 

fi trimişi în faţa Curţii de juraţi din Târgovişte. 

Dealtfel presa locală a liberalilor radicali 

(consemnează infatigabilul documentarist 

Şerban Cioculescu în Caragialiana sa), va 

semnala la vremea respectivă, revoltătoarea 

şedere a generalului într-o celulă unde, 

pentru al doilea an, acesta va sparge ouă roşii 

de Paşti. Lucru paradoxal, oricât de mult ai 

scotoci prin arborele genealogic şi aşa destul 

de nebulos al acestei, cum bine observa 

Şerban Cioculescu, dinastii actoriceşti, nu se 

va găsi până la Caragiale vreun revoluţionar. 

Leteraţi, aşa cum nu prea şi-a dorit, da, dar 

revoluţionari?! Dimpotrivă! Acest mesianist 

de o zi al plebei proletare (întotdeauna vota 

cu opoziţia care-i era profund antipatică), 

cochetând în mijlocul camarilei socialiste, 

unde se bătea amical cu Gherea pe umăr, 

văitându-se de afacerile ce-i mergeau 

din ce în ce mai prost, iacobinul răspopit 

ce simte o arzătoare dorinţă de a intra în 

parlament, renegându-şi, spre sfârşitul vieţii, 

convingerile de altădată: „Să apăr Sfânta 

Constituţiune!”, girondinul cu nostalgia 

iacobinismului şi viceversa, asemenea unui 

Cănuţă om sucit (curat sucit!) îşi va denunţa 

chiar mama într-un limbaj vituperant ca 

fiind o „reacţionară” şi o „retrogradă”. Cel 

ce va deplânge cu mult amar soarta sabiei 

sale, crezând în mod sincer (!) că lupta 

pentru idealurile la care aspira avea o cauză 

dreaptă, va fi spre norocul său (îndrăznim să 

credem), şi a literaturii române, arestat de 

către mama sa la domiciliu, ratând în felul 

acesta dolcele farniente a unei deportări 

în îndepărtata Siberie, după cum şi-ar fi 

dorit-o, încercând, urmare a succesivelor 

lui falimente de mai târziu, să o acrediteze 

în ochii lui Gherea, întrebat fiind cum îi mai 

mergeau afacerile. Iată ce scrie remarcabilul 

Cioculescu în profundul său studiu despre 

om şi operă la capitolul Amintiri literare 

despre vechea mişcare socialistă: „Ca să mă 

întorc la capitolul nescris despre Caragiale 

beraru, cum îl numeau unii în derâdere din 

amintirile lui Ion Păun Pincio aflăm un lucru 

nou: poetul a fost impiegat la berăria lui 

Caragiale din Bucureşti. La care din berăriile 

lui ? Gambrinus, Tunelul sau Bene Bibenti din 

Şelari? În definitiv n-are a face! Principalul 

este că poetul a găsit un moment de 

refugiu din mizerie şi din literatură (iertaţi-mi 

tautologia) ca impiegat la o afacere ratată a 

lui Caragiale. Păcat că nu şi-a scris impresiile! 

Am fi avut o pagină lirică despre una din 

întreprinderile comerciale ale lui Caragiale, 

una mai reuşită ca cealaltă (penultima a 

fost cucerirea restaurantului gării Buzău, 

din primăvară până în toamna anului 1895 

când nenorocitul birtaş a vrut să-l facă marţ 

pe Gherea, antreprenorul restaurantului 

gării Ploieşti, afacere rentabilă). Amatorilor 

de vorbe de duh ale lui Caragiale le voi da 

după Constantin Graur, fostul meu director 

de la Adevărul, această anecdotă in extenso: 

La un bal socialist de anul nou un grup 

discută: Caragiale, Gherea, Ion Nădejde, 

Traian Demetrescu, Anton Bacalbaşa, etc. 

Caragiale în vervă, ca şi foarte des în toane 

paradoxale face elogiul ţarismului. Gherea îl 

întreabă: -Bine Iancule, dar dacă tu ai trăi în 

Rusia de când ai fi înfundat Siberia! Caragiale 

prompt şi cu înfocare: -Taci mă! Că-i mai bine 

în Siberia pe socoteala statului decât aici pe 

socoteala mea. De unde tragem concluzia 

că paradoxalul şi cheltuitorul Caragiale se 

descurca băneşte greu cu toată moştenirea 

Momuloaiei.” Asemenea eroului din Cântecul 

Nibelungilor, unde Volker mânuieşte şi sabia 

şi lăuta, la sfârşitul unei poezii intitulată 

amicului meu Gion, Caragiale scrie: „Scuzămi, 

Gion, acest pripelnic indigest ola padrio 

(…) ghiveci amestec talmeş balmeş.” 

Haimanaua se referea la „ipersensibilitatea 

ramolitei jupâniţe ce se cheamă Academia.” 

Pe Caragiale, cel despre care se spunea 

că nu şi-a terminat niciodată liceul (să fi 

fost de vină participarea sa la revuluţie?), 

refuzându-i-se mai târziu şi dreptul de a 

fi distins de Academia Română (poate că 

într-o Republică şansele lui ar fi fost altele), 

Eminescu îl propunea ca „ministru al tuturor 

mascaralelor din ţara turcească.” (Călinescu 

–Istoria…) Să fi fost ireverenţiozitatea 

aceasta o poliţă a poetului „nepereche”, 

plătită acestui gură spartă, „arhicanaliei”, 

cu care iubita sa comisese adulterul, pe 

care Maiorescu se codea să i-l aducă la 

cunoştinţă? „Pe Gherea îşi propunea să-l 

spele pe cap fiindcă refuzase Bene Merenti. 

Râdea de pernicioasa boală parlamentară a 

criticului care cetăţean român cutezase să 

se ocupe de marinarii revoluţiei (sic! n.m.) de 

pe vasul Potemkin.” De ce nene Iancule?! 

am putea întreba şi noi ca ipochimenul 

ce deplângea soarta imparţialului contabil 

Anghelache, ai uitat dulcele amor, iubirea 

juvenilă a celor ceasuri glorioase din 

Boborul? Care, ne întrebăm retoric, dintre 

cele două distincţii, recte cea de ministru al 

tuturor mascaralelor şi cea de academician 

i s-ar fi potrivit fostului garibaldin? Autorul 

Boborului îşi va rata şansa de a depune 

mărturie din îngrozitoarea casă a morţilor, 

aşa cum o va face Dostoievski. Căci, dincolo 

de plutarhianul paralelism al destinelor celor 

doi scriitori, o asemănare va exista totuşi. 

Făcând parte din grupul petraşevskiştilor, un 

astfel de gest (conspiraţie antimonarhică), va 

fi cât pe ce să-l coste viaţa pe Dostoievski. 

Se ştie că autorul Demonilor, aflat la un pas 

de a fi împuşcat de un pluton de execuţie, 

va fi deportat în cele din urmă la patru ani 

de detenţie în Siberia. Aflat în faţa morţii, 

tânărul pe atunci Dostoievski, va povesti cu 

o luciditate înfiorătoare a detaliilor tragedia 

sentimentelor simţite pe propria-i piele în 

premomentele executării. Un Caragiale, vă 

ve-ţi întreba cu stupoare, în faţa plutonului de 

execuţie?! 

Să ne închipuim, o dată cu prezumtiva 

deportare a lui Caragiale în Siberia, un 

binecuvântat gulag în care toate personajele 

din solidaritate faţă de autor l-ar urma. 

Ne-o putem oare închipui pe Miţa Baston 

îmbrăcată într-o pufoaică zdrenţuită, 

fanatica republicană persecutată tocmai 

de republicanii veniţi la putere, pe Agamiţă 

Dandanache, decrepitul care abia dacă şiar 

mai duce zilele prin barăcile împrejmuite 

cu gardurile din sârmă ghimpată, pe Fănică 

Tipătescu, prefectul de altădată al judeţului, 

berbant, spilcuit, încă păstrându-şi papionul 

pe pielea goală, trăgând la roabă şi făcânduşi 

norma pentru două sute de grame de 

pâine?! 



REMEMBER 

[ Despre cîteva vorbe nechibzuite ale lui 

H.-R. PATAPIEVICI ] 

Bună seara, stimaţi telespectatori. Deşi e duminică, regret 

că nu am un subiect mai comod şi mai liniştitor pentru astă seară. 

Va fi vorba de Horia-Roman Patapievici şi cîteva gînduri ale sale. 

Vreau să fie limpede pentru oricine mă ascultă că văd 

în acest autor una dintre vocile cele mai inteligente şi mai 

pătrunzătoare din spaţiul ideatic românesc la ora actuală - şi numi 

ascund mîndria că, în calitatea mea de critic literar, am fost 

printre cei dintîi care au sesizat valoarea cu totul excepţională a 

acestui spirit. Vigoarea gîndirii sale, sinceritatea uneori disperată, 

frenezia carteziană a ideilor, stilul îndeobşte matur şi precis, 

inconfundabil în radicalitatea sa latin-neologistică - toate acestea 

nu pot să nu impună oricui e de bună-credinţă. 

Despre cartea sa cea mai recentă, conţinînd articole şi 

eseuri politice, am scris o cronică dublă în revista Dilema. Mai 

spun o dată şi din acest studiou : cu o foarte mare parte a 

judecăţilor politice sau istorice ale lui Horia Patapievici sunt de 

acord, văd lucrurile ca şi el, fie că e în cauză regimul actual, fie 

că e vorba de fapte din trecutul României. 

Unul din punctele în care mă despart de sagacele 

eseist este credinţa sa că o mîntuire pentru poporul nostru ar 

reprezenta-o soluţia VOTULUI CENZITAR, care mie mi se pare 

un mare pas înapoi; ideea că ar urma să voteze numai cei care 

au mulţi bani - printre ei aflîndu-se şi mulţi dobitoci, şi Patapievici 

ştie asta - mă sperie ireversibil. 

Dar subiectul acestei seri e un alt punct de divergenţă. Voi 

merge, în minutele pe care le mai am, pe linia indicată de Garabet 

Ibrăileanu într-una din cugetările sale din culegerea Privind 

viaţa: Celor pe care-i stimezi, fă-le onoarea intransigenţei tale. 

Încă de cînd i-am citit cartea, îmi bîntuie în cap cîteva aserţiuni 

ale lui Horia Patapievici privitoare la limba română şi la firea 

(la feldeinţa) românească. Şi Caragiale, şi Drăghicescu, şi 

Ralea, şi Mircea Vulcănescu, şi Cioran şi G.Călinescu au emis 

consideraţiuni aspre, neconvenţionale, neconcesive despre 

cusururi ale firii noastre ca popor, şi - ne place ori nu - trebuie să 

ni le asumăm. Numai abecedarele tîmpe şi naţionaliştii dezaxaţi 

ne văd ca pe un neam strălucitor, plin numai de calităţi. Deci, 

nu numai că nu resping de plano dezvăluirea defectelor noastre 

naţionale, ci dimpotrivă, văd în această acţiune mentală o şansă 

de cauterizare, de îndreptare. Cu condiţia să fie făcută raţional. 

Ei bine, sunt în paginile lui Patapievici cîteva fraze care au un 

caracter cu totul i- sau a-raţional, părînd scrise cu nechibzuinţă, 

la o furie oarbă. De vreme ce, însă, autorul le-a re-publicat 

acum, înseamnă că le acordă girul, chiar şi «la rece», după ce 

s-a calmat. Or, dacă suntem oameni care CRED în CUVINTE (şi 

dacă nu credem, de ce-am mai scrie şi vorbi?!), cum se poate 

afirma că 

„radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei, o 

umbră fără schelet, o inimă ca un cur”?? 

Perlele elevilor 

Să nu zicem că românii nu au talent 

Bacalaureat 2009 

° Inima este cel mai important organ genital al omului. 

° Cu ajutorul cainelui Vitoria Lipan si-a gasit foarte repede 

zacamintele sotului. 

° In 1877 trupelor rusesti li s-a permis sa traverseze 

teritoriul Romaniei, impreuna cu 

tancuri si avioane, iar romanii le-au dat mancare si cazare 

contracost. 

° Drumetii veneau la Hanul Ancutei pentru a minca si a 

bea vin din ulcicile noi ca alea 

vechi erau sparte! 

° Un profesor intreaba o eleva: cine a scris poezia 


Nu se răsuceşte oare, 

în mormîntul de la Păltiniş, 

autorul Sentimentului 

românesc al fiinţei la auzul 

acestor monstruozităţi? 

Eu nu spun că suntem 

neapărat mai breji ca alţii: 

vorba francezului: Ni cet 

excès d’honneur, ni cette 

indignité!, nu vreau nici 

ridicare în slăvi, dar nici 

înjosire! Cum să compari 

cu excrementele (!) felul 

de a fi al unui popor care, 

bun-rău, a ieşit în mai George Pruteanu 

puţin de 80 de ani din 

feudalitate (din 1850 pînă în 1930) şi s-a integrat civilizaţiei 

europene? şi de ce «fecalele» ca termen de referinţă?? Pot 

admite că suntem mediocri, mijlocii, călduţi, amestec de bun 

şi rău, dar NU josnici, NU murdari, NU ignobili ca dejecţiile! 

?Are poporul român o «inimă ca un cur»? Iartă-mă, Horia 

Patapievici, dar asta e o prostie şi se pare (n-am spus-o eu) că 

prostiile oamenilor inteligenţi sunt pe potriva mărimii inteligenţei 

lor! Dacă aşa ar fi inima noastră, atunci inima Franţei de la Vichy 

cum e? dar a Germaniei care l-a votat liberă pe Hitler? dar a 

Rusiei care a îndurat 70 de ani de comunism? dar a Poloniei care 

a dispărut de atîtea ori de pe hartă? 

Iertată să-mi fie francheţea, dar un om de valoarea 

lui Horia Patapievici trebuie să-şi măsoare bine cuvintele, 

pentru că, de la autoritatea sa, cuvintele sunt fapte. 

Şi încă o vorbă, doar: 

„Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai 

vorbim sau trebuie să o folosim numai pentru înjurături”, 

scrie el, fără să-i tremure mîna, într-unul din eseuri. Ce 

frază goală şi fără Dumnezeu, de vreme ce în chiar cartea sa 

se află doar una sau două “înjurături” şi, în rest, numeroase 

gînduri deştepte, exprimate în această rău famată limbă română. 

Stimaţi telespectatori, bună seara! 

NOTĂ DIN 2005. Am avut, după difuzarea acestei 

emisiuni, cîteva conversaţii, telefonic şi, apoi, faţă-n faţă, cu H.- 

R. Patapievici. Îi ceream, în esenţă, să iasă din metaforă şi să 

transforme acele insanităţi în concept (ce înseamnă “inimă ca un 

c...”? ce înseamnă “radiografie ca fecala”?) Era supărat şi insista 

mult pe diferenţa de “tiraj”: cartea lui, cîteva mii de exemplare - 

emisiunea de la Pro TV, sute de mii de auditori. I-am oferit, ca 

«drept la replică», spaţiul întreg, de 5 minute, al unei emisiuni 

Doar o vorbă săţ-i mai spun. Nici pînă azi n-am înţeles de ce nu 

l(e)-a folosit. 

“Luceafarul” .... ea raspunde: Tudor Arghezi. 

° Scoala Ardeleana nu a avut propriu-zis sediu, din lipsa 

de fonduri austro-ungare. 

° Alexandru Lapusneanu s-a tinut de cuvint atunci cind a 

spus: “De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu!” Dovada 

ca azi cel mai intilnit nume este Popescu. 

° Poezia “Sburatorul” de Ion Has Radulescu este un 

omagiu adus aviatorilor romani. 

° Mircea cel Batrin a fost inmormintat la Cozia impreuna 

cu umbra sa 

° Dintre cele cinci scrisori trimise de Eminescu, prima 

este considerata a treia.. In “Scrisoarea a treia” se desfasoara 

batalia de la Rovinari. 

° Mihai Eminescu si-a intitulat poezia “Din valurile 

vremii...” vrand sa sugereze vremea si apoi nu a mai continuat 

titlul din nu stiu din ce motiv s-a razgandit si a inceput strofa I... 

° Manole a pus-o pe Ana la zid si a inceput sa o lucreze. 

° Poetul îsi asteapta iubita ca împreuna sa cutremure o 

barca. 

7043

RESTITUIRI 

O problemă literară 

(text din volumul Critice, 

autor Constantin Dobrogeanu-Gherea) 

(apărut în Lumea nouă, 1895, an I, nr. 115 şi 122. 

Reprodus în Studii critice, vol.III) 

Opinia publică şi critica literară din ţările civilizate e 

preocupată acum de o problemă literară stranie la prima vedere, 

puţin explicabilă – aceasta e reînvierea, renaşterea unor stări 

sufleteşti şi a unor formule literare de mult trecute, pe care neam 

învăţat să le credem moarte ca toţi morţii, fără putinţă de 

reînviere. E iarăşi vorbă, iar discuţie, din zi în zi mai pasionată, 

asupra misticismului, simbolismului, exotismului, fantasticului 

în literatură, ca în timpurile crâncenei lupte între romantism şi 

naturalism. E de ce să te miri, să te uimeşti. 

E doar aşa de puţină vreme de atunci – numai câţiva ani 

– de când naturalismul a învins hotărât şi definitiv romantismul; 

sunt câţiva ani de când domnia naturalismului biruitor nu numai 

că n-a fost pusă de nimeni la îndoială, dar era greu de prevăzut 

sfârşitul acestei domnii. Se înţelege: oamenii culţi ştiau foarte bine 

că un curent literar, oricât de puternic ar fi, nu poate să dureze 

veşnic, după cum nimic nu durează veşnic pe lumea aceasta, 

şi în schimbarea şi evoluţia vieţii sociale trebuie să se schime 

şi curentele literare, care sunt una din multiplele manifestaţiuni 

ale acestei vieţi. Dar aceasta se ştie a priori, încolo însă nimeni 

nu putea să prevadă nici caracterele acestui curent literar care 

va disputa domnia naturalismului şi cu atât mai puţin se putea 

prevedea o manifestare atât de apropiată a acestui curent nou. 

Şi era şi greu, foarte greu de prevăzut ceva. Naturalismul 

era şi e şi acum aşezat pe nişte baze foarte puternice de neclintit. 

Critica literară a dovedit cu atâta claritate 

şi cu o bogăţie atât de mare de argumente 

că naturalismul e un copil legitim al epocii 

noastre, că e copil legitim al epocii noastre, 

că e strâns legat de întreaga dezvoltare 

socială contemporană, că spiritul omenesc, 

ajuns la maturitate în ştiinţă, nu mai poate 

să se mulţumească nici în artă cu idealismul, 

simbolismul şi fanteziile romantice; alături cu 

enorma dezvoltare a ştiinţelor exacte, formula 

naturalistă în artă se impunea. Omenirea 

civilizată, care a biruit forţele oarbe ale naturii 

şi a pus în serviciul omului aburi şi electricitate, 

necesar trebuia să ajungă la o literatură care 

tinde să pătrundă sufletul omului, viaţa socială 

a oamenilor prin zugrăvirea adevărată a acestei 

vieţi şi a acestui suflet. 

Iată în câteva cuvinte, acele puternice 

temelii teoretice pe care critica literară, 

bineînţeles, a fost aceea care a dat viaţă 

naturalismului, ci arta naturalistă a cea care 

a creat mai curând acea critică. Naturalismul 

numără între artiştii săi pe unii din cei mai mari scriitori care 

i-a avut omenirea, cum sunt Balzac, Tolstpi, George Eliot şi o 

pleiadă întreagă, internaţională, de scriitori geniali; aceştia sunt 

artiştii care au procurat victorie naturalismului. 

Se înţelege că înainte, şi acum chiar, naturalismul n-a 

dovedit o formulă rigidă căreia toţi să se supună – au fost 

neînţelegeri şi discuţii, care urmează, de altminteri şi acum. Iată, 

spre pildă, unele din aceste chestii care provocau neînţelegeri. 

Unii din scriitorii noului curent literar, sub cuvânt că arta 

naturalistă trebuie să zugrăvească viaţa reală aşa cum este, 

căutau să zugrăvească tot ce e mai stupid, mai respingător în 

viaţă: noroiul vieţii. Alţii, pentru acelaşi cuvânt, cădeau în cea mai 

abjectă pornografie. Aceste exagerări, legate de nenorocire, de 

un nume ilustru, de Zola, au putut să fie uşor combătute, fiindcă 

reprezentanţii cei mai mari ai curentului literar, din Englitera şi 

Rusia au fost împotriva acestor exagerări. O altă chestie literară, 

care de asemenea a produs discuţii pasionate, a fost următoarea: 

dacă scriitorul zugrăveşte viaţa reală care-l înconjoară, o 

reproduce el oare obiectiv, ca un aparat 

fotografic, ori personalitatea proprie 

a artistului se oglindeşte în această 

reproducere a vieţii? Toate aceste şi 

multe alte probleme literare au fost 

dezbătute şi lămurite, şi un cititor care ar 

vrea să facă cunoştinţă cu ele ar putea 

să le găsească în articolele critice ale 

lui Zola, articole războinice, scrise cu 

multă putere polemică, din nenorocire, 

însă, de multe ori foarte superficiale. 

Acela, însă, care a dat o formulare 

adevărată naturalismului n-a fost nici 

Zola, nici vreun critic cunoscut: a fost 

tot un artist, mai puţin muncitor, poate mai puţin viguros decât 

Zola, însă un artist mai fin, mai mare, mai pătrunzător - a fost 

Maupassant. În prefaţa lui la romanul Pierre et Jean, Maupassant, 

în câteva pagini, dă o formulare adâncă, pătrunzătoare, genială, 

naturalismului. 

Şi iată acum, când naturalismul numără printre ai săi pe 

cei mai mari scriitori contemporani; când, ca o formulă literară, 

ajunge la atât de clară conştiinţă de sine, încât poate fi formulat 

într-un mod desluşit şi hotărât în câteva pagini; când domnia lui 

exclusivă părea a fi asigurată, tocmai atunci începe să se nască 

un curent literar, nu neasemănător, ci diametral opus curentului 

dominant. 

Defecţiunile încep chiar între cei mai iluştri reprezentanţi ai 

lui. Astfel, în ultimele romane ale genialului formulator al acestui 

curent, Maupassant, se simte peste tot un lirism personalist, iar 

nuvelele lui din urmă, cum e admirabila nuvelă Le Horlà, sunt 

pătrunse de un misticism spiritist care n-are absolut nimic a face 

cu naturalismul. Un alt scriitor de talent, Paul Bourget începe prin 

romane care zugrăvesc viaţa reală, dar curând trece la altele 

care sunt nişte disertaţiuni psiho-filozofice, şi acum în urmă scrie 

nişte romane pe tema mistică că unica scăpare a omenirii de azi 

din zbuciumările ei dureroase e să se arunce în 

braţele religiei catolice. 

Dostoievski capătă înrâurirea imensă 

ce o are nu prin analiza sa genială psihică, ci 

mai ales prin misticismul şi lirismul umanitar ce 

conţin operele sale. 

Tolstoi, după ce a scris câteva 

capodopere, care formează mărgăritarul cel 

mai preţios în literatura naturalistă, ajunge pe 

urmă să-şi repudieze propria sa operă şi să se 

arunce într-un misticism absurd, făcând o nouă 

religie neo-creştină. Şi, drept vorbind, renumele 

universal de care se bucură îl datorează nu atât 

genialelor sale romane Război şi pace, Ana 

Karenina, cât faptului că e şeful unei religii noi. 

George Eliot a ajuns în ultimele sale 

creaţii la un misticism analog, deşi nu identic. 

În romanul lui din urmă, La petite 

paroisse, Alphonse Daudet ajunge la cel mai 

perfect tolstoism. Această petite paroisse, mică 

bisericuţă, Alphonse Daudet o ridică faţă de 

marea biserică oficială, şi această mică biserică 

reprezintă adevăratul creştinism, cu toată evlavia, cu toată 

supunerea creştinească, şi în această supunere, şi în această 

umilire creştinească, Daudet pare a vedea scăparea din criza 

morală prin care trecem, scăpare din trufia şi egoismul nostru. 

Din această debandadă mistică a tuturor căpeteniilor şcolii 

naturaliste literare a scăpat doar Zola, fie pentru că e un cap mai 

practic, fie poate pentru că e mai puţin artist decât ceilalţi. În orice 

caz, această debandadă mistică a marilor scriitori naturalişti e 

de cel mai mare interes ca simptom social şi ca simptom literar. 

De-altminteri, misticismul a atins numai concepţia filozofică 

şi morală a acestor scriitori mari şi foarte puţin însăşi arta lor, 

formula lor artistică. Sunt prea mari personalităţi ca să-şi poată, 

de azi până mâine, schimba însuşi modul de creare artistică. 

Misticismul marilor scriitori arată însă ca în adâncimile vieţii 

sociale fermentează noile idei şi sentimente, care la un timp dat 

vor cere o formă artistică nouă, un curent literar nou. Şi aceasta 

din urmă, în adevăr, a început să se producă. 



Frumoasa adormită a 

Campaniei 

Dimineaţa-mi risipeşte visele ce mi-au hrănit gândurile 

în timpul nopţii. Mă simt de parcă aş trăi ultima secvenţă 

dintr-un film numit viaţă. Un sentiment de înstrăinare mă 

cuprinde la vederea geamantanului care mă aştepta în hol 

să-mi răpească sufletul într-o altă lume. 

Aşa a început ziua când, alături de alte persoane, am 

luat drumul către “ţara unde curge lapte şi miere” în variantă 

europeană. 

Peninsula “ciubotă” (căci spre ea ne îndreptam) 

scăldată în ape de mare părea “tărâmul făgăduinţei” pentru 

imigranţii de diverse naţiuni. 

Ce m-a determinat să-mi las o parte din viaţă în 

codrii de brad pictaţi în alb şi să-mi conduc gândurile spre 

alte orizonturi? Ei bine, nu ştiu exact! În mod cert nu a fost 

dorinţa de avere- poate că mai mare a fost curiozitatea 

de a savura arhitectura romană, amintirile unui neam 

vrăjit de bucătăria mediteraneeană (iami!) sau dorinţa de 

a-mi cunoaşte rădăcinile 

străvechi (sâc!). 

Drumul a fost lung 

– un timp preţios pentru 

reflectare dacă gândurile 

n-ar fi rămas închise 

afară în frigul cu tentă de 

ianuarie . La întâlnirea cu 

“regina nopţii” (când am 

păşit teritoriul Italiei) n-am 

remarcat prea multe, aparte 

autostrăzile incandescente 

şerpuind printre munţi şi 

tunelurile à la Disneyland. 

Noi am părăsit 

îmbrăţişarea munţilor de pe 

autostradă şi am început 

să coborâm către Regiunea 

Campania unde reprezentantă de vază a vechii 

culturi italiene este Provincia Avvelino. Aici 

maşina a luat din nou drumul unui munte. 

“Final destination” este localitatea 

Montefusco situată pe crestele bătrânului munte 

cu acelaşi nume- italienii o numesc Montagna di 

Montefusco. 

Traseul care ne duce către localitate 

îmi pune la grea încercare stomacul stimulat 

de înclinările maşinii în acord cu ameţitoarele 

curbe care urcă…şi tot urcă. Parcă te-ai pierde 

printre Cheile noastre moldoveneşti deşi distanţa 

fizică măsoară mai bine de 2600 km iar codrii 

“eminescieni” de acasă sunt înlocuiţi de pleşuvii 

castani. 

Montefusco este o localitate (comune 

în italiană) care trăieşte prin cei 1400-1500 de 

locuitori, fiind considerată “creierul muntelui” 

datorită importanţei sale istorice şi culturale. 

Dintre “sfinţii” care aparţin muntelui şi înconjoară 

acest loc se pot aminti: San Nazzaro, San Nicola Manfredi, 

Santa Paolina, San Giorgio del Sannio, San Martino şi altele 

(p.s. în Italia numeroase localităţi poartă nume semnificativ 

religiose). 

Poveştile vechilor (vecchio = bătrân) de pe munte pun 

originea numelui Montefusco pe seama norilor vânjoşi care 

acoperă vârful muntelui (fusculus = obscur); unii dintre ei 

sunt credenţi ai teoriei conform căreia ar fi existat o cetate 

samnită care se numea Fusulae, adică luminoasă datorită 

focurilor din templele samnite. 

După cucerirea de către romani numele cetăţii s-ar 

fi transformat în Fusculus (obscur) întrucât armatele ar fi 

distrus templele şi implicit focurile. Desigur părerile sunt 

împărţite – apar chiar şi surse lombarde care atribuiesc 

numele muntelui unui nobil numit Fusculus. 

Ruinele rămase să înfrunte trecerea timpului şi 

poziţia geografică a localităţii confirmă teoria cetăţii antice 

locuite de samniţi ; cetatea a îmbrăţişat apogeul dezvoltării 

după “descălecatul” lombarzilor. 

În pas cu timpul localitatea Montefusco –important 

reper al vechiului Regat napoletan (Regno di Napoli)- a 

împărtăşit “opinii războinice”, a adăpostit nume preţioase 


ale istoriei peninsulare 

(Federico ll, Manfredi) dar 

a şi pedepsit mulţi alţii. 

Beneficiind de minunata 

poziţie strategică Montefusco 

era un loc vânat (în sensul 

pozitiv) de marii nobili ai 

ţinutului, de către clerici dar 

şi de către persoane mai 

puţin recomandabile (hoţi, 

trădători). 

Muntele zămislise 

chiar şi o academie –loc unde 

se “tratau” valorile ţinutului, 

dintre acestea s-a remarcat 

istoricul Eliseo Danza care a 

creionat în paginile sale gloria 

acestui loc. 

Se spune adesea 

că toate lucrurile bune au un 

sfârşit (nu că cele rele n-ar avea 

REPORTAJ LITERAR 

Elena Hanganu 

aceeaşi destinaţie finală) aşa că prin secolul al Xlll-lea “les 

amis” din noul guvern francez au considerat localitatea 

prea mică pentru a fi “capitala” principatului. În 

faţa tehnologiei inovative istoria a cam pierdut 

teren iar centrul de greutate zonal a fost mutat 

la Avellino- aşa a început transferul de creiere: 

avocaţi, notari, sacerdoţi, nobili au părăsit sălaşul 

muntelui emigrând către Avellino. 

Dintre episoadele istorice nu putem 

trece cu vederea vizita naziştilor care au ocupat 

localitatea în timpul celui de-al doilea război 

mondial. Inima acestui loc care s-a hrănit cu 

istorie a încetat să bată, suflul de viaţă tinerească 

este foarte redus în timp ce bătrânii par a fi tot mai 

numeroşi astăzi. 

Gloria localităţii o citeşti pe zidurile 

anticului Castello Longobardo (în română Castelul 

Lombard) care adăposteşte amprenta suferinţelor 

de lagăr ale unor patrioţi napoletani. Aici, în 

subsolul structurat pe 2 nivele este închisoarea 

care, vecină bună cu frigul 

montefuscan şi umiditatea 

încăperilor scavate în 

piatră, era considerată o 

fiară feroce (lo Spielberg 

dell’ Irpinia). 

Puţini dintre patrioţii 

care au făcut cunoştinţa 

locului (Carlo Poerio, Nicola 

Nisco, Michele Pironti, etc) 

au ieşit vii , întărind dictonul 

încarceraţilor: Chi entra a 

Montefusco e poi ne esce 

puo dire che in Terra nasce 

di nuovo! care-va-să-zică 

Cine intră în Montefusco 

(închisoarea) şi apoi iese, 

poate spune că a renăscut 

pe Pământ! Aş fi încercat să scriu zicala în dialect napoletan 

dar, sincer, abia reuşesc să-l pronunţ. Deşi are muzicalitatea 

graiului italian dialectul napoletan pare o altă limbă străină 

Pe întreg teritoriul montefuscan ruinele ne spun 

propriile poveşti: 

- Chiesa di San Giovanni del Vaglio (biserică) 

conservă încă amprentele papilor Callisto ll şi Onofrio 

ll, care au propovăduit voia Domnului între coloanele de 

marmură ale epocii romane şi picturile născute prin Evul 

Mediu; 

- Monastero di Sant’Egidio (mănăstire) care a văzut 

lumina prin secolul al XVll-lea a sfătuit copilăria înţeleptului 

Padre Pio prin 1908 când acesta nu-şi întâlnise încă vârsta 

de 12 ani. 

O felie de cultură (dacă ceea ce v-am spus până acum 

nu vă face foame de frumos) ne întinde artistul Alberto 

Sforza prin lucrările care îşi au sălaş sub protecţia bisericii. 

Desigur minunăţiile nu se opresc aici; printre punctele de 

interes mai întâlnim Chiesa di San Bartolomeo Apostolo 

(biserică), Chiesa di San Francesco di Assisi (biserică), 

Corte Baronale, Oratorio, etc. 

“Ruinele arhitecturale” sunt puntea de legătură a 

populaţiei cu trecutul glorios al localităţii de pe munte. În 

faţa războiului declarat de tehnologia modernă în perpetuă 

schimbare şi devoltare locuitorii şi-au dăruit zilele vechilor 

î 

7045

MOZAIC 

Garibaldi şi România 

Marco Baratto 

Despre Giuseppe Garibaldi s-a spus că “s-a prezentat 

minţilor şi inimilor popoarelor Italiei, Americii, Franţei, Angliei, ca 

un vis devenit realitate”. Este just să se recunoască faptul că 

“visul Garibaldi” nu le-a fascinat numai pe acelea, ci şi minţile 

şi inimile românilor. 

România, pe atunci divizată în diferite state precum Italia, 

ca şi aceasta aspira la unitate şi independenţă. 

De mai mult timp, emisarii mazzinieni parcurgerau 

teritoriile româneşti făcând prozeliţi în oraşe şi sate şi în orice 

clasă socială. Mazzini obişnuia să scrie că italienii şi români sunt 

popoare “dublu înfrăţite, prin origine şi credinţă politică” şi 

ziarul Românul, vorbind de Italia o numea 

“ţara noastră mamă”, probabil pentru că 

ambele au dat Eroului celor două lumi 

aceeaşi susţinere pasionată. 

Primul război de independenţă 

italian din 1848/49 şi mai mult al doilea 

din 1859, au reaprins în români aspiraţia 

pentru un stat naţional unic românesc 

independent care, ţinând cont de 

caracteristicile lor - unicii latini în marea 

de populaţii slavofone şi germanofone care îi înconjurau - să-i 

unească. 

Numele victorioaselor bătălii italiene din Fermo şi Varese şi 

a celor italo- franceze din Magenta, Solferino, Melgnano, răsunau 

laolaltă în rândul intelectualilor şi a poporului şi fiind invitaţi de 

Rossetti să se asocieze exultării italienilor. La vestea fiecărei 

noi victorii, mii de români se înghesuiau în faţa Consulatului 

Sardiniei, manifestându-şi satisfacţia pentru succesele italiene; 

sperând să le repete pentru ei. 

Nici măcar sfârşitul, în 1949, a glorioasei Republici 

Romane, pe care Gazeta Transilvaniei îl considera “eveniment 

de importanţă istorică” şi în apărarea căruia pictorul românomoldovean 

George Năstăseanu şi-a pierdut un braţ, nu a 

influenţat popularitatea lui Garibaldi. 

Nenorocirea, dimpotrivă, a scos la lumină extraordinarele 

sale daruri de umanitate, curaj, stoicism, iar fuga în munţi, prin 

mlaştini, vânat de inamici, ţinând-o în braţe pe Anita aflată pe 

moarte din cauza febrei, a mişcat fantezia populară, atrăgându-i 

un val de emoţie şi simpatie care rămâne în continuare. 

Pe timpul Expediţiei Celor O Mie a lui Garibaldi (1860) 

pentru a îndepărta burbonii din Regatul Neapolelui şi celor Două 

Sicilii, şi care va duce la unificarea italiană, românii erau atât de 

numeroşi încât însuşi Garibaldi le-a propus să se lupte sub un 

unic drapel naţional, însă din cauza unor opinii discordante şi 

rivalităţi acest lucru nu a fost posibil. 

Însă avea dreptate Constantin Alexander Rossetti, 

directorul ziarului Românul, să scrie că aceştia erau “Legiunea 

Italiană a Dunării”. Anexarea (1861) la Regatul Sardiniei a 

statelor Italiei centrale şi meridionale, efectuată cu un consens 

tacit al Franţei, a suscitat un mare entuziasm în rândul românilor, 

care o considerau a fi un semn bun pentru cauza lor. De aceea, 

vestea faptelor de la Mentana din 1862, unde francezii, dotaţi 

cu arme foarte moderne cu tir rapid, numite “Chassepots”, au 

secerat voluntarii garibaldini care s-au dus să elibereze Roma, 

a stârnit o dureroasă stupoare în rândul italienilor şi românilor. 

Cu toate acestea, în 1870, la vestea izbucnirii războiului 

franco-prusac, Garibaldi, care se retrăsese la Caprera, s-a dus să 

apere Republica Franceză. În ciuda neîncrederii şi obstacolelor 

puse de francezi, Garibaldi reuşeşte să formeze Armata din Vosgi 

împotriva prusacilor, cu mult superiori numeric şi în ce priveşte 

armamentul, şi aduce singura victorie franceză în război, pe cea 

de la Dijon! 

La ordinele sale şi ale fiilor Riccioti şi Menotti, militează, în 

afara formaţiunilor franceze de “franc tireurs”, numeroşi voluntari 

italieni, români şi de alte naţionalităţi, care îmbracă cu mândrie 

legendara cămaşă roşie. Între timp, în Italia, pe 20 septembrie 

1870, bersalierii intră în Roma prin Porta Pia şi entuziasmul 

popular este la culme. 

Şi românii exultă, fiind adepţii unei politici de fraternitate 

între naţiunile oprimate, trag speranţă de la evenimentele italiene, 

speră afirmarea ideii de unitate naţională şi pentru ei. 

Garibaldi se retrage din nou la Caprera unde se transformă 

în agricultor, tăietor de lemne, crescător de animale, chinuit de 

reumatism şi de constrângerile financiare. Deseori ţintuit la pat, 

abandonează insula de puţine ori şi fără prea mare tragere de 

inimă pentru a se duce în Italia unde orice apariţia publică de-a 

sa se încheie cu un adevărat delir al mulţimii. În 2 iunie 1882, 

bărbatul care a dăruit Italiei independenţa şi un regat familiei 

Savoia moare cu seninătate. 

Doliului italienilor i se alătură cel al românilor. În presa 

românească, timp de o lună paginile ziarelor sunt pline de 

necrologuri, biografii, amintiri, corespondenţe din Italia. 

Românul a scris că “A iubit libertatea şi naţionalitatea, nu 

a petrecut nici o oră fără a se oferi cu abnegaţie pentru trimful 

acelor principii”, Steaua Dunării îl descrie drept “cel mai mare 

erou al democraţiei lumii vechi şi noi”, iar Gazette de Roumanie 

aminteşte într-o sinteză magnifică că “acesta aparţine atât Italiei, 

cât şi naţiunilor care luptă pentru reînfiinţarea lor”. 

Însă pentru România, spre deosebire de Italia, încă avea 

să se mai scurgă mult timp, aceasta realizând numai în 1918, 

la încheierea primului război mondial, visul patrioţilor români, 

înfiinţându-se actualul stat român care, odată cu recenta intrare 

în Uniune Europeană, a resudat legăturile istorice cu populaţiile 

care o compun. 

În special cu Italia, spre care, cu preferinţă faţă de altele, 

se îndreaptă o consistentă imigraţie de români, care, prin 

asemănările de limbă şi caracter, se integrează cu rapiditate în 

aşa măsură încât nu se disting deloc de populaţia originară. 

Pe de altă parte, tot din acelaşi motiv, numeroase firme 

italiene au găsit în România, care dispune de forţă de muncă 

instruită şi calificată, noi ocazii de muncă şi extindere şi dacă 

uneori în ziare sau la tv apar ştiri care pun într-o lumină proastă 

comunitatea română, este bine să amintim că “nu toţi cei cu 

paşaport românesc sunt şi români”: deseori, sunt de etnii a 

căror apartenenţă la o naţiune se limitează doar la deţinerea 

paşaportului. 

rituri: “cultura lui Bachus” care a 

atras marca DOCG (prestigiosa marcă 

a vinului Greco di Tufo) , apicultura, 

produse tradiţionale din castane, 

artizanat, etc. Privindu-i muncind 

te duce gândul la moţii de pe la noi, 

desigur dacă n-ar fi băbuţele haioase 

care fac jogging în fiecare dimineaţă 

sau şezătoarea băbaţilor concentrată 

pe jocul de şah de la cafenea. 

Deşi a rămas o localitate mică 

(de la 5000 de locuitori în 1900 astăzi 

nu se numără 1500) Montefusco 

obscurat de ploile şi zăpezile din 

iarnă (eu am prins şi câteva zile cu 

ninsoare) este o comunitate puternic 

animată la căldura soarelui de vară. 


Nenumărate sărbători religiose 

(Madonna del Carmine, San Antonio di 

Padova) , festivaluri şi târguri artizanale 

reunesc locuitorii muntelui în spiritul 

frumosului. Dintre toate se prezintă ca 

unicat concursul zonal Caccia al Tesoro 

(în română vânătoarea de comori) care 

supravieţuieşte muntelui încă din 1983. 

Concursul se desfăşoară anual în luna 

august răscolind diverse teme din 

istorie: barocul de pe munte, vechea 

academie. 

Noaptea învăluie muntele încet 

iar dacă aştepţi deşteptarea aştrilor 

ai impresia ca de acolo de sus îţi poţi 

sprijini tâmpla de stele- aşa cum face de 

secole Montagna Montefusco- această 

“frumoasă adormită” a Campaniei.

FĂNUŞ NEAGU 

Creatorul de limbă 

română, strigat la Ceruri 

de Îngerul Său! 

Motto: „Libertatea este o nălucă(…) Eu am atins-o citind pătimaş, 

scriind sau mergând desculţ prin iarbă” 

FĂNUŞ NEAGU 

(dintr-un convorbire cu Marius Tucă) 

Mie greu să scriu despre un scriitor drag şi fost şef al meu, 

ca director al cotidianului Cronica Română, al cărui redactor şef 

era şi mai iubitul lui prieten – inegalabilul Mircea Micu. Alt dispărut 

prematur. Dimineaţa de ieri, pe la orele trei, trei şi jumătate, îi fu 

fatală Clasicului în viaţă Fănuş Neagu – Patriarhul Prozei româneşti 

contemporane. Acela care şi-a făcut din iubirea faţă de limba 

română un crez, citind şi scriind până în ultimele momente ale vieţii 

sale pământeşti. Aşa cum îi declara lui Marius Tucă, alt jurnalist 

inegalabil ce i-a fost aproape în ultimii ani de cumplită şi grea 

suferinţă. 

Din acelaşi interviu definitoriu pentru suprema dragoste faţă 

de limba şi literatura română, contrar a ceea ce declara marele 

fotbalist şi om de fotbal adevărat – Cornel Dinu, finul lui Fănuş 

Neagu, şi amândoi eroi ai romanului „Frumoşii nebuni ai marilor 

oraşe”, cel strigat la Ceruri de Îngerul său nu a trăit în deznădejde. 

Ci mai degrabă, într-o superbă şi autoimpusă retragere din viaţa 

publică şi literară, ca într-un post negru de politică şi politicieni. 

Imensul povestitor Fănuş Neagu ştia prea bine că atâta timp cât va 

trăi limba română nu va dispare nici Ţara Românească, aşa cum se 

străduiesc cei ajunşi din întâmplare la cârma României actuale, cam 

dată la mezat. Pe bucăţi sau cu totul. Aşa după cum cer interesele 

unei ţări vecine ce şi-a infiltrat o uniune în mai toate partidele postdecembriste. 

Blajinul Fănuş, ce-l ocăra şi nu-l ierta pe însuşi Nicolae 

Ceauşescu, după cum scria Adrian Păunescu în memoriile sale, nu 

se ferea să i-o spună la obraz lui „nea Tache Brucan”, cum îi zicea 

el „Mafaldei” de la Dămăroaia referitor la cei 20 de ani. Căruia i-ar fi 

cerut iertare acum, simţind că societatea românească îşi va reveni 

doar peste de vreo patru ori perioada prezisă de Silviu Brucan. 

Prozator până-n măduva oaselor, scenarist şi publicist aflat 

totdeauna numai şi numai în solda limbii române, Fănuş Neagu este 

părintele unor romane premiate de Uniunea Scriitorilor din România, 

dintre care se disting „Îngerul a strigat”, care i-a adus deplina 

consacrare, apoi „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe” şi „Scaunul 

singurătăţii”, al unor piese de teatru, toate premiate de aceeaşi 

USR, ale unor scenarii de film, scrise singur ori în colaborare, şi ele 

premiate. 

De o mare savoare rămân şi cele două cărţi de memorii: 

IN MEMORIAM 

„Cartea cu prieteni. Poeme 

răsărite din iarbă”(1979) şi „A 

doua carte cu prieteni”(1985). 

Trudind la masa de scris, numai 

cu tocul, stiloul ori creionul, Fănuş 

Neagu a mai încercat să le dedice 

şi duşmanilor săi o carte. Din 

bunătatea sufletului său şi din 

marea lui iubire faţă de oameni – 

sa oprit din scris. Şi-a dat seama 

că, în fapt, îi ieşea un al treilea 

volum din ciclul cărţilor cu prieteni. 

Povestitor şi nuvelist de 

excepţie, inspirat de lumea 

ţărănească, cam dispărută după 

colectivizarea forţată şi rămasă 

doar în filele îngălbenite ale 

marilor prozatori ai literaturii 

române, Fănuş Neagu s-a inspirat Ion Predoşanu 

şi din viaţa oraşelor ori a porturilor 

dunărene. A urbei natale – Brăila, deşi se născuse, al o aruncătură 

de băţ, în Grădiştea de Sus. El s-a impus ca unul dintre cei mai 

mari povestitori ai literaturii române. Prin pitoresc, lirism şi savoare 

lexicală, el s-a bucurat de o mare apreciere în rândul cititorilor. Şi a 

confraţilor, chiar dacă unii, mai invidioşi, îl acuzau de „metaforită”, o 

boală la care ei nu erau capabili să acceadă. 

Remarcabil polemist, Fănuş Neagu şi-a încrucişat spada 

inclusiv cu temutul Eugen Barbu, despre care, peste vremi, se 

exprima că „avea un suflet bun”. Nimănuia nu i-a rămas dator, 

răspunzându-le printr-o scrisoare „hienelor (de presă n-m.) 

înfometate de moarte”, adresat acelora care profesează insulta ca 

meserie. 

Cel care-a fost îndrăgit, ca director general al Teatrului Naţional 

„I.L. Caragiale”(1993-1997”, şi adorat de societarii şi actorii mari ai 

neamului. Tot el a scos din uitare şi revista „Literatorul”, creată de 

olteanul Al. Macedonski, conducând-o, ca director, între anii 1990- 

98. Apoi a lăsat-o în seama „sosiei” sale într-ale boemei literare şi 

cronicii sportive din revista „Luceafărul”– ca adevărat elogiu adus 

limbii române – nepreţuitului Mircea Micu. 

Alături de care, în Ceruri, va face proză şi publicistică aleasă, 

cordială, aşa cum îi plăcea să polemizeze altui mare dispărut şi 

amic de-o viaţă – Poetul Naţional şi publicistul de geniu Adrian 

Păunescu. În apărarea căruia a sărit, de pe patul de Spital, la Elias, 

unde s-a şi prăpădit, prin pamfletul „Hoitarii”, publicat după ce-l 

scârbiseră scârbele ce l-au atacat pe poet în ziua înmormântării. 

Unul antologic, aşa cum mai este pamfletul „Baroane” semnat de 

Tudor Arghezi, faţă de care îşi scotea tot timpul pălăria, numindu-l 

„Uriaşul Arghezi”. 

Fie-ne permisă, în încheiere, să-i şoptim, Nemuritorului Fănuş 

Neagu, că-i preţuim opera şi iubirea de limbă română. Nu-l vom uita 

niciodată. 

Dumnezeu să-l odihnească în pace! 


JURNAL DE CENACLU 

„Primăvară tu cînd vii, toate florile mângâi” 

Martie, parfum de primăvară. Tinerii noştri cenaclişti s-au 

întrecut în duelul vorbelor frumoase. Teona Păvăloaie, Adelina 

Bălan, Marina Raluca Baciu, Anca Mădălina Galu,Monica David, 

Ionel Dogaru, Dumitru Coşereanu (întâia oară în cenaclu), Virgil 

Lovin, Ştefania Oproescu…În interiorul sufletului, eseul Teonei 

Păvăloaie prin definiţie o încercare a ilustrării celor două stări 

primordiale: viaţă-moarte. Copila lui Dumnezeu - prin vocea 

autoarei lui, Adelina Bălan, este un text de factură calofilică (lord 

Denciu, decât!); Peştera lui Virgil Lovin ne acaparează atenţia. 

Este, fără discuţie, o proză bine scrisă, gândită, completă. Iubirea 

Ancăi Mădălina Galu nimic altceva decât un exerciţiu în căutarea 

propriei identităţi, ne-a încântat. Acordăm credit prin sublinierea 

aceluiaşi ID Denciu cucerit de simbolistica umbrelor roşu şi negru, 

fiinţând într-o atmosferă gri, mohorât. Cu un titlu precum textul, 

Călare înapoia unei fotografii,text semnat de Marina Raluca 

Baciu în maniera lui C.Hogaş, place mai mult decât poeziile citite 

de aceeaşi autoare. Gândirea poetică a înlesnit Ralucăi Baciu 

construcţia textului metaforic. Încercări curajoase iar exprimarea 

inversivă dă calitate textului. Despre poeziile Ştefaniei Oproescu nu 

voi mai nota nimic în plus. Desprinsă definitivă de trecut, Ştefania 

Oproescu prin: Scrisoare, Să zicem, Moartea păsării gheaţă, 

Mori de apă, etc., demonstrează saltul uriaş Determinări cerebrale, 


de trezire şi reafirmarea libertăţii feminine. Absolut! Orologiul lui 

Virgil Lovin a stârnit multe păreri .Şi pro şi contra. Întâlnire de gradul 

patru, cum a zis Petre Abeaboeru? Cea mai oportună a fost părerea 

lui Gabriel Funică: „Orologiul este simbolul timpului, iar proza se 

scrie la graniţa dintre veghe şi vis. Se suprapune cu un moment de 

intimitate dramatică. Este într-o vervă creatoare, efervescentă în 

căutarea propriului sine”. Din totdeauna scriitorului Gheorghe Andrei 

Neagu nu i-au plăcut diminutivele. Scad din valoarea textului, când 

sunt prea des folosite, a spus Gheorghe Neagu… Oricum, felicitări 

autorului. Pentru prima oară în cenaclu, Dumitru Coşereanu a citit 

un fragment de roman,Studii în gri. Compact,dens, meditativ, 

cursiv , dar mai curând poetic,textul ne-a luat piuitul. Mult talent, 

multă muncă, reuşita este garantată. Dumitru Coşereanu ne-a 

uimit. Neinspirat(?) Ionel Dogaru - a citit după acesta - proza 

Justiţiarul nopţii. Adulţii au avut multe de spus(pro şi mai ales 

contra!!!), junimea în blugi (cam depăşită expresia!) a găsit textul 

pe gustul lor. Comercial!Alert, atrăgător, cu subiect cotidian, ei bine, 

cei de o vârstă apropiată cu autorul, l-au aplaudat. Monica David 

,- „Mi-e dor de tine”; Adelina Bălan – „Trandafirul albastru”; Teona 

Păvăloaie – „Talentul creatorului. Clasamentul, în ordine aleatorie 

l-a făcut Gheorghe Andrei Neagu :1) Teona este prea confesivă, 

îi lipseşte arta transfigurării; 2)Monica, hârtia te intimidează este 

o mare discordanţă între discursul verbal şi cel scris. Îţi recomand 

să te înregistrezi; 3) pe Adelina o ştim, nicio modificare. Ar fi fost o 

formă de-ncheiere, dar cum martie e luna femeilor şi cum am fost 

dăruite cu câte o carte de versuri, iată …dar din dar…RAI(rar) se 

face!: Ne-am întâlnit din nou./ Tu, noapte înstelată,/ Eu, cerul 

plumburiu…/ Şi-n ochii tăi de fată/ M-am prăbuşit de viu/”(poezia 

NOI din vol. Lacrima iubirii semnat de Gheorghe Andrei Neagu) 

7047

Constantin Miu - Oglinda literara

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?