Constantin Miu - Oglinda literara

More documents

Recommendations

Info

RESTITUIRI O problemă literară (text din volumul Critice, autor Constantin Dobrogeanu-Gherea) (apărut în Lumea nouă, 1895, an I, nr. 115 şi 122. Reprodus în Studii critice, vol.III) Opinia publică şi critica literară din ţările civilizate e preocupată acum de o problemă literară stranie la prima vedere, puţin explicabilă – aceasta e reînvierea, renaşterea unor stări sufleteşti şi a unor formule literare de mult trecute, pe care neam învăţat să le credem moarte ca toţi morţii, fără putinţă de reînviere. E iarăşi vorbă, iar discuţie, din zi în zi mai pasionată, asupra misticismului, simbolismului, exotismului, fantasticului în literatură, ca în timpurile crâncenei lupte între romantism şi naturalism. E de ce să te miri, să te uimeşti. E doar aşa de puţină vreme de atunci – numai câţiva ani – de când naturalismul a învins hotărât şi definitiv romantismul; sunt câţiva ani de când domnia naturalismului biruitor nu numai că n-a fost pusă de nimeni la îndoială, dar era greu de prevăzut sfârşitul acestei domnii. Se înţelege: oamenii culţi ştiau foarte bine că un curent literar, oricât de puternic ar fi, nu poate să dureze veşnic, după cum nimic nu durează veşnic pe lumea aceasta, şi în schimbarea şi evoluţia vieţii sociale trebuie să se schime şi curentele literare, care sunt una din multiplele manifestaţiuni ale acestei vieţi. Dar aceasta se ştie a priori, încolo însă nimeni nu putea să prevadă nici caracterele acestui curent literar care va disputa domnia naturalismului şi cu atât mai puţin se putea prevedea o manifestare atât de apropiată a acestui curent nou. Şi era şi greu, foarte greu de prevăzut ceva. Naturalismul era şi e şi acum aşezat pe nişte baze foarte puternice de neclintit. Critica literară a dovedit cu atâta claritate şi cu o bogăţie atât de mare de argumente că naturalismul e un copil legitim al epocii noastre, că e copil legitim al epocii noastre, că e strâns legat de întreaga dezvoltare socială contemporană, că spiritul omenesc, ajuns la maturitate în ştiinţă, nu mai poate să se mulţumească nici în artă cu idealismul, simbolismul şi fanteziile romantice; alături cu enorma dezvoltare a ştiinţelor exacte, formula naturalistă în artă se impunea. Omenirea civilizată, care a biruit forţele oarbe ale naturii şi a pus în serviciul omului aburi şi electricitate, necesar trebuia să ajungă la o literatură care tinde să pătrundă sufletul omului, viaţa socială a oamenilor prin zugrăvirea adevărată a acestei vieţi şi a acestui suflet. Iată în câteva cuvinte, acele puternice temelii teoretice pe care critica literară, bineînţeles, a fost aceea care a dat viaţă naturalismului, ci arta naturalistă a cea care a creat mai curând acea critică. Naturalismul numără între artiştii săi pe unii din cei mai mari scriitori care i-a avut omenirea, cum sunt Balzac, Tolstpi, George Eliot şi o pleiadă întreagă, internaţională, de scriitori geniali; aceştia sunt artiştii care au procurat victorie naturalismului. Se înţelege că înainte, şi acum chiar, naturalismul n-a dovedit o formulă rigidă căreia toţi să se supună – au fost neînţelegeri şi discuţii, care urmează, de altminteri şi acum. Iată, spre pildă, unele din aceste chestii care provocau neînţelegeri. Unii din scriitorii noului curent literar, sub cuvânt că arta naturalistă trebuie să zugrăvească viaţa reală aşa cum este, căutau să zugrăvească tot ce e mai stupid, mai respingător în viaţă: noroiul vieţii. Alţii, pentru acelaşi cuvânt, cădeau în cea mai abjectă pornografie. Aceste exagerări, legate de nenorocire, de un nume ilustru, de Zola, au putut să fie uşor combătute, fiindcă reprezentanţii cei mai mari ai curentului literar, din Englitera şi Rusia au fost împotriva acestor exagerări. O altă chestie literară, care de asemenea a produs discuţii pasionate, a fost următoarea: dacă scriitorul zugrăveşte viaţa reală care-l înconjoară, o reproduce el oare obiectiv, ca un aparat fotografic, ori personalitatea proprie a artistului se oglindeşte în această reproducere a vieţii? Toate aceste şi multe alte probleme literare au fost dezbătute şi lămurite, şi un cititor care ar vrea să facă cunoştinţă cu ele ar putea să le găsească în articolele critice ale lui Zola, articole războinice, scrise cu multă putere polemică, din nenorocire, însă, de multe ori foarte superficiale. Acela, însă, care a dat o formulare adevărată naturalismului n-a fost nici Zola, nici vreun critic cunoscut: a fost tot un artist, mai puţin muncitor, poate mai puţin viguros decât Zola, însă un artist mai fin, mai mare, mai pătrunzător - a fost Maupassant. În prefaţa lui la romanul Pierre et Jean, Maupassant, în câteva pagini, dă o formulare adâncă, pătrunzătoare, genială, naturalismului. Şi iată acum, când naturalismul numără printre ai săi pe cei mai mari scriitori contemporani; când, ca o formulă literară, ajunge la atât de clară conştiinţă de sine, încât poate fi formulat într-un mod desluşit şi hotărât în câteva pagini; când domnia lui exclusivă părea a fi asigurată, tocmai atunci începe să se nască un curent literar, nu neasemănător, ci diametral opus curentului dominant. Defecţiunile încep chiar între cei mai iluştri reprezentanţi ai lui. Astfel, în ultimele romane ale genialului formulator al acestui curent, Maupassant, se simte peste tot un lirism personalist, iar nuvelele lui din urmă, cum e admirabila nuvelă Le Horlà, sunt pătrunse de un misticism spiritist care n-are absolut nimic a face cu naturalismul. Un alt scriitor de talent, Paul Bourget începe prin romane care zugrăvesc viaţa reală, dar curând trece la altele care sunt nişte disertaţiuni psiho-filozofice, şi acum în urmă scrie nişte romane pe tema mistică că unica scăpare a omenirii de azi din zbuciumările ei dureroase e să se arunce în braţele religiei catolice. Dostoievski capătă înrâurirea imensă ce o are nu prin analiza sa genială psihică, ci mai ales prin misticismul şi lirismul umanitar ce conţin operele sale. Tolstoi, după ce a scris câteva capodopere, care formează mărgăritarul cel mai preţios în literatura naturalistă, ajunge pe urmă să-şi repudieze propria sa operă şi să se arunce într-un misticism absurd, făcând o nouă religie neo-creştină. Şi, drept vorbind, renumele universal de care se bucură îl datorează nu atât genialelor sale romane Război şi pace, Ana Karenina, cât faptului că e şeful unei religii noi. George Eliot a ajuns în ultimele sale creaţii la un misticism analog, deşi nu identic. În romanul lui din urmă, La petite paroisse, Alphonse Daudet ajunge la cel mai perfect tolstoism. Această petite paroisse, mică bisericuţă, Alphonse Daudet o ridică faţă de marea biserică oficială, şi această mică biserică reprezintă adevăratul creştinism, cu toată evlavia, cu toată supunerea creştinească, şi în această supunere, şi în această umilire creştinească, Daudet pare a vedea scăparea din criza morală prin care trecem, scăpare din trufia şi egoismul nostru. Din această debandadă mistică a tuturor căpeteniilor şcolii naturaliste literare a scăpat doar Zola, fie pentru că e un cap mai practic, fie poate pentru că e mai puţin artist decât ceilalţi. În orice caz, această debandadă mistică a marilor scriitori naturalişti e de cel mai mare interes ca simptom social şi ca simptom literar. De-altminteri, misticismul a atins numai concepţia filozofică şi morală a acestor scriitori mari şi foarte puţin însăşi arta lor, formula lor artistică. Sunt prea mari personalităţi ca să-şi poată, de azi până mâine, schimba însuşi modul de creare artistică. Misticismul marilor scriitori arată însă ca în adâncimile vieţii sociale fermentează noile idei şi sentimente, care la un timp dat vor cere o formă artistică nouă, un curent literar nou. Şi aceasta din urmă, în adevăr, a început să se producă. (continuare în nr. viitor) 7044 www.oglindaliterara.ro
Frumoasa adormită a Campaniei Dimineaţa-mi risipeşte visele ce mi-au hrănit gândurile în timpul nopţii. Mă simt de parcă aş trăi ultima secvenţă dintr-un film numit viaţă. Un sentiment de înstrăinare mă cuprinde la vederea geamantanului care mă aştepta în hol să-mi răpească sufletul într-o altă lume. Aşa a început ziua când, alături de alte persoane, am luat drumul către “ţara unde curge lapte şi miere” în variantă europeană. Peninsula “ciubotă” (căci spre ea ne îndreptam) scăldată în ape de mare părea “tărâmul făgăduinţei” pentru imigranţii de diverse naţiuni. Ce m-a determinat să-mi las o parte din viaţă în codrii de brad pictaţi în alb şi să-mi conduc gândurile spre alte orizonturi? Ei bine, nu ştiu exact! În mod cert nu a fost dorinţa de avere- poate că mai mare a fost curiozitatea de a savura arhitectura romană, amintirile unui neam vrăjit de bucătăria mediteraneeană (iami!) sau dorinţa de a-mi cunoaşte rădăcinile străvechi (sâc!). Drumul a fost lung – un timp preţios pentru reflectare dacă gândurile n-ar fi rămas închise afară în frigul cu tentă de ianuarie . La întâlnirea cu “regina nopţii” (când am păşit teritoriul Italiei) n-am remarcat prea multe, aparte autostrăzile incandescente şerpuind printre munţi şi tunelurile à la Disneyland. Noi am părăsit îmbrăţişarea munţilor de pe autostradă şi am început să coborâm către Regiunea Campania unde reprezentantă de vază a vechii culturi italiene este Provincia Avvelino. Aici maşina a luat din nou drumul unui munte. “Final destination” este localitatea Montefusco situată pe crestele bătrânului munte cu acelaşi nume- italienii o numesc Montagna di Montefusco. Traseul care ne duce către localitate îmi pune la grea încercare stomacul stimulat de înclinările maşinii în acord cu ameţitoarele curbe care urcă…şi tot urcă. Parcă te-ai pierde printre Cheile noastre moldoveneşti deşi distanţa fizică măsoară mai bine de 2600 km iar codrii “eminescieni” de acasă sunt înlocuiţi de pleşuvii castani. Montefusco este o localitate (comune în italiană) care trăieşte prin cei 1400-1500 de locuitori, fiind considerată “creierul muntelui” datorită importanţei sale istorice şi culturale. Dintre “sfinţii” care aparţin muntelui şi înconjoară acest loc se pot aminti: San Nazzaro, San Nicola Manfredi, Santa Paolina, San Giorgio del Sannio, San Martino şi altele (p.s. în Italia numeroase localităţi poartă nume semnificativ religiose). Poveştile vechilor (vecchio = bătrân) de pe munte pun originea numelui Montefusco pe seama norilor vânjoşi care acoperă vârful muntelui (fusculus = obscur); unii dintre ei sunt credenţi ai teoriei conform căreia ar fi existat o cetate samnită care se numea Fusulae, adică luminoasă datorită focurilor din templele samnite. După cucerirea de către romani numele cetăţii s-ar fi transformat în Fusculus (obscur) întrucât armatele ar fi distrus templele şi implicit focurile. Desigur părerile sunt împărţite – apar chiar şi surse lombarde care atribuiesc numele muntelui unui nobil numit Fusculus. Ruinele rămase să înfrunte trecerea timpului şi poziţia geografică a localităţii confirmă teoria cetăţii antice locuite de samniţi ; cetatea a îmbrăţişat apogeul dezvoltării după “descălecatul” lombarzilor. În pas cu timpul localitatea Montefusco –important reper al vechiului Regat napoletan (Regno di Napoli)- a împărtăşit “opinii războinice”, a adăpostit nume preţioase www.oglindaliterara.ro ale istoriei peninsulare (Federico ll, Manfredi) dar a şi pedepsit mulţi alţii. Beneficiind de minunata poziţie strategică Montefusco era un loc vânat (în sensul pozitiv) de marii nobili ai ţinutului, de către clerici dar şi de către persoane mai puţin recomandabile (hoţi, trădători). Muntele zămislise chiar şi o academie –loc unde se “tratau” valorile ţinutului, dintre acestea s-a remarcat istoricul Eliseo Danza care a creionat în paginile sale gloria acestui loc. Se spune adesea că toate lucrurile bune au un sfârşit (nu că cele rele n-ar avea REPORTAJ LITERAR Elena Hanganu aceeaşi destinaţie finală) aşa că prin secolul al Xlll-lea “les amis” din noul guvern francez au considerat localitatea prea mică pentru a fi “capitala” principatului. În faţa tehnologiei inovative istoria a cam pierdut teren iar centrul de greutate zonal a fost mutat la Avellino- aşa a început transferul de creiere: avocaţi, notari, sacerdoţi, nobili au părăsit sălaşul muntelui emigrând către Avellino. Dintre episoadele istorice nu putem trece cu vederea vizita naziştilor care au ocupat localitatea în timpul celui de-al doilea război mondial. Inima acestui loc care s-a hrănit cu istorie a încetat să bată, suflul de viaţă tinerească este foarte redus în timp ce bătrânii par a fi tot mai numeroşi astăzi. Gloria localităţii o citeşti pe zidurile anticului Castello Longobardo (în română Castelul Lombard) care adăposteşte amprenta suferinţelor de lagăr ale unor patrioţi napoletani. Aici, în subsolul structurat pe 2 nivele este închisoarea care, vecină bună cu frigul montefuscan şi umiditatea încăperilor scavate în piatră, era considerată o fiară feroce (lo Spielberg dell’ Irpinia). Puţini dintre patrioţii care au făcut cunoştinţa locului (Carlo Poerio, Nicola Nisco, Michele Pironti, etc) au ieşit vii , întărind dictonul încarceraţilor: Chi entra a Montefusco e poi ne esce puo dire che in Terra nasce di nuovo! care-va-să-zică Cine intră în Montefusco (închisoarea) şi apoi iese, poate spune că a renăscut pe Pământ! Aş fi încercat să scriu zicala în dialect napoletan dar, sincer, abia reuşesc să-l pronunţ. Deşi are muzicalitatea graiului italian dialectul napoletan pare o altă limbă străină Pe întreg teritoriul montefuscan ruinele ne spun propriile poveşti: - Chiesa di San Giovanni del Vaglio (biserică) conservă încă amprentele papilor Callisto ll şi Onofrio ll, care au propovăduit voia Domnului între coloanele de marmură ale epocii romane şi picturile născute prin Evul Mediu; - Monastero di Sant’Egidio (mănăstire) care a văzut lumina prin secolul al XVll-lea a sfătuit copilăria înţeleptului Padre Pio prin 1908 când acesta nu-şi întâlnise încă vârsta de 12 ani. O felie de cultură (dacă ceea ce v-am spus până acum nu vă face foame de frumos) ne întinde artistul Alberto Sforza prin lucrările care îşi au sălaş sub protecţia bisericii. Desigur minunăţiile nu se opresc aici; printre punctele de interes mai întâlnim Chiesa di San Bartolomeo Apostolo (biserică), Chiesa di San Francesco di Assisi (biserică), Corte Baronale, Oratorio, etc. “Ruinele arhitecturale” sunt puntea de legătură a populaţiei cu trecutul glorios al localităţii de pe munte. În faţa războiului declarat de tehnologia modernă în perpetuă schimbare şi devoltare locuitorii şi-au dăruit zilele vechilor î 7045
Page 2 and 3:
Coperta: Pino Dangelico - Chitarist
Page 4 and 5:
ESEU Despre geniu, cu oarece senin
Page 6 and 7:
PORTRETE Părintele Anania Să fi f
Page 8 and 9:
ESEU Feodor Mihailovici Dostoevski,
Page 10 and 11:
SCRIITORI ÎN AGORA Suntem, în via
Page 12 and 13:
AESOTERICAE Inovaţie şi schimbare
Page 14 and 15:
DEZVĂLUIRI Maria Cogălniceanu Fil
Page 16 and 17:
JURNAL NECONVENŢIONAL GRĂDINA INC
Page 18 and 19:
ALEX CAZACU POEZII PASCU BALACI DIA
Page 20 and 21:
RECENZIE Pentru epigramistul Nelu Q
Page 22 and 23:
RECITIRI Ion Druţă - proza scurt
Page 24 and 25:
POEZIE IOANA GRECEANU SORINA BASESC
Page 26 and 27:
ATITUDINI Doamna Bold, am constatat
Page 28 and 29:
INTROSPECŢII Carmen Sylva - „Pov
Page 30 and 31:
IN MEMORIAM „Gânduri” cu... sa
Page 32 and 33:
LICEENII Tabăra de creaţie litera
Page 34 and 35:
NOTES „POEME CU STATUI” - O CAR
Page 36 and 37:
ESEU Pentru o istorie a poeziei foc
Page 38 and 39:
LIVIU OFILEANU corigent la fericire
Page 40 and 41:
ROSTIRI ICONOGRAFIA CĂRŢII ŞI A
Page 42 and 43:
ESEU A FI SAU A NU FI KAFKIAN (urma
Page 44 and 45:
NOTES MIHAI ANTONESCU - Cerc de lau
Page 46 and 47: DIALOGURI PARIZIENE Convorbiri afro
Page 48 and 49: DEZVĂLUIRI Augen Axinte Preda Mari
Page 50 and 51: ESEU Cea mai frumoasă parte din mi
Page 52 and 53: ESEU Mamornicul Entomologii spun c
Page 54 and 55: DEZVĂLUIRI Problema “Oculta” S
Page 56 and 57: ADNOTĂRI De la KHANDAHAR la ROŞIA
Page 58 and 59: PROZA Logodna Întorcându-se şi-a
Page 60 and 61: JURNAL DE BIBLIOTECĂ „GIUBILEO
Page 62 and 63: DIALOGURI PARIZIENE Andrei OIŞTEAN
Page 64 and 65: DEZVĂLUIRI Iubiri de scriitori De
Page 66 and 67: PROZA Alexandru Jurcan Mă cheamă
Page 68 and 69: MERIDIANE JURNAL CHINEZ (urmare din
Page 70 and 71: EVENIMENT ARMATA ROMÂNĂ LA BUDAPE
Page 72 and 73: CONSEMNĂRI Dan Ciachir Derusificar
Page 74 and 75: EMINESCIANA Mihai Eminescu şi Alex
Page 76 and 77: DEZVĂLUIRI Odiseea plăcilor memor
Page 78 and 79: PROZA Transmodernismul în sens tai
Page 80 and 81: INTERVIU RESTITUIRI: FĂNUŞ NEAGU
Page 82 and 83: NOTES ISRAEL MAI APROAPE DE DUMNEZE
Page 84 and 85: RECENZIE Nuntă într-un cer de neg
Page 86 and 87: DEZVĂLUIRI PREŞEDINŢI ŞI INTELE
Page 88 and 89: SEMNALĂRI Aripi plouate de înger
Page 90 and 91: CONSEMNĂRI LITERATURA-TEXT ŞI PRE
Page 92 and 93: BLOGOSFERA Împăraţii daci ai Rom
Page 94 and 95: CONSEMNĂRI Ion Ifrim O ZI DIN VIA
Page 98 and 99: MOZAIC Garibaldi şi România Marco
show all

Constantin Miu - Oglinda literara

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?