Constantin Miu - Oglinda literara

JURNAL DE BIBLIOTECĂ
„GIUBILEO”
(urmare din numărul anterior)
La 24 decembrie 1899, conform tradiţiei, în noaptea
de ajun, papa Leon al XIII-lea, la venerabila vârstă de 90 de
ani, inaugurează al XX-lea „An Sfânt” din istoria Bisericii.
Au luat parte la festivităţi, mulţi, foarte mulţi creştini, peste
300.000 sosiţi din toate colţurile lumii. Printre personalităţile
prezente se afla şi regele Umberto I-ul (Umberto Rainerio
Carlo Emanuele Giovanni Maria Ferdinando Eugenio di
Savoia; Torino, 14 martie 1844 – 29 iulie 1900, supranumit
„Re Buono”), însoţit de regina Margherita di Savoia, care
au împlinit pelerinajul sacru la cele patru biserici jubiliare.
Din păcate, la 29 iulie, anul jubiliar a fost indoliat de
asasinarea, la Monza, a lui Umberto I-ul, de mâna unui
anarhist. Întreaga Italie a fost înfiorată de actul criminal, iar
Sfântul Părinte, profund marcat, a căzut în genunchi şi s-a
rugat îndelung pentru nefericitul suveran.
Papa Leon al XIII-lea, un om remarcabil, un soldat
devotat bisericii, a intrat în eternitate, binecuvântat în
credinţa Fecioarei Maria, la vârsta de 93 ani, în deplinătatea
facultăţilor mintale.
Pius al XI-lea - Ambrogio Damiano Achille Ratti
(1922-1939), este cunoscut în istorie drept „papa care a
oficiat „Anul Sfânt 1925” şi „Anul Sfânt extraordinar, 1933”.
Pentru anul jubiliar 1925, Pius al XI-lea s-a străduit
să promoveze înţelegerea între popoare. Mesajul Bisericii:
„Pacea lui Cristos în împărăţia lui Cristos”, a adus sute de
mii de credincioşi la Roma. La deschiderea Porţii Sfinte
a catedralei San Pietro au fost prezenţi: Regina Greciei,
Principesa Belgiei, Pricipele Bavariei şi Contesa Calabriei.
În ziua de 17 mai, a avut loc slujba de santificare a
Maicii Teresa de Lisieux.
Vrednic de subliniat: în timpul pontificatului papei Pius
al XI-lea, s-a înfăptuit reconcilierea istorică dintre Statul
Vatican şi Italia, prin semnarea, la 11 februarie 1929, a
Tratatului de la Laterano.
Nu întâmplător, în ”anul jubiliar extraordinar 1933”,
închinat amintirii morţii şi operei de mântuire săvârşite
de Iisus, premonitor, la 23 martie 1933, Adolf Hitler,
noul cancelar al Reichului promitea, în declaraţia sa
guvernamentală, „că va cultiva şi dezvolta relaţiile de
prietenie cu Sfântul Scaun”. Papa Pius al XI-lea şi
secretarul său de stat, Egenio Pacelli (viitorul Papa Pius al
XII-lea), prudenţi, au luat o atitudine extrem de critică făţă
de naţional-socialism.
În realitate, Vaticanul nu putea să refuze tratativele cu
Reichul dar, încercând să restrângă aria de persecuţie a
Bisericii, prin încheierea Concordatului, Sfântul Scaun nu
a voit nicidecum să aprobe doctrina şi scopurile naţionalsocialismului.
Pontificatul lui Pius al XI-lea a fost împovărat
de persecuţii ale Bisericii, de revoluţii şi de războaie
sângeroase, dar vocea Papei de la Roma a rămas singura
care a atras atenţia asupra gravelor şi iminentelor pericole
care ameninţau cultura şi libertatea tuturor popoarelor,
exprimându-şi dorinţa „ca pacea lumii să fie menţinută”.
Tot ca ani jubiliari - extraordinari au mai fost consacraţi
„Anul Sfânt 1585”din vremea Papei Sixt al V-lea (1585-
1590), şi „Anul Sfânt 1966”, sărbătorit la închieirea
lucrărilor Conciliului Vatican II, de către Papa Paul al VIlea
(1963-1978).
În „Anul Sfânt 1950”, Papa Pius al XII-lea - Eugenio
7008 www.oglindaliterara.ro
Maria Giuseppe
Giovanni Pacelli
(1939-1958), a definit
învăţăturile Bisericii pe
baza adormirii trupeşti a
Fecioarei Maria în ceruri
(„Dogma dell’assunzione
di Maria S.S. al Cielo
in corpo ed anima”),
şi a încheiat slujbele
jubileului în Portugalia, la
Fátima, unul dintre marile
sanctuare mariane ale
lumii catolice.
Important de
semnalat este faptul Matei Romeo Pitulan
că în anul jubiliar 1950
, pentru prima dată
în istoria creştinităţii, slujba şi ceremonialul deschiderii
Porţii Sfinte, oficiate de Sfântul Părinte, au fost văzute în
transmisiune directă din catedrala San Pietro, pe ecranele
televizoarelor din întreaga lume.
Potrivit tradiţiei seculare, Papa Paul al VI-lea -
Giovanni Battista Montini (1963-1978), a serbat „Anul
Sfânt 1975” sub stindardul mesajului ecumenic: „Împăcare,
înnoire, pace.”
Momentul pastoral al anului jubiliar, care a polarizat
atenţia pelerinilor creştini, a fost atunci când Papa a lovit
de trei cu ciocanul în poarta sfântă, după care aceasta
a fost deschisă oficial. De la această dată, ineditul ritual
a rămas înscris în ceremonialul anilor aniversari care vor
urma.
Paul al VI-lea s-a străduit „In nomine Domini” (deviza
sa), să îmbunătăţească relaţiile cu guvernele din Uniunea
Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, Albania, Iugoslavia şi
Ungaria în vederea schimbării în bine a atitudinii faţă de
Biserica Catolică. Astfel, după grele persecuţii din anii
anterori asupra bisericii, între Sfântul Scaun şi România, în
24 ianuarie 1968, s-a ajuns la discuţii la cel mai înalt nivel
cu ocazia vizitei lui Ion Gh. Maurer şi Corneliu Mănescu,
când s-a discutat deschis despre situaţia catolicilor din
ţara noastră.
De drept, misiunea principală a pontificatului său a
fost „refacerea unităţii creştine, dintre noi (catolicii) şi fraţii
despărţiţi (ortodocşi, protestanţi, anglicani etc)”, şi de fapt,
Sfântul Părinte nu a pregetat să lupte, statornic, pentru un
dialog sincer între biserică şi lumea politică, având drept
scop garantarea ordinii sociale şi a păcii în lume.
Paul al VI-lea a exculpat poporul evreu de acuzaţiile
legate de crucificarea lui Iisus.
Când, la 6 august 1978 ( zi de sărbătoare pentru
creştini „Schimbarea la Faţă), Paul al VI-lea a închis
ochii după un pontificat de 15 ani, a fost venerat drept cel
mai mare papă „pelerin al păcii”, care într-o perioadă de
mari frământări a condus biserica cu prudenţă, întărind
prestigiul Sfântului Scaun.
Conform cerinţelor sale testamentare, înmormântarea
a fost modestă, fără catafalc, fără monument funerar,
sicriul a fost, pur şi simplu, depus în cripta bazilicii San
Pietro.
...La 16 octombrie 1978, o dată cu alegerea
cardinalului Karol Wojtyla, arhiepiscop de Cracovia, numit
ca papă Ioan Paul al II-lea, biserica va redescoperi patosul
religios într-o civilizaţie seculară, celebrat ca un preludiu
al iubirii faţă de voinţa lui Dumnezeu de noul ”slujitor al
slujitorilor” într-unul din cele mai dureroase şi zbuciumate
pontificate ale istoriei creştine...