Constantin Miu - Oglinda literara

PROZA
Transmodernismul în sens tainic al lui Victor Teleucă
(urmare din nr. anterior)
Şi totuşi intuiţia i-a şoptit că există un centru (un punct
primordial) care-L conţine pe Dumnezeu, a cărui întruchipare el
o găseşte în „Gratitudinea focului „: „Eu şi tu, tu şi tu, el şi el -
toţi într-o singură ipostază: gratitudinea focului faţă de ce va fi
mâine, paralelismul cu sine în favoarea identificării cu transfinitul
ca număr cardinal infinit” . Oare „ ... toţi într-o singură ipostază:
gratitudinea focului ce va fi mâine” împreună cu „paralelismul
cu sine în favoarea identificării cu transfinitul„ nu reprezintă
o căutare (conturare) a identicului (a lui Dumnezeu)? Însă
reliefarea conturului Lui rămâne a se produce doar ipotetic la
timpul viitor. Se pare că la V. Teleucă transfigurarea era învăluită
într-o ceaţă densă care făcea ca imaginea formelor ce urmau a fi
descoperite să devină cu greu o certitudine.
Poetul mai desluşeşte în ecuaţia transfigurării o a patra
persoană - Nimeni, care reprezintă tainicul cel mai intim, aidoma
tainei cărării din spatele casei pe care el a folosit-o pentru a
se întoarce la o altă taină, de data aceasta a casei până când
neidentificată cu Nimeni, dar învăluită de aceiaşi ceaţă densă
ce făcea siluetele formelor greu de descifrat. Căci, el a fost la fel
de mult obsedat de misterele lui Nimeni pe cât a fost preocupat
şi de tainele relaţiilor dintre eu, tu şi El (Dumnezeu). Fascinaţia
pe care i-au provocat-o ele i-a produs senzaţia că trăieşte într-o
lume haotică: „Noi trăim haotic şi murim „cosmecizaţi”, adică puşi
la punct în numele unei ordini şi „nu al unui adevăr”. Ori, însăşi
această ordine este adevărul negat.
V. Teleucă a cătat adevărul în afara lucrurilor, detaşând
situaţiile care le-ar fi putut uni şi transformându-le în nişte stări
diferite. Dacă cuvântul este asemenea unui aisberg a cărui parte
subacvatică (din apă) reprezintă sensul ascuns al conţinutului
său, iar partea de deasupra apei reprezintă sensul prezent al
acestuia perceput la un prim contact cu el, atunci pentru a-i
pătrunde tainele şi a-i cunoaşte în totalitate măreţia este nevoie
de a folosi transparenţa apei (transcendenţa).
V. Teleucă s-a aruncat într-o aventură, împărţind cuvântul
(Aisbergul) în două părţi şi separându-le de esenţele sale
transcendentale, asemenea cum ai dori să cunoşti întregimea
aisbergului fără a folosi transparenţa apei, din care cauză el a
mistificat şi mai mult cunoaşterea, făcând din ea o dublă taină.
Aceasta a fost taina cea mai mare pe care poetul şi-a creat-o
singur. Însă intuiţia ascunsă adânc în subconştient îi şoptea
mereu, că există ceva adevărat spre care trebuie să tindă cu
orice preţ - dovadă fiind munca istovitoare pe care el a depus-o
de-a lungul vieţi pentru a-l atinge. Taina pe care astfel poetul o
aprofunda prin felul său de a căuta adevărul explică în totalitate
transmodernismul în sensul caracteristic modalităţii sale de a
cunoaşte lumea.
În loc ca transparenţa să pătrundă şi mediile interne ale
lucrurilor pentru V. Teleucă ea lucrează numai în spaţiile de
margine (zonă a Nimănui), atribuindu-le acestora un rol hotărâtor
în raporturile dintre eu, tu şi El. Eu şi tu vin din două părţi ale
spaţiului şi nu al timpului, însă conjugate de timp în locul întâlniriidespărţirii
- zona de maximă transparenţă fiind constituită din
îmbinarea mişcărilor diferenţiate ca sens în Întreg, pe când la
V. Teleucă transparenţa este în afara obiectului transparenţei.
Iată de ce pentru el „ ... Eu şi tine venim din două părţi ale
timpului. Locul întâlnirii va fi când ne vom despărţi”. Da, întradevăr
numai despărţirea dă sens întâlnirii, dar ea se face
mereu cu gândul la o nouă întâlnire (cu ochii mereu privind
spre tine) aşa încât disocierea eu-lui duce la transparenţă, care
pătrunde laolaltă toate tainele Întregului. Reieşind din această
ordine de idei putem spune că „Materia vrea spaţiu şi timp „
, pentru că este o structură a acestora, singură consumânduşi
paradoxurile originii prin disociere în chiar elementele care
o compun. Lumina astfel apărută scoate în relief dimensiunile
transfinitului, acesta manifestându-se ca o stare a fiinţei umane
prin „luminarea sentimentelor din interior” („prezumţii indicatoare
a transfinitului”). Iar raţionalitatea zilei se dezbină peste noapte în
elemente iraţionale, pentru că noaptea o trece prin transcendenţa
noumenică, transformând-o în şoapte ale intuiţiei.
Fenomenul se petrece în zona de intersecţie a raţionalului
cu iraţionalul graţie Divinităţii care pentru V. Teleucă ia imaginaţia
„gratitudinii focului”. Este acea fereastră a fiinţei sale care întrun
viitor va putea face ca subconştientul să îmbrace haina
unei conştiinţe depline. Datorită „gratitudinii focului” şi formele
devin frumoase, şi mişcările proporţiilor devin încercări. În felul
acesta „gratitudinea focului” se află la originea lumii. Astfel
încercarea rezolvă toate
tainele „gratitudinii focului”,
frumuseţea coagulândule
în transfinit. Iată de ce
adevărul devenirii este
însăşi devenirea. Adevărul
curge fără sfârşit spre sau din
adevărul etern, gratitudinea
(Dumnezeu) constituind
adevărul Sacru. Numai
adevărul în devenire care
naşte frumuseţea curge spre
adevărul Sacru, toate cele
ce depind de el găsinduse
în mişcare pe verticală.
Prin aceasta frumuseţea se
face sinonimul eternităţii.
Frumuseţea presupune,
în primul rând, armonia
lucrurilor.
V. Teleucă a fost
un intermediar plasat Petru Ababii
în zona de interferenţă
a raţionalului cu iraţionalul, datorită poziţiei căruia fiinţa sa
trecea din spaţiul Nimicului în cel al transcendenţei şi viceversa
- spaţii ale adevărului etern. Prin acest fapt el a fost un poet
al tuturor zonelor, dar nu şi un realizator al lor. Căile care duc
spre adevărul etern sunt căile adevărului în devenire, poetul
încercându-le pe toate deopotrivă: „ Dar tot am să-ncerc, am
să-ncerc neâncercatul , / soarele albastru răsare din roşu. O
şugubeaţă / o tăcere cu reazem de taină o tai în bucăţi, se /
cufundă,” În poezia sa lumina interferează cu întunericul, situaţie
în care se naşte incertitudinea şi cu care poetul s-a luptat
toată viaţa. Aceasta este explicaţia viziunii sale potrivit căreia,
căile care ar putea duce spre adevăr nu ar fi însăşi adevărul în
devenire: „Nu caut adevăruri, ci anumite căi care ar putea duce
spre ele, drumul spre Templu”, astfel venind în contrazicere cu
sine, când spune: „Orice adevăr e un adevăr în devenire”. Din
această cauză poetul s-a aflat în căutarea numai a acestor căi
fără să sesizeze că el singur ca adevăr în devenire păşeşte pe
căile râvnite în căutarea Templului. Iată de ce V. Teleucă este mai
degrabă un kantian în tratarea realităţilor existenţei sale decât
un heraclitean, căci focul căutărilor în afară deja ardea în el, pe
când cel al găsirii de sine pe traseele acestor căi se dorea a fi
încă aprins.
Pentru a aduce conceptele la un numitor comun este
necesar de a mai spune că „Partea care nu diferă” din
ambiguitatea caracteristică căutărilor sale face din însăşi
întâmplarea (posibilitatea) transformării ei în lege - o lege, care
de data aceasta nu se mai supune ambiguităţii ca s-o putem
categorisi drept un fapt ce nu ar fi datorită cuiva, dar, dimpotrivă,
ca fiind datorită cuiva, odată ce ea este lege şi nu întâmplare.
Iar acest cuiva este „partea care nu diferă ” şi care nu poate
să reprezinte altceva decât pe Dumnezeu, de data aceasta ca
fapt legic şi nu ambiguu. Conform filozofiei lui V. Teleucă până
şi existenţa lui Dumnezeu ar fi un fapt ambiguu: „Ambiguitatea
este un fapt şi nicidecum datorită cuiva. Lumea se menţine -
materială şi spirituală - pe această ambiguitate devenită ca ritm
o întâmplare care diferă întrucâtva de alta, iar partea care nu
diferă e gata să schimbe din întâmplare o lege, dar într-o lege
aparte care nu vrea să se dezică de întâmplare , aflând-o în
orice moment pe lângă sine ca un colac de salvare”. Din acest
motiv „colacul de salvare” a întâmplării este „legea aparte„ şi nu
legea care „nu vrea să se dezică de întâmplare”. În felul acesta
hazardul devine un fapt legic. Iată de ce munca nisipului nu este
întotdeauna o „muncă în gol”, căci ea dă confirmare ţărmului care
face din ocean o mare şi care transformă pustiul, totuşi, într-un
spaţiu al speranţelor. În acest context afirmaţia lui Th. Codreanu:
”Poate că urcarea pietrei de către Sisif nu este zadarnică” devine
remarcabilă. ”(Transmodernismul lui V. Teleucă.). Căci, întradevăr
„ A ŞTI e unul din pietroaiele pe care Sisif le urcă pe
vârful muntelui„ dar pe care nu-l „ scapă îndărăt„ ci îl transformă
în este (a fi la prezent ca fenomen realizat legat de timp). Însă
pentru V. Teleucă a ŞTI nu este producător de prezent (element
ontologic), pentru că stă numai alături de ontologicul A FI fără a
se şti ca identitate a lui este: „A ŞTI e unul din pietroaiele pe care
Sisif le urcă pe vârful muntelui şi-l scapă îndărăt. Alături de A ŞTI
stă ontologicul A FI” - ceea ce ar fi acelaşi lucru cu o identitate
care nu conţine identic-u (nu se are pe sine prin identic).
7026 www.oglindaliterara.ro