Constantin Miu - Oglinda literara

PORTRETE
Părintele Anania
Să fi fost prin 1981-82 când, invitat să particip la manifestările
Vasile Voiculescu de la casa memorială Pârscov (în care s-a
născut marele scriitor şi care era încă departe de statutul pe care
avea să-l primească mai târziu, acela de muzeu memorial) am
avut rarul şi plăcutul prilej să-l întâlnesc pe Valeriu Anania, cel
care îl cunoscuse în tinereţe pe autorul „Sonetelor închipuite”
şi al fermecătoarelor povestiri fantastice. De fapt nu numai
că-l cunoscuse, ci şi stătuse în preajmă de multe ori, mai ales
la reuniunile „Rugului aprins” de la mănăstirea Antim, reuniuni
care aveau să le aducă membrilor grupului cu pricina ani grei de
închisoare, cu care i-a „blagoslovit” puterea comunistă şi despre
care aveau să se scrie după anul 1990 pagini zguduitoare.
Acolo, la poalele Carpaţilor buzoieni, în peisajul nu de
puţine ori evocat de Vasile Voiculescu în poeziile, dar mai ales
în prozele şi-n amintirile lui, se perindau în fiecare toamnă, la
aniversarea zilei de naştere a scriitorului mari personalităţi ale
culturii noastre, pe care, cu recunoscuta-i diplomaţie reuşea
să-i strângă din toată ţara neobositul istoric, bibliolog şi totodată
director al Bibliotecii judeţene, prietenul meu şi al întregii
scriitorimi Alexandru Oproescu.
Ce poţi spune despre un om pe care l-ai întâlnit pentru
câteva ore alături de alţii, cu toţii „angajaţi” în realizarea unui
simpozion literar? Desigur, foarte multe sau nimic, de vreme
ce acele ore se scurg atât de repede încât abia ai timp să te
dumireşti asupra firii şi psihologiei personajelor alături de care de
afli printr-o fericită întâmplare.
Mărturisesc că ştiam câte ceva despre biografia lui Valeriu
Anania (că a făcut teologia la Bucureşti şi cursuri de medicină
şi muzică instrumentală la Cluj, că a fost condamnat la nu mai
puţin de douăzeci de ani de muncă silnică în 1958 şi că a fost
eliberat în 1964 prin decretul general de graţiere, că a trecut prin
penitenciarele îngrozitoare de la Aiud, Jilava şi Piteşti şi acolo i-a
cunoscut pe Petre Ţuţea şi pe Petre Pandrea, că în 1965 a plecat
ca preot în America, de unde s-a întors în 1976) dar despre
scrierile lui nu ştiam mai nimic, nu atât datorită ignoranţei mele
în materie de literatură cât mai degrabă „obrocului” sub care îi
fuseseră / îi mai erau încă puse scrierile. Ştiam că a scrie poezie
şi teatru, însă, din nefericire pentru mine nici volumul Geneze
(1971) şi nici File de acatist (1976) nu-mi căzuseră în mână şi
nici nu se-ntâmplase ca vreunul dintre cunoscuţii şi prietenii mei
să le fi citit, ca să-mi fac, chiar şi aşa, printr-un intermediar, o idee
despre scrisul literar al acestui autor.
Într-un cuvânt nici nu ştiam pe cine am în faţă. Cel mult
puteam intui în urma eleganţei stilului elevat, farmecului cu care
vorbise celor câţiva intelectuali şi grupului de ţărani din Pârscov
atunci că mi-a fost dat să mă întâlnesc cu un om de excepţie şi
care, fără îndoială, de la înălţimea altarului bisericilor româneşti
din Detroit (America) îi „vrăjise” cu spusele lui şi pe românii aflaţi
în diaspora de pe îndepărtatul continent al Statelor Unite.
Iată, însă, că uneori întâmplarea şi destinul aranjează
în aşa fel lucrurile încât să ţi se ofere ocazia unor neaşteptate
binefaceri spirituale.
După ce amintitul simpozion de la Pârscov a luat sfârşit şi
ne-am întors cu toţii la Buzău, gazdele ne-au rezervat locuri la un
tren personal de noapte, cu care urma să ajungem la Bucureşti
undeva către miezul nopţii. Iar în personalul acela de noapte cam
toţi tovarăşii noştri, obosiţi de eforturile de peste zi s-au instalat şi
au început să picotească ori să discute în compartiment între ei
despre toate cele pe care le văzuseră ori le auziseră în călătoria
abia încheiată. Oarecum străin de grup ( ne despărţeau nu
numai vârsta, ci şi un anume fel de a fi) am preferat să stau pe
coridor, să mă sprijin de balustrada din faţa ferestrei şi să privesc
în noapte.
Într-un răstimp m-am simţit bătut pe umăr şi am auzit în
spatele meu o voce: „Ce faci, tinere? Te-ai răzleţit de grup?” .
Era distinsul prelat şi scriitor Valeriu Anania.
Nu mai ştiu (şi nici nu mai are importanţă) ce i-am răspuns,
dar mi-amintesc că numaidecât am început o conversaţie. De fapt
e cam mult spus o conversaţie, după obiceiul meu din copilărie,
l-am lăsat pe domnia sa să vorbească. Şi, slavă Domnului!, avea
ce să-mi spună - mai ales despre firea şi personalitatea celui pe
care tocmai îl omagiasem cu toţii în chiar satul în care a venit pe
lume, la Pârscov.
Ocolind (deliberat?
Întâmplător?
N-aveam să aflu
niciodată) delicatele
momente ale propriei
biografii (cum ar fi
cele legate de anii
de închisoare şi de
prigoană politică din
anii comunismului),
marele şi interesantul
meu interlocutor de
pe tren mi-a vorbit
despre V. Voiculescu,
scriitorul, dar mai ales
omul, despre felul în
care „doctorul fără
arginţi” se comporta
în viaţa de zi cu zi, la
întâlnirile cu confraţii Florentin Popescu
scriitori, la Radio sau
prin redacţiile prin
care-l purtau paşii în perioada interbelică.
Din când în când, în câte un răgaz se oprea pentru a-şi
aminti ori a începe povestea unei alte întâmplări, îndrăzneam
să-l întrerup timid cu câte o întrebare. Şi imediat se grăbea sămi
răspundă. Simţeam că-i place să se confeseze – fireşte, în
anumite limite, cu o anume autocenzură! – şi să dea şi altuia
ceva din prea plinul tolbei sale de amintiri (de altfel, la puţină
vreme după aceea avea să-i apară la „Cartea Românească”
volumul de evocări Rotonda plopilor aprinşi, considerată de
unii comentatori drept „una dintre cele mai frumoase cărţi de
memorialistică din literatura română”). Şi cum să nu fie aşa de
vreme ce de acolo, din carte ne privesc, surprins de o pană cu
scris inimitabil figurile lui Tudor Arghezi, Gala Galaction, Anton
Holban - care i-a fost profesor la Seminarul din Bucureşti, Victor
Papilian, Lucian Blaga, Ion Luca, Marin Preda şi îndeosebi
maestrul lui spiritual Vasile Voiculescu).
Târziu încoace, după anul 2000, pe când Valeriu Anania era
de multă vreme arhiepiscop la Vadului, Feleacului şi Clujului, i-am
trimis una din cărţile mele despre Vasile Voiculescu, amintindu-i
în autograful înscris pe pagina de gardă de conversaţia noastră
de atunci. şi nu mică mi-a fost surpriza, iar bucuria la fel de
mare, când, după un timp, am primit un exemplar cu versiunea
românească a Bibliei pe care a tipărit-o domnia sa în 2001, poate
cea mai valoroasă ediţie pentru că este însoţită de comentarii de
mare erudiţie şi rafinament, cu interpretări, ce deschid cititorului
largi ferestre de înţelegere şi însuşire a întregii mitologii creştinortodoxe.
Se înţelege aproape de la sine că autograful pe care
mi l-a scris era cât se poate de flatant: „Bartolomeu. Scriitorului
Florentin Popescu, cel împătimit de opera lui V. Voiculescu,
pe care o va găsi citată în această carte. Cu veche preţuire.
Februarie 2002”.
Greu de spus dacă poetul Valeriu Anania este mai
valoros decât dramaturgul, eseistul ori romancierul Valeriu
Anania (romanul lui, Străinii din Kipukua din 1979 este de un
straniu şi fascinant exotism), după cum este dificil de spus dacă
viitorii exegeţi ai acestuia vor pune înaintea operei beletristice
memorialistica acestui atât de original autor.
Deschid Dicţionarul general al literaturii române la
articolul care i-a fost consacrat şi mă opresc la paragraful
referitor la piesa lui, Meşterul Manole, din care desprind acest
citat: « aparenţă dramatică şi miez tragic, căci, în esenţă,
conflictul purcede dintr-o fatalitate ontologică: omul este disputat
concomitent de „cer” şi de „pământ”, de Biserică şi de Femeie, de
dragostea spirituală şi de dragostea trupească. Alegerea absolut
necesară unei iubiri? Creaţii? autentice aparţine omului şi ea
determină destinul tragic; voinţa de creaţie coincide cu asceza,
cu jertfirea „izvodului”, a materiei, în „rodul” spiritului».
Un tren alunecând la ceas de noapte prin câmpie. Iar la
fereastra unui vagon un cărturar îi vorbeşte pe-ndelete unui om
mai tânăr, amândoi având un acelaşi mentor spiritual: pe Vasile
Voiculescu.
Aşa păstrez şi aşa voi păstra până la sfârşitul zilelor
imaginea unuia dintre cei mai mari cărturari ai timpului nostru.
Şi tot aşa, dar vorbind cu stelele şi aureolat de lumina plină de
taină a dumnezeirii l-am văzut şi atunci când am auzit că a plecat
dintre noi cu un alt tren – alunecând până dincolo de fire, pe
tărâmurile nemuririi…
6954 www.oglindaliterara.ro