Constantin Miu - Oglinda literara

LICEENII
Tabăra de creaţie literară Vrancea
NODURI
Elev: Emilia Balint
Clasa: a Xl-a G
Colegiul Naţional „Emanuil
Gojdu” Oradea Categoria:
proză
Fruntea ei lipită de gresia albastră,
rece. Alesese modelul ăsta datorită
preţului. Nu avea nimic din ce îi plăcea,
în afară de culoare. înjura de fiecare dată
când aprindea becul în baie. Era o culoare
grea, cu noduri pe care le resimţea mereu
în tâmple. Şi totuşi, pereţii aceia fără stil
o priveau calm şi obositor de fiecare dată
când se dezbrăca, de fiecare dată când
urla, de fiecare dată când nu avea energia
să se spele pe dinţi. Iar acum o privesc
lipită de podea, rugându-se la ceva-ul
acela în care oricum nu crede. Nu crede
tocmai pentru că ea e acum nevoită să
stea lipită de podeaua umedă, plină de
scame, păr şi noroiul de pe cizmele pe
care le „tot” spală de iarna trecută.
A amorţit. Tragicul scenei în care
joacă, însă, o chinuie, o rupe. Simte
tavanul undeva pe cer. „încă o zi,
Doamne...” şopteşte răguşit, oarecum
înfundat. Se întinde, parcă muribund,
după pachetul de ţigări de lângă calorifer.
îl scăpase în apă când şi-a dat jos blugii.
După ce înjură de mama slugilor, a apei şi
a cepei, îl puse cu o gravitate neprefăcută
lângă calorifer. Acum că s-au uscat, îşi
îndeasă una în gură muşcând. Mereu
le muşcă. Aprinde focul cu chibriturile,
după ce inhalează usturător fumul de sulf
şi se abţine cu greu să nu pomenească
ceva şi de mama imbecililor de la fabrica
de chibrituri. Primul fum înţepător îi arde
gâtul. De abia la jumătatea ţigăni începe
să îi savureze gustul puturos. „Ar trebui să
mă las...” „Pe cine mint?”. îşi stinse gândul
cu un zâmbet ironic „la naiba cu pericolul”.
Rece, cu faţa mânjită de lacrimile negre
pornite din fardul de pe ochi, priveşte fără
vreun efort voluntar, un biet păianjen care
străbate peretele de deasupra chiuvetei.
în mod normal, ar fi urlat isteric şi ar fi fugit
ascunzându-se sub pătură verificânduse
până la cel mai mic detaliu dacă nu
cumva s-a urcat pe ea... dacă nu cumva a
intrat în ea. Acum, însă, se concentrează
pe săpuniera ruginită, promiţându-şi
că mâine va lua alta. Astfel îl ignoră, iar
vieţile lor paralele continuă „exact ca şi cu
ale străinilor de pe stradă” gândi. „Ciudat”.
„Ciudat de simplu” şopti în timp ce valul de
fum din plămâni îi ieşea printre dinţi.
Părul negru se întinde în valuri şi
noduri. Corpul greu apasă podeaua. Se
gândeşte la lună. O văzuse înainte de
a intra în casă anemică, rotundă, plată.
Cu picioarele înţepenite se ridică uşor,
aruncând ţigara în chiuvetă. Se priveşte
îndelung în oglindă, îşi studiază dungile
roşii de pe faţă. Strâmba lumină o
dezbracă. Ochii din oglindă nu sunt ochii
ei. Ochii aceia o privesc palizi, pierduţi şi
uitaţi. Sprijinindu-se cu mâinile de perete,
priveşte spre albul din chiuvetă. Simte
golul în frunte. în golul acela s-au cuibărit
ultimele zile. în albul banal al chiuvetei
priveşte şi simte amintiri. „în numele
Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, amin!»
sunt ultimele cuvinte pe care şi le aminteşte
clar. Apoi frânturi incoerente ale unor voci
moarte pentru urechea ei, străine: trist,
pare, moarte, rău, Dumnezeu, odihneşte,
viaţă, scurt, lung, cale. Apoi cuvintele s-au
transformat în litere şi apoi totul în linişte.
Ochii îi erau în alertă. Abia atunci o izbi
realul, viu. înţelese gaura care i se mărea
în suflet. îl îngropaseră lângă bunicii lui, în
aripa de vest a cimitirului. Crucile de lemn
stăteau batjocoritor de drept. Un peisaj
vertical pe morminte orizontale. Pământul
negru, umed ascundea tăcerea. Era cerul
celor din adânc. Ţinându-se de stomac,
înainta printre florile reci. Se opri apoi.
Crucea aceea tânără, crudă, nu îşi găsea
locul lângă cele vechi, putrede, mâncate
de ciuperci. „După un timp toate vor
arăta la fel» gândi, încercând să-şi mişte
cimentul din mâini.
Se cunoscuseră în liceu. Fruntea
înaltă, părul negru, zâmbetul, ochii de
sticlă maro erau ale unui chip cald, dar
grav. Au fost şapte ani pierduţi amândoi
de lumea din afara lor, încurcat fiecare
doar în nodurile celuilalt. Prima veste
despre cancer i-a ascuţit simţurile: simţea
negrul ce avea să urmeze, simţea tăcerea
tare, ascuţită. îl simţea cum dispare.
După o lună de tratamente, pe holul unui
spital lung, portocaliu se prăbuşi fărâmă
cu fărâmă pe jos. Trepida dur în mijlocul
oamenilor albi, scobind cu unghiile în
carne ca să elibereze durerea. „A murit” şi
disperarea se îneca în cuvinte.
Iar apoi, în faţa crucii crude,
cuvintele se terminaseră de mult. Stătea
inertă, tragică, cu ochii aţintiţi pe dunga
aurie de pe mâna stângă. înainte era un
cerc, acum nu e decât o dungă, rece şi
ea, o dungă cu un sfârşit, o dungă cu un
început. O scoase încet de pe deget şi
sufletul i se mici treptat. O durere fierbinte
i se prelinse din creştet până la călcâie în
timp ce vuietul straniu al vântului mişcă
umbrele. Se aplecă grav şi părul o urmă
revărsat peste umerii negri. Cu respiraţia
oprită înfipse inelul în pământ. Tremură
pentru că ştia că sub flori reci, iarbă rece,
râme reci el va rămâne veşnic cald. Cu
privirea aţintită la numele din faţa ei fruntea
albă se prăbuşi în noroiul bătătorit. Apoi
privirea întâlni cerul şi fruntea obosită se
încolăci lângă el ca în fiecare noapte din
DEBUT
6980 www.oglindaliterara.ro
acea parte a vieţii ei care a contat, care a
existat vreodată.
Clipeşte brusc. Mâinile-i strâng
peretele. Chiuveta albă se măreşte
uşor. Capul îi e suspendat în aer cu
ochii atârnând. începe amorţeala. îi
cuprinde spatele, genunchii, mintea. Ştie
că „sfârşitul nu-i aici”. Ştie că oricine-i
chemat sub pământ indiferent de drumul
crucii sale. Vântul va muta umbrele în
continuare. Luna palidă sau aprinsă,
va atârna moartă deasupra tuturor. Şi
tocmai legea asta sălbatică o pătrunde, o
opreşte în timp. Momentele ei moarte sunt
repausul gândului. Firea se va hrăni din
trecut până când acesta va fi şi el departe.
Cu trupul atârnând greu în fum se întoarce
pe podea. îşi aprinsese o ţigară înainte să
se prelingă, iar aerul crunt, întors îi apasă
plămânii, strivind firul de viaţă pâlpâind sub
sânul stâng. Se mai uită o dată în oglindă
şi se convinge de gravitatea frunţii sale.
încet, dureros îşi întinse pulpele şi-şi lipi
mâinile din nou de podea. Luna anemică
rotundă şi plată e undeva deasupra
tavanului. Părul negru e numai valuri şi
noduri. Fumul îi iese printre dinţi în timp
ce şopteşte cuminte într-o limbă rotundă,
pătrată. Privi la săpuniera ruginită căutând
cu celălalt ochi păianjenul. Dispăruse.
Simte ţigara în piept, dar o arde şi o
stinge. O lasă pe jos. Cu un efort înţepător
mută pachetul lângă calorifer. întorcânduse
îşi lipeşte faţa de podea „încă o zi,
Doamne” şi tace. Pereţii o privesc calmi
şi obositori. Le simte nodurile în tâmple.
Adâncitura de pe degetul mâinii stângi o
apasă. Ştie în sinea ei că groapa aceea
e prea adâncă, prea grea pentru oricine
altcineva ca s-o umple din nou. Degetul
stă acum gol, descoperit, stingherit de-o
libertate nedorită. Iar acea libertate amară
nu va mai putea fi prinsă şi încătuşată de
cercuri aurii niciodată. Un fir de transpiraţie
galbenă i se prelinse pe obraz în timp ce
fruntea cu dungi roşii se lipea de gresia
rece, albastră.
Pe cărările
universului
Deaconu Marius-Ştefan
Clasa a Xl-a A
Colegiul Naţional „Emanuil
Gojdu” Oradea
Categoria: Eseu
Bucurii deşarte, iluzii efemere, lupte
fără rost... Ce salbă de caracteristici
teribile putem să atribuim universului
nostru... Greşit! Nu universului per total,
ci doar lumii în care trăim, doar în acel
strop de viaţă dintr-o mare întunecată şi
îngheţată numit Pământ. Vieţile noastre
se scurg şi nu avem cum să luptăm cu
barierele impuse de legile după care este
guvernată lumea noastră. Nu avem cum...
Şi totuşi... Are rost să renunţăm la o luptă
î