Constantin Miu - Oglinda literara

Fănuş Neagu înaintea marii despărţiri
Amantul marii doamne
Dracula
– Editura Acaemiei Române, Bucureşti, 2011
Într-un mod neexplicit şi excepţional, romanul
„Amantul marii doamne Dracula” reprezintă o sinteză a
scrisului lui Fănuş Neagu, preluând atât elemente din cărţile
care configurează lumea rurală, spaţiul miraculos al Dunării
şi Deltei (precum „Îngerul a strigat”), cât şi romanele care
se obiectivează în spaţiul urban (vezi „Frumoşii nebuni ai
marilor oraşe”). Desigur, nu este cartea cea mai bună dar,
într-un fel, cea mai reprezentativă pentru evoluţia scrisului
fănuşian de lumi caleidoscopice şi personaje fără tipologie
stabilă, şi în această carte descoperim acelaşi autor cu
gândire metaforică, adeptul unui discurs narativ îmbibat
de lirism, dar atent la construcţia epică, amplă şi ramificată
care performează evenimente şi conflicte diverse, dar şi
conturând un impresionant număr de caractere în afara
tipologiei clasice, fiinţe lunatice, incapabile de acţiune,
dar cu reacţii explozive în situaţii-limită şi convergente
permanent în transa unei evaziuni onirice. Autorul vorbeşte
ca şi personajele sale, iar discursul auctorial rămâne chiar
mai exuberant liric decât intervenţiile personajelor. În acest
roman se găsesc câteva dintre cele mai reprezentative
pagini ale lui Fănuş Neagu – o descriere a nopţii
Echinocţiului de primăvară: „...timpul îşi pierde realitatea,
devine Netrecere, ore întregi stă neclintit, îndeplinind parcă
o poruncă: încetează să mai fii, aşteaptă, ţine-ţi respiraţia,
rămâi tăcut, cuminte şi necurgere.”
Noaptea epifaniilor de primăvară rămâne, în
fapt, momentul sublim de exprimare al lunaticilor lui
Fănuş Neagu (nu mult diferiţi de cei ai lui Ion Vinea din
romanul omonim, carte excepţională, postumă, aproape
necunoscută).
Cricita literară tradiţională a creat o prejudecată
inalienabilă după care lirismul ar fi duşmanul romanului.
Şi pe bună dreptate pentru că nici în romanul european
nu există cazuri de cărţi construite exclusiv din discursul
metaforic şi poetic. Dar, oare, un prozator, cu gândire
metaforică şi atracţie pentru discursul epic şi poetic,
pentru filonul narativ şi îmbibat de lirism, să fie incompatibil
cu romanul? Se vede treaba că nu, din moment ce, în
această formulă, avem câteva capodopere ale romanului
contemporan. Oare, o construcţie amplă şi ramificată epic,
care cumulează situaţii şi evenimente foarte diverse, chiar
contrastantă şi dă viaţă unui regiment de fiinţe livreşti şi
umbre mişcătoare, să nu fie roman?
Adevărul e că nu există o tradiţie pe plan european,
dar există în tipologia romanescă nu prea îndepărtată şi
chiar un model recunoscut de autor – Panait Istrati care
are chiar mai puţini urmaşi decât îl recomandă modul său
de redescoperire, ramificare şi resemnificare al povestirii
tradiţionale. Există şi un model „cult” de reformulare a
narativităţii prin care lirismul congener e înlocuit de accente
biologiste „de presupuse analize ale stărilor de conştiinţă
fulgurante”, model performat la noi de Hortensia Papadat-
Bengescu şi Camil Petrescu.
Aşa se poate explica, paradoxal, şi aderenţa la
realitatea în schimbare a unui martor cu ochi de poet. O
descriere a Bucureştilor
în timpul revoluţiei are
rezoluţia peliculei de film:
„Gara de Nord, spaţiu prin
tradiţie destinat convulsiilor,
li se păru nesigură, vânătă,
friguroasă. Tremurul
impertinent al răsturnării
orânduirilor vibra
cadenţat în aerul colţuros,
neospitalier, lipsit de
bogatele însemne ale celor
mai de seamă sărbători de
peste an, excepţie făcând
un pâlc de trei ţigănuşi
IN MEMORIAM
Aureliu Goci
scuturând, la ieşirea din Calea Griviţei, steaua cu pruncul
Iisus aureolat de podoabe de staniol sărace în luciri – o
reîncarnare ucigaş de mizeră şi profanatoare a astrelor
ce vor fi populat cerul deschis de deasupra Bethleemului.
Pe străzi, siluete încovoiate, autobuze şi tramvaie pe
jumătate goale, muşuroaie de zăpadă murdară, câini
slăbănogi, tancuri la fiecare răspântie, soldaţi năuciţi de
nesomn. Ştrengari cuprinşi de fiorul aventurii rostogoleau
cartuşe trase. Zuruitul strident le aţâţa imaginaţia. În Piaţa
Victoriei, Bob şi Valdi pricepură că marele nod al primejdiei
îl constituiau clădirea Televiziunii şi străzile din jurul ei
căzând perpendicular pe Calea Dorobanţi. Înconjurat
de baricade, maluri de saci cu nisip, tancuri, cuiburi de
mitralieră, blocul turn al Televiziunii era potirul în care
clocotea moartea, speranţa, suferinţa, libertatea – prima
revoluţie din lume transmisă în direct la televiziune; –
inima neagră a halucinaţiilor războinice, vatra plăsmuirii
tiranicidului, logodna spaimei, aşteptărilor şi înnoirilor
cruciale petrecându-se cu otrăvuri şi alcooluri fabricate
clandestin la flacăra urii.”
Dacă romanele anterioare se fixau într-un spaţiu
geografic imaginar de tranziţie (între câmpie şi Delta
Dunării), ultimul se distribuie într-un timp de tranziţie –
Revoluţia din 1989 – între o lume veche care se credea
nouă şi o altă lume, cu dezvoltări imprevizibile.
E aici un martor complex, cu simţul realităţii şi
conştiinţa istoriei şi, mai ales, un sceptic de o discretă
religiozitate, care descoperă relaţia de mare fineţe care
se poate stabili între explozia narativă a lui Panait Istrati şi
preţiozitatea livrescă şi tipologia bulversantă a „Crailor” lui
Mataiu Caragiale.
Deşi lirismul nu e o cale regală a romanului, ci o
situaţia paradoxală, valabilă o singură dată, Fănuş Neagu
a dus formula la strălucirea câtorva capodopere ale genului
proteic românesc.
În anul anterior dispariţiei aşteptate, reapăruseră
cărţile sale fundamentale, dedicate, am spune, unui cititor
superior care revine şi reciteşte după un contact anterior
cu marea operă, susţinând un clasic atipic, care şi-a
descoperit profilul scriitoricesc chiar de la început şi nu a
„evoluat” substanţial, în mai bine de jumătate de secol de
prezenţă auctorială.
La puţin timp după dispoziţia autorului, s-a observat
că totuşi, „clasicul în viaţă” va trece printr-o posteritate
interogativă, nu scutită de izolate accente negative.
Desigur, până la alte reevaluări critice, urmate de o
reierarhizare internă a operei şi chiar de o modificare a
profilului tipologic scriitoricesc. Dar locul său în literatura
română nu va fi niciodată ocupat de altcineva.
www.oglindaliterara.ro
6983