Constantin Miu - Oglinda literara

espectiv în poezia ,,Ură”:
,,Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni,
V-aş îneca dacă aş fi apă,
Şi v-aş săpa mormântu-adânc
Dac-aş fi sapă.
Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,
Dacă aş fi spadă v-aş străpunge,
V-aş urmări dac-aş fi glonţ,
Şi v-aş ajunge.
Dar eu deşi rămân ce sunt,
O voce-adâncă îmi murmură
Că sunt mai mult decât orice
Căci eu sunt ură.”
Încercând să scape de atmosfera
ostilă pe care şi-o crease în 1884, pleacă,
împreună cu soţia, la Paris, cu ambiţii de a
deveni poet european.
În diferite ocazii, Alexandru
Macedonski a afirmat că epigrama fusese
scrisă cu doi ani înainte ca Eminescu să
se îmbolnăvească şi că doar hazardul a
făcut ca publicarea acesteia să coincidă cu
boala sa. În cartea sa de amintiri cu titlul
,,Cum i-am cunoscut”, I. Peltz, un apropiat
al scriitorului, redactor într-o vreme al revistei
,,Literatorul”, reproduce întocmai o replică a
lui Macedonski prin care neagă faptul că el ar
fi autorul epigramei:
,, - Nu e adevărat că eu aş fi publicat
epigrama. Nu e adevărat!”. Ceva mai mult:
când a apărut ,,Literatorul” nici nu ştiam că
Eminescu avusese acel accident. Epigrama
o tipărise Dimitrie Teleor.”
Lumea literară se aştepta ca, după
moartea lui M. Eminescu, atacurile rivalului
său să înceteze, dimpotrivă, ,, obsesia
eminesciană” rămâne astfel că,în diverse
împrejurări, există tentative de a coborî
prestigiul poetului de geniu în opinia publica.
În acelaşi scop, sunt atacaţi Titu Maiorescu,
în primul rând, şi susţinătorii lui Mihai
Eminescu.
În cazul lui Al.Macedonski, Mihai
Zamfir este de părere că se poate vorbi de un
,, narcisism maladiv ” : ,, …rareori vreun artist
şi-a întreţinut atât de obsesiv cultul propriului
eu şi rareori acest cult a atins proporţii hilare”.
Şi totuşi se observă o inconsecvenţă în
manifestarea unor atitudini faţă de rivalii săi. ,,
În fond, afirmă. I.Peltz, Alexandru Macedonski
era de o bunătate incomensurabilă. Urile şi
pornirile lui se dizolvau repede la căldura
vorbei, în timpul unei plimbări pe un trotuar
bucureştean, intr-o seară de primăvară
timpurie. Era, fireşte, de o supărătoare
mobilitate sufletească ”. Mulţi au vorbit
despre generozitatea sa sufletească. ,, Avea
o privire de înger şi de martir, de Mecena şi
de frate, de sfânt laic şi de profet” –spunea
I.Peltz.
Adrian Marino prezintă patru situaţii
în care Alexandru Macedonski îl deplora pe
Mihai Eminescu:
1. ,, Noua direcţiune, ea, căreia se
cuvine trista glorie de a fi lăsat pe Eminescu
să înnebunească de mizerie” (,, Literatorul,
XI, 2 august 1890);
2. Mi-aţi creat mie legenda că am lovit
pe Eminescu, dar voi l-aţi omorât, căci l-aţi
lăsat să moară în mizerie pe când strigaţi că
este cel mai mare poet al ţării!” (,, Naţionalul”
,IV, 16 decembrie 1893);
3. ,, Ceva mai mult, pe când
d.Maiorescu, d.Carp şi mulţimea celorlalţi
se răsfăţau în luxul policandrelor aprinse,
pe jeţuri de mătase, Eminescu era exploatat
într-un mod infam de această ceată…” (Nr.1,
,,Naţionalul” ,IV, 5-16 decembrie 1893);
4. ,,Eminescu s-a consumat la
,,Timpul” în curs de ani şi a trebuit să
înnebunească pentru a i se face un mic
ajutor şi să moară pentru ca versurile sale
să fie date publicităţii tocmai de cel care îl
declara poetul cel mai mare al ţării” (,,Secolul
XX”, III, 23 mai 1901)
Înlătură orice resentiment şi
devine chiar generos privind atitudinea sa
faţa de Vasile Alecsandri şi I.L. Caragiale.
Moartea lui Vasile Alecsandri îi prilejuieşte
următoarea reflecţie: ,, Alecsandri n-a murit.
Era semizeu; astăzi s-a făcut zeu-iată tot ”.
pe Alecsandri îl socotea ,,cel mai mare poet
al doinei naţionale” a cărui operă,, va rămâne
nepieritoare”.
La fel despre Caragiale: ,,Este normalse
întreba Macedonski- ca, în ţara noastră, un
fost director general al teatrelor să fie nevoit
să deschidă o berărie pentru a putea să
trăiască?” ,,…ca tată a patru copii, protestez
în contra unei astfel de nepăsări nedemne de
regatul român, miniştrii români şi de epoca de
lumină în care trăim” (,,Românul”, noiembrie,
1893). La moartea lui I.L. Caragiale,
Macedonski publică în presă o scrisoare
deschisă cu următorul conţinut:
Domnule Director,
Destul de grav bolnav aici, unde
am fost nevoit să-mi întrerup călătoria
spre Bucureşti, aflu cu nemărginită durere
moartea lui Caragiale. Ne loveam adesea,
pentru că ne iubeam mult. Pierd în el un
rar prieten, şi ţara, un uriaş al condeiului.
Unele din scrierile lui vor rămâne o vecinică
podoabă a literaturii noastre.
Caragiale a respectat limba aşa
cum nu se face de mulţi, şi stilul său este
cu desăvârşire admirabil. Humorist prin
excelenţă – deşi inimă bună – el era poate
superior lui Marc Twain. Ca om, era un
fermecător, iar instrucţiunea pe care şi-o
însuşise era din cele mai vaste.
Recurg la organul dvs. de publicitate
spre a vă ruga să transmiteţi familiei, împreună
cu condoleanţele mele, expresiunea acestor
sentimente.
Cu cele mai bune salutări,
Al. Macedonski
Procedând la o sumară comparaţie
între opera lui Al. Macedonski şi a poetului
care ocupa locul suprem în ierarhia valorilor
literare naţionale, M. Eminescu, vom constata
unele trăsături asemănătoare. Pe cei doi
îi uneşte dorinţa de absolut şi perfecţiune,
ideea de ideal, aspiraţiile siderale, imaginea
femeii demonico-angelice, a ,,frumuseţii
demonice”. ,,Nopţile” macedonskiene pot
fi comparate cu ,,Scrisorile” lui Eminescu.
Pot fi observate cu uşurinţă înrudirile dintre
,,Noaptea de decemvrie” şi ,,Luceafărul”
eminescian, având o temă comună,
condiţia omului de geniu. Sunt comparabile:
motivul oniricului (visul fetei de împărat şi
visul poetului), motivul călătoriei (drumul
ascensional pe care îl face Hyperion către
Demiurg şi drumul Emirului prin pustiu),
evidenţa alegoriei, analogia dintre Hyperion
capabil de sacrificiul suprem pentru atingerea
absolutului şi Emir, care moare având
imaginea absolutului. Hyperion, fiinţă a
absolutului, vrea să cunoască lumea, Emirul,
fiinţă a lumii, vrea să cunoască absolutul.
Ambele creaţii sunt poeme epico-liricodramatice
care dezbat destinul geniului, în
comparaţie cu omul comun. În ,,Luceafărul”,
tentativa este aproprierea de oameni, pentru
că Hyperion vine din altă lume, pe când
Emirul se depărtează de oamenii din care
provine. Calea de ieşire pare, de asemenea,
aceeaşi: izolarea de umanitatea comună,
după ce Hyperion şi Emirul au cunoscut-o
în toată mediocritatea ei. Şi în alte poezii
ale lui Macedonski întrevedem aspiraţia
Luceafărului eminescian:
www.oglindaliterara.ro
EMINESCIANA
,,O! Suflet, sparge-odată îngustă-ţi
închisoare
Şi scutură-te-odată de lutul pământesc”
(,,La suflet”)
,,Leapădă-te de-orişicare simţăminte
părinteşti”
(,,Vălceaua”)
Asemănări se pot observa şi între
concepţiile despre geniu, despre poet şi
poezie ale celor doi mari poeţi. Eminescu
afirmă: ,,Dacă geniul nu cunoaşte nici moarte
şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de
altă parte însă, pe pământ nu e capabil de
a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici
noroc”. Cam în aceiaşi termeni se exprimă
Al. Macedonski în versurile de la sfârşitul
poeziei ,,Avânt”:
,,Dar vai! El care merge de-a drept la
nemurire,
Adesea n-are-n viaţă nici pâine, nici
noroc”.
Ceea ce îl diferenţiază de Eminescu
este o anumită duritate a verbului şi vigoarea
de poet social şi citadin (întâiul nostru
reprezentant al lirismului citadin).
Ostracizat şi contestat în viaţa literară
a timpului, victimă, între altele, a propriului
orgoliu, cu consecinţe asupra destinului
său literar, Alexandru Macedonski are o
evidentă conştiinţă a valorii sale literare, fapt
care-i dă dreptul să nutrească la o viitoare
recunoaştere de către posteritate:
,,Dar când patru generaţii peste
moartea mea vor trece,
Va suna şi pentru mine al dreptăţii
ceas deplin,
Ş-al meu nume, printre veacuri,
înălţându-se senin,
Va-nfiera ca o stigmată neghiobia
duşmănească,
Cât vor fi în lume inimi şi o limbă
românească.”
(,,Epigraf”)
Termenul pe care-l prevede pentru
recunoaşterea meritelor sale este devansat
de către posteritate poate chiar cu două
generaţii. Valoarea operei sale a fost
recunoscută atât de istoricii literari cât şi de
cititori. Tudor Vianu alcătuieşte, între anii
1939-1946, cea dintâi ediţie reprezentativă
a operei maestrului său din tinereţe, în patru
volume, astfel încât să se impună cititorilor
ca o valoare de primă mărime a literaturii
noastre .
Adrian Marino, unul dintre cei mai
profunzi cercetători ai operei macedonskiene,
scrie ,,Viaţa lui Alexandru Macedonski”,
Bucureşti, E.P.L., 1966, şi ,,Opera lui
Macedonski”, Bucureşti, E.P.L., 1967.
În acelaşi an, 1966, apar două volume,
Alexandru Macedonski, ,,Opere” I şi II
,,Poezii”, o ediţie îngrijită de Adrian Marino,
cu un bogat Studiu introductiv, cronologie şi
bibliografie, note şi variante.
Posteritatea critică a izbutit să fixeze
definitiv locul potrivit pe care îl ocupa
Alexandru Macedonski în istoria literaturii
române. Pompiliu Constantinescu consideră
că ,,Macedonski s-a luptat cu Eminescu, fără
să-l ajungă, dar nu s-a lăsat covârşit de forţa
Demiurgului”. Dar caracterizarea lui George
Călinescu din inegalabila sa lucrare, ,,Istoria
literaturii române de la origini până în prezent”,
se dovedeşte a fi cea mai convingătoare,
fixând rolul lui Alexandru Macedonski în
poezia română şi europeană: ,,Fără îndoială
că Macedonski este un poet inegal. Luat în
toată dimensiunea, el nu suportă comparaţia
cu Eminescu, poet profund şi mai ales poet
naţional.
(continuare în nr. viitor)
7023