Constantin Miu - Oglinda literara

More documents

Recommendations

Info

PROZA Transmodernismul în sens tainic al lui Victor Teleucă (urmare din nr. anterior) Şi totuşi intuiţia i-a şoptit că există un centru (un punct primordial) care-L conţine pe Dumnezeu, a cărui întruchipare el o găseşte în „Gratitudinea focului „: „Eu şi tu, tu şi tu, el şi el - toţi într-o singură ipostază: gratitudinea focului faţă de ce va fi mâine, paralelismul cu sine în favoarea identificării cu transfinitul ca număr cardinal infinit” . Oare „ ... toţi într-o singură ipostază: gratitudinea focului ce va fi mâine” împreună cu „paralelismul cu sine în favoarea identificării cu transfinitul„ nu reprezintă o căutare (conturare) a identicului (a lui Dumnezeu)? Însă reliefarea conturului Lui rămâne a se produce doar ipotetic la timpul viitor. Se pare că la V. Teleucă transfigurarea era învăluită într-o ceaţă densă care făcea ca imaginea formelor ce urmau a fi descoperite să devină cu greu o certitudine. Poetul mai desluşeşte în ecuaţia transfigurării o a patra persoană - Nimeni, care reprezintă tainicul cel mai intim, aidoma tainei cărării din spatele casei pe care el a folosit-o pentru a se întoarce la o altă taină, de data aceasta a casei până când neidentificată cu Nimeni, dar învăluită de aceiaşi ceaţă densă ce făcea siluetele formelor greu de descifrat. Căci, el a fost la fel de mult obsedat de misterele lui Nimeni pe cât a fost preocupat şi de tainele relaţiilor dintre eu, tu şi El (Dumnezeu). Fascinaţia pe care i-au provocat-o ele i-a produs senzaţia că trăieşte într-o lume haotică: „Noi trăim haotic şi murim „cosmecizaţi”, adică puşi la punct în numele unei ordini şi „nu al unui adevăr”. Ori, însăşi această ordine este adevărul negat. V. Teleucă a cătat adevărul în afara lucrurilor, detaşând situaţiile care le-ar fi putut uni şi transformându-le în nişte stări diferite. Dacă cuvântul este asemenea unui aisberg a cărui parte subacvatică (din apă) reprezintă sensul ascuns al conţinutului său, iar partea de deasupra apei reprezintă sensul prezent al acestuia perceput la un prim contact cu el, atunci pentru a-i pătrunde tainele şi a-i cunoaşte în totalitate măreţia este nevoie de a folosi transparenţa apei (transcendenţa). V. Teleucă s-a aruncat într-o aventură, împărţind cuvântul (Aisbergul) în două părţi şi separându-le de esenţele sale transcendentale, asemenea cum ai dori să cunoşti întregimea aisbergului fără a folosi transparenţa apei, din care cauză el a mistificat şi mai mult cunoaşterea, făcând din ea o dublă taină. Aceasta a fost taina cea mai mare pe care poetul şi-a creat-o singur. Însă intuiţia ascunsă adânc în subconştient îi şoptea mereu, că există ceva adevărat spre care trebuie să tindă cu orice preţ - dovadă fiind munca istovitoare pe care el a depus-o de-a lungul vieţi pentru a-l atinge. Taina pe care astfel poetul o aprofunda prin felul său de a căuta adevărul explică în totalitate transmodernismul în sensul caracteristic modalităţii sale de a cunoaşte lumea. În loc ca transparenţa să pătrundă şi mediile interne ale lucrurilor pentru V. Teleucă ea lucrează numai în spaţiile de margine (zonă a Nimănui), atribuindu-le acestora un rol hotărâtor în raporturile dintre eu, tu şi El. Eu şi tu vin din două părţi ale spaţiului şi nu al timpului, însă conjugate de timp în locul întâlniriidespărţirii - zona de maximă transparenţă fiind constituită din îmbinarea mişcărilor diferenţiate ca sens în Întreg, pe când la V. Teleucă transparenţa este în afara obiectului transparenţei. Iată de ce pentru el „ ... Eu şi tine venim din două părţi ale timpului. Locul întâlnirii va fi când ne vom despărţi”. Da, întradevăr numai despărţirea dă sens întâlnirii, dar ea se face mereu cu gândul la o nouă întâlnire (cu ochii mereu privind spre tine) aşa încât disocierea eu-lui duce la transparenţă, care pătrunde laolaltă toate tainele Întregului. Reieşind din această ordine de idei putem spune că „Materia vrea spaţiu şi timp „ , pentru că este o structură a acestora, singură consumânduşi paradoxurile originii prin disociere în chiar elementele care o compun. Lumina astfel apărută scoate în relief dimensiunile transfinitului, acesta manifestându-se ca o stare a fiinţei umane prin „luminarea sentimentelor din interior” („prezumţii indicatoare a transfinitului”). Iar raţionalitatea zilei se dezbină peste noapte în elemente iraţionale, pentru că noaptea o trece prin transcendenţa noumenică, transformând-o în şoapte ale intuiţiei. Fenomenul se petrece în zona de intersecţie a raţionalului cu iraţionalul graţie Divinităţii care pentru V. Teleucă ia imaginaţia „gratitudinii focului”. Este acea fereastră a fiinţei sale care întrun viitor va putea face ca subconştientul să îmbrace haina unei conştiinţe depline. Datorită „gratitudinii focului” şi formele devin frumoase, şi mişcările proporţiilor devin încercări. În felul acesta „gratitudinea focului” se află la originea lumii. Astfel încercarea rezolvă toate tainele „gratitudinii focului”, frumuseţea coagulândule în transfinit. Iată de ce adevărul devenirii este însăşi devenirea. Adevărul curge fără sfârşit spre sau din adevărul etern, gratitudinea (Dumnezeu) constituind adevărul Sacru. Numai adevărul în devenire care naşte frumuseţea curge spre adevărul Sacru, toate cele ce depind de el găsinduse în mişcare pe verticală. Prin aceasta frumuseţea se face sinonimul eternităţii. Frumuseţea presupune, în primul rând, armonia lucrurilor. V. Teleucă a fost un intermediar plasat Petru Ababii în zona de interferenţă a raţionalului cu iraţionalul, datorită poziţiei căruia fiinţa sa trecea din spaţiul Nimicului în cel al transcendenţei şi viceversa - spaţii ale adevărului etern. Prin acest fapt el a fost un poet al tuturor zonelor, dar nu şi un realizator al lor. Căile care duc spre adevărul etern sunt căile adevărului în devenire, poetul încercându-le pe toate deopotrivă: „ Dar tot am să-ncerc, am să-ncerc neâncercatul , / soarele albastru răsare din roşu. O şugubeaţă / o tăcere cu reazem de taină o tai în bucăţi, se / cufundă,” În poezia sa lumina interferează cu întunericul, situaţie în care se naşte incertitudinea şi cu care poetul s-a luptat toată viaţa. Aceasta este explicaţia viziunii sale potrivit căreia, căile care ar putea duce spre adevăr nu ar fi însăşi adevărul în devenire: „Nu caut adevăruri, ci anumite căi care ar putea duce spre ele, drumul spre Templu”, astfel venind în contrazicere cu sine, când spune: „Orice adevăr e un adevăr în devenire”. Din această cauză poetul s-a aflat în căutarea numai a acestor căi fără să sesizeze că el singur ca adevăr în devenire păşeşte pe căile râvnite în căutarea Templului. Iată de ce V. Teleucă este mai degrabă un kantian în tratarea realităţilor existenţei sale decât un heraclitean, căci focul căutărilor în afară deja ardea în el, pe când cel al găsirii de sine pe traseele acestor căi se dorea a fi încă aprins. Pentru a aduce conceptele la un numitor comun este necesar de a mai spune că „Partea care nu diferă” din ambiguitatea caracteristică căutărilor sale face din însăşi întâmplarea (posibilitatea) transformării ei în lege - o lege, care de data aceasta nu se mai supune ambiguităţii ca s-o putem categorisi drept un fapt ce nu ar fi datorită cuiva, dar, dimpotrivă, ca fiind datorită cuiva, odată ce ea este lege şi nu întâmplare. Iar acest cuiva este „partea care nu diferă ” şi care nu poate să reprezinte altceva decât pe Dumnezeu, de data aceasta ca fapt legic şi nu ambiguu. Conform filozofiei lui V. Teleucă până şi existenţa lui Dumnezeu ar fi un fapt ambiguu: „Ambiguitatea este un fapt şi nicidecum datorită cuiva. Lumea se menţine - materială şi spirituală - pe această ambiguitate devenită ca ritm o întâmplare care diferă întrucâtva de alta, iar partea care nu diferă e gata să schimbe din întâmplare o lege, dar într-o lege aparte care nu vrea să se dezică de întâmplare , aflând-o în orice moment pe lângă sine ca un colac de salvare”. Din acest motiv „colacul de salvare” a întâmplării este „legea aparte„ şi nu legea care „nu vrea să se dezică de întâmplare”. În felul acesta hazardul devine un fapt legic. Iată de ce munca nisipului nu este întotdeauna o „muncă în gol”, căci ea dă confirmare ţărmului care face din ocean o mare şi care transformă pustiul, totuşi, într-un spaţiu al speranţelor. În acest context afirmaţia lui Th. Codreanu: ”Poate că urcarea pietrei de către Sisif nu este zadarnică” devine remarcabilă. ”(Transmodernismul lui V. Teleucă.). Căci, întradevăr „ A ŞTI e unul din pietroaiele pe care Sisif le urcă pe vârful muntelui„ dar pe care nu-l „ scapă îndărăt„ ci îl transformă în este (a fi la prezent ca fenomen realizat legat de timp). Însă pentru V. Teleucă a ŞTI nu este producător de prezent (element ontologic), pentru că stă numai alături de ontologicul A FI fără a se şti ca identitate a lui este: „A ŞTI e unul din pietroaiele pe care Sisif le urcă pe vârful muntelui şi-l scapă îndărăt. Alături de A ŞTI stă ontologicul A FI” - ceea ce ar fi acelaşi lucru cu o identitate care nu conţine identic-u (nu se are pe sine prin identic). 7026 www.oglinda<strong>literara</strong>.ro
CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ DESPRE AVANGARDA ROMÂNEASCĂ LA UNIVERSITATEA DIN IERUSALIM Petre Răileanu (Paris), este de părere că avangardismul s-a răspândit în Europa ca o contagiune, ca o stare de spirit. De aceea periferia poate ajunge la un moment dat centru şi invers. Zürichul, ca centru transnaţional, a fost locul unde a apărut dadaismul. În 1920, francezii l-au aşteptat pe Tristan Tzara ca pe Mesia. Ulterior Breton s-a certat cu Tzara, pe care-l invidia pentru talentul lui de poet. Din toate curentele avangardiste se poate spune că numai suparealismul a fost, prin esenţă, de origine franceză. Ceea ce defineşte apariţia unui curent avangardist, după părerea domniei sale, este existenţa unui grup, a unei reviste şi lansarea unui manifest. Din acest punct de vedere, începutul avangardismului în România, poate fi considerat anul 1924, când s-a publicat manifestul avangardist în revista „Contimporanul”. Totuşi, trebuie să recunoaştem că peste tot curentele avangardiste au fost marginale. Numai suprarealismul a avut, în Franţa, o poziţie mai importantă. Cosana Nicolae Eram (Stanford University), a amintit în intervenţia ei, volumul „Aproapele şi Departele” al profesorului Paul Cornea şi teoriile post coloniale, care apreciază aportul cultural al celor care au fost, în trecut, colonizaţi. În contextul metropolă-foste colonii, ea a amintit că Tristan Tzara, care vorbea despre cultura europeană ca fiind o cultură moartă, era, în schimb, un mare admirator al artei negre. * După trei zile de participare la această Conferinţă, este evident că problemele legate de avangardă sunt complexe, să nu uităm multitudinea de curente (expresionismul, futurismul, dadaismul, constructivismul, suprarealismul, integralismul, letrismul, etc.) fiecare cu nuanţele lui. Ovidiu Morar, în comunicarea sa, având ca subiect P I L U L A Mirel Horodi (urmare din nr. anterior) Elefantul blond Ie-te minune, nici nu bănuiam că mai există minuni! A apărut de niciunde. Mulţimea a umblat mult până l-a găsit. Era sfrijit, negricios şi nu-i mai tăcea gura. Promitea. Promitea să fie destoinic, să aibă grijă de durerile noastre. Promitea să ne fie baci. Promitea să ne fie cârmaci şi pe măsură ce ajungea să se ţină de promisiuni îl vedeam cum îi creşte trompa. Avea şi pielea din ce în ce mai groasă, mai întâi i-au spus Pachidermul. Şireată mulţime! S-a prins că nu le avea cu cele ştiinţifice. Până când i-a ajuns la ureche adevăratul sens al denumirii. Şi nici nu s-a supărat. Ba chiar l-a surprins plăcut. Aflase în sfârşit de unde-i venea rezistenţa. Pachidermul avea o piele rezistentă, încă de la mama natură. De aceea nu i se înroşea obrazul când mulţimea îl gratula cu tot felul de insulte. Mai mult, era convins că aşa trebuia să se comporte. De vremea când promitea câte-n lună şi stele, abia îşi mai aducea aminte. Ba avea probleme şi cu trebile importante pentru care candidase. De a ajuns mulţimea să-i spună că seamănă tot mai mult cu o blondă. Şi de aici elefantul blond. Dar cui îi mai pasă? El îşi vede mai departe de interesele ce altfel nu le-ar fi găsit rezolvare. În plus de la o zi la alta devenea tot mai gras, tot mai plin de atâta îmbuibare. N-ai fi găsit la el vreo urmă din candidatul de odinioară. Tertipurile folosite pentru a se justifica erau mai presus de puterea de înţelegere a mulţimii. Putea să-i atârne trompa printre picioare că lui nu-i păsa. Avea epiderma suficient de groasă. Păcat că nu avea şi fildeş ci doar colţi de dulău. www.oglinda<strong>literara</strong>.ro EVENIMENT „aspectele cosmopolite ale avangardei române” a afirmat că „după modelul confraţilor lor francezi ( Aragon, Eluard, Picasso, chiar Gide şi Malraux, nota mea), majoritatea avangardiştilor români au susţinut deschis revoluţia proletară, o bună parte înscriindu-se chiar în partidul comunist...” Domnia sa a combătut afirmaţia absurdă a lui Stelian Tănase, din volumul „Avangarda românească în arhivele Siguranţei (editura Polirom, 2008), cum că „avangardiştii români ar fi visat – (în anii ’30!, nota mea), - să aducă tancurile ruseşti la Bucureşti”. Ion Pop a subliniat, în comunicarea sa, intitulată „Avangarda românească: tendinţe, evoluţii, posteritate”, că fiecare cultură a asimilat avangardismul în mod propriu. Cultura română era prea nouă, pentru a fi loc pentru o negare radicală a tradiţiei culturale. În România nu existau muzee şi biblioteci, care să fie distruse, cum propunea Marinetti în manifestul futuriştilor. Pentru avangardiştii români se punea problema de a construi, nu de a distruge. Avangarda românească a început prin a fi constructivistă („Contimporanul”), a încercat să facă o sinteză modernă („Integral”), pentru a deveni ulterior suprarealistă („unu”). De altfel, se poate constata, că în mod ciclic, generaţiile noi neagă pe cele vechi. Generaţia anilor ’60 (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, etc.) a negat generaţia proletcultiştilor, generaţia optzeciştilor (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, etc.), i-a negat pe şaizecişti, apoi generaţia anului 2000 i-a negat pe optzecişti… Totdeauna se caută o înnoire. Spiritul avangardei, dinamic-interogativ, rămâne în multe privinţe actual şi promiţător, cu consecinţe benefice pentru creaţia artistică. Ca o dovadă incontestabilă pentru succesul postum al avangardei este şi publicarea recentă, în colecţia “Biblioteca pentru toţi” a “Jurnalului Naţional”, într-o ediţie de masă, a unui volum de poezii de Geo Bogza, cuprinzând “Poemul invectivă” şi “Jurnal de sex”, pentru care autorul a făcut, la timpul lor, închisoare, sub acuzaţia de pornografie… Iar Michael Finkenthal, în legătură cu evoluţia prin care a trecut avangarda, s-a exprimat, în calitatea sa de fizician, astfel: “Avangarda este ca o ardere, care în prima fază poate fi explozivă, apoi arderea intră în echilibru, se linişteşte, se stinge, sau poate lăsa tăciuni care se pot reaprinde...” Gheorghe Andrei Neagu 7027
Page 2 and 3:
Coperta: Pino Dangelico - Chitarist
Page 4 and 5:
ESEU Despre geniu, cu oarece senin
Page 6 and 7:
PORTRETE Părintele Anania Să fi f
Page 8 and 9:
ESEU Feodor Mihailovici Dostoevski,
Page 10 and 11:
SCRIITORI ÎN AGORA Suntem, în via
Page 12 and 13:
AESOTERICAE Inovaţie şi schimbare
Page 14 and 15:
DEZVĂLUIRI Maria Cogălniceanu Fil
Page 16 and 17:
JURNAL NECONVENŢIONAL GRĂDINA INC
Page 18 and 19:
ALEX CAZACU POEZII PASCU BALACI DIA
Page 20 and 21:
RECENZIE Pentru epigramistul Nelu Q
Page 22 and 23:
RECITIRI Ion Druţă - proza scurt
Page 24 and 25:
POEZIE IOANA GRECEANU SORINA BASESC
Page 26 and 27:
ATITUDINI Doamna Bold, am constatat
Page 28 and 29: INTROSPECŢII Carmen Sylva - „Pov
Page 30 and 31: IN MEMORIAM „Gânduri” cu... sa
Page 32 and 33: LICEENII Tabăra de creaţie litera
Page 34 and 35: NOTES „POEME CU STATUI” - O CAR
Page 36 and 37: ESEU Pentru o istorie a poeziei foc
Page 38 and 39: LIVIU OFILEANU corigent la fericire
Page 40 and 41: ROSTIRI ICONOGRAFIA CĂRŢII ŞI A
Page 42 and 43: ESEU A FI SAU A NU FI KAFKIAN (urma
Page 44 and 45: NOTES MIHAI ANTONESCU - Cerc de lau
Page 46 and 47: DIALOGURI PARIZIENE Convorbiri afro
Page 48 and 49: DEZVĂLUIRI Augen Axinte Preda Mari
Page 50 and 51: ESEU Cea mai frumoasă parte din mi
Page 52 and 53: ESEU Mamornicul Entomologii spun c
Page 54 and 55: DEZVĂLUIRI Problema “Oculta” S
Page 56 and 57: ADNOTĂRI De la KHANDAHAR la ROŞIA
Page 58 and 59: PROZA Logodna Întorcându-se şi-a
Page 60 and 61: JURNAL DE BIBLIOTECĂ „GIUBILEO
Page 62 and 63: DIALOGURI PARIZIENE Andrei OIŞTEAN
Page 64 and 65: DEZVĂLUIRI Iubiri de scriitori De
Page 66 and 67: PROZA Alexandru Jurcan Mă cheamă
Page 68 and 69: MERIDIANE JURNAL CHINEZ (urmare din
Page 70 and 71: EVENIMENT ARMATA ROMÂNĂ LA BUDAPE
Page 72 and 73: CONSEMNĂRI Dan Ciachir Derusificar
Page 74 and 75: EMINESCIANA Mihai Eminescu şi Alex
Page 76 and 77: DEZVĂLUIRI Odiseea plăcilor memor
Page 80 and 81: INTERVIU RESTITUIRI: FĂNUŞ NEAGU
Page 82 and 83: NOTES ISRAEL MAI APROAPE DE DUMNEZE
Page 84 and 85: RECENZIE Nuntă într-un cer de neg
Page 86 and 87: DEZVĂLUIRI PREŞEDINŢI ŞI INTELE
Page 88 and 89: SEMNALĂRI Aripi plouate de înger
Page 90 and 91: CONSEMNĂRI LITERATURA-TEXT ŞI PRE
Page 92 and 93: BLOGOSFERA Împăraţii daci ai Rom
Page 94 and 95: CONSEMNĂRI Ion Ifrim O ZI DIN VIA
Page 96 and 97: RESTITUIRI O problemă literară (t
Page 98 and 99: MOZAIC Garibaldi şi România Marco
show all

Constantin Miu - Oglinda literara

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?