Constantin Miu - Oglinda literara

JURNAL NECONVENŢIONAL
GRĂDINA INCANDESCENTĂ
(V)
Ziua a şaptesprezecea
Trec greu zilele acestea. M-au făcut
să simt asta ultimele trei. Şi, scriind-o,
parcă mă pregătesc să suport această
vineri de sărbătoare. Cred că am mai
mărturisit că nu-mi plac sărbătorile.
În loc de muncă, mi-am ocupat
dimineaţa cu o incursiune în oraş pentru
cumpărături: apă minerală plată (cel
puţin aşa pretinde eticheta, dar poate
să fie pur şi simplu ordinară), suc ieftin
de portocale (îmi amintesc că presa a
descoperit cândva nişte şmecheri care
fabricau sucuri din banane, portocale etc.
stricate, aruncate din Bucureşti pe undeva
spre Giurgiu), pâine, un pachet de ţigări
de contrabandă, un iaurt (prea scump faţă
de cele de la Focşani).
Sunt tentat să ud măcar florile, însă
mă abţin, fiindcă soţia mi-a spus de mai
multe ori că atât timp cât preotul e în
biserică...
Vremea se menţine de ieri destul
de răcoroasă. Este mai cald în casă,
unde s-a cocoloşit zăpuşeala zilelor
precedente. Nu pot să aerisesc zdravăn,
de teamă să nu scape Burma-Tom pe
fereastră. Vrea mereu să iasă în curte, dar
e aşa de sălbatic că s-ar speria de câini
şi s-ar căţăra în vreun copac, de unde nu
l-aş mai putea da jos nici cu pompierii –
bineînţeles, dacă ar veni, cum au început
s-o facă în marile oraşe – sau şi-ar lua
câmpii, fugind-fugind...
Voi da o raită prin grădină, să văd
cum mai stau plantele şi să aduc iarbă la
găini. Una e lângă masa mea şi se uită
ca şi cum ar aştepta să mă hotărăsc să
plec după delicatesă. Sunt cuminţi găinile
astea, unica supravieţuitoare molimei de
anul trecut şi celelalte două, plus cocoşul,
venetice. Unele dintre răposate săreau
scurt gardul, deşi li se smulgea periodic
din penele aripilor, şi se duceau să se
servească singure cu verdeaţa de care
aveau nevoie, ciugulind în treacăt dintr-o
roşie, un strugure etc., dacă erau coapte.
Arată foarte rău bietele plante. De
n-ar muri de tot până diseară, când am de
gând să le ud, în pofida sărbătorii!
*
O poezie-rugăciune complementară
celei proiectate alaltăieri [şi scrise între
timp] s-ar impune, deoarece şi iubirea...
Latura feminină a Sinelui: Sinea lui. Câte
excese mă va costa adâncirea în taina
aceasta?
*
Temă eseistică ispititoare:
„Păstrători de tradiţii şi păstrători de
ambalaje (gunoaie)”.
Ziua a optsprezecea
Ce bine e, după ce te-ai supus la o
muncă brută prelungită, să te aşezi la o
masă de lucru... „telectual”, cum spunea
comandantul meu de companie de la
Şcoala de ofiţeri de rezervă, maiorul B.
– cel care ne învăţase şi ne obliga să
batem pasul în ritmul Marşului triumfal
din Aida de Verdi, pe nişte versuri
şleampăte (Cântaţi gloria Ţării; azi / e
sărbătoare...) –, crezând că „in-” este o
negaţie! Îl citez fidel: „Telectuali sunteţi
voi? Intelectualilor!”
Am tras de mine până adineaori (cca
11,30), într-o ultimă încercare de a salva
roşiile, ardeii, castraveţii şi dovleceii. I-am
săpat /prăşit, cum se zice la Ivănceşti/.
Intenţia fiind să-i (să le) scap de iarbă,
aerisesc, fac să păstreze rezerva de
apă pe care o mai aveau de la udatul de
aseară. Dacă nici asta nu contează, nu
ştiu ce s-ar mai putea face.
Mai de dimineaţă, când am udat în
grădina din faţă, am constatat că mi-au
murit cel puţin trei flori.
După-amiază trebuie să strâng iarba
uscată, cosită acum câteva zile în curte
şi în mica livadă. O voi depune peste
claia de anul trecut, în vederea a ce? Să
putrezească? Fapt e că şi „prima coasă”
de lucernă zace într-un polog; n-avem cui
s-o dăm (poate ne-ar lua-o Angelica, pe
degeaba).
Diseară mă voi strădui să mai adăp
odată florile şi proaspăt-prăşitele legume:
mâine e duminică, o zi „moartă” (încă o
sărbătoare!), şi nu-mi voi permite să încalc
prescripţiile decât cel mult în amurg.
Mă doare mâna cu care scriu, dar nu
din cauza scrisului.
Plantele (pământul) ţipă după
ploaie, se spunea la Ivănceşti. Aşa o
fi, însă „ţipătul” lor nu-l auzim. E atât de
imploziv, că seamănă cu moartea şi cu...
tăcerea care-ţi sparge timpanul. Plângem,
mai totdeauna degeaba, noi, chiar şi dacă
credem încă în rugile pentru ploaie.
O tipă care scria de curând, într-o
publicaţie, despre paparude şi caloieni
era aşa de „informată” etnologic, încât
doar compila primitiv, neînţelegând nimic.
În plus, se chema Ţârcă!
Caraghioase nume de familie
remarc mereu în limba română! O
liceeană care îşi spunea, într-un ziar,
părerea despre subiectele de examen se
numea... Parapuf (Vasilica)!
Spre deosebire de olteni, ce au
geniul nebun al poreclelor, eu îl am pe
acela (rău?) al pescuirii onomasticii
„inorganice”. „Organice” – şi serioase
– sunt, în opinia mea, numele care nu
mai au nimic transparent, nici semantic,
nici onomatopeic, nici măcar etimologic
(deşi permit raportări şi ipoteze în acest
domeniu). Dacă aş fi un zeu / legiuitor al
nominării, aş sugera / impune părăsirea
rapidă a oricărui antroponim moştenit
ce te poate arunca în derizoriu, mai ales
când se ciocneşte, îngroaşă cacofonic,
rimează cu un prenume neinspirat, impus
de părinţi, naşi, modă, religii. Dar nu poţi
cere tuturor simţul limbii şi auz simfonic
(armonic). Unii muritori sunt nu doar
mulţumiţi, ci fericiţi să se prezinte ca o
improvizaţie!
În momentul acesta se întunecă
brusc, fără preaviz. Strănut repetat, în
călduri care se răcesc pe şira spinării, şi
zgomotos, încât atrag atenţia cocoşului şi
a câinelui cel mai apropiat. Vine un vânt
care anunţă ceva: o furtună, o ploaie
binecuvântată, o grindină pedepsitoare?
*
Nu s-a întâmplat nici o minune şi nici
un dezastru.
Drept care, pe la 5-6 d. a. am încălzit
6964 www.oglindaliterara.ro
Ioan Dumitru Denciu
apă la foc, în vatra de sub şopronul din
curte, de deaspura pivniţei, şi am spălat
rufe. Cu săpun de casă.
Către apusul soarelui, am respectat
programul gospodăresc: udat, hrănirea
animalelor...
Ziua a nouăsprezecea
Trag cu ochiul la ce-am scris ieri ca sămi
dau elan. Dar condiţiile s-au schimbat:
un drum în oraş (din aceleaşi obligaţii:
cumpărături, cimitir) plus sărbătoarea
(duminică iar) nu mă stimulează. Mintea
mi-e flască deocamdată, iar sufletul doar
aşteaptă să se încarce.
Fumez a 5-a ţigară deja şi sorb a
2-a cafea. Vremea e amorţită într-un soi
de răcoare matinală. Este şi linişte, ceea
ce mă reconfortează un pic.
Sper să iasă ceva, până la urmă, în
ziua aceasta: un poem?
A ieşit o schiţă de eseu, încropită
pe dosul unei file cu poezii scoase la
imprimantă şi aduse în vederea eventualei
corectări şi / sau traduceri. O transcriu, ca
să nu rămână pierdută (inobservabilă)
pe acolo. Dezvoltând-o puţin. Tema ar fi
Moartea perfectă!
*
Ciudată interpretare a misterului
christic în rugăciunea unui călugăr trappist
american, John Jacob Raub, al cărui
nume îmi evocă pe al lui Jean-Jacques
Rousseau! Dar iată mai întâi textul, tradus
după G. Ravasi (Preghiere, p. 253):
„Mulţumesc, Doamne, pentru c-ai devenit
fiinţă umană,
mulţumesc ţie c-ai devenit finit şi limitat,
mulţumesc că te-ai făcut muritor!
Îţi mulţumim că te-ai făcut inferior;
astfel eu şi ceilalţi nu trebuie să fim
superiori.
Mulţumiri că eşti slab;
astfel eu şi ceilalţi nu trebuie să fim tari.
Mulţumiri că te-ai făcut sărman;
astfel eu şi ceilalţi nu trebuie să fim
potentaţi.”
î
În primul rând, îmi exprim adânca
dezamăgire în legătură cu (non)valoarea
literară a acestui script. Numai o teribilă
uscăciune a sufletului putea produce
ceva de un rigorism aşa de pragmatic!