Constantin Miu - Oglinda literara

Cadrilaterul - ţara uitată
ESEU
„Termenul de Cadrilater a fost împrumutat din cartografia militară otomană
şi avea, iniţial, o accepţiune strict strategică. Nici vorbă despre o regiune
geografică. Cadrilaterul desemna câmpul militar cuprins între cetăţile Silistra –
Rusciuk – Caliacra – Varna, având în centru Şumla, întărită de turci, pentru a
ţine sub control şi bloca culoarul dobrogean.”
Valentin Ciorbea, Evoluţia Dobrogei între 1918-1944,
Editura Ex Ponto, Constanţa, 2005, p. 13
„Cedarea din 1940 s-a făcut sub presiunea
Axei, declaraţiile lui Hitler pecetluind soarta
Dobrogei de Sud. Retragerea din Cadrilater a
avut loc, însă, în condiţii esenţial diferite de cele
în care administraţia şi armata română au părăsit
nordul Bucovinei, Basarabia şi nord-vestul
Ardealului. Incidentele dintre trupele române şi
bulgare au fost nesemnificative şi, lucru extrem
de important, după cedare, autorităţile de la
Sofia, spre deosebire de cele de la Budapesta ori
Moscova, au căutat, în permanenţă, o apropiere
de Bucureşti.”
Cătălin Negoiţă, Ţara uitată. Cadrilaterul
în timpul administraţiei româneşti 1913-1940, p.
530
Deşi are în vedere
mai ales perioada administraţiei
româneşti dintre anii 1913-
1940, cartea tratează istoria
teritoriului numit impropriu, în
opinia majorităţii specialiştilor,
Cadrilaterul, de-a lungul istoriei,
până în 1940, de când se
află între graniţele de stat ale
Bulgariei.
Istoria acestui colţ din
lume în care se află România
este aidoma unui râu cu multe
şi întortocheate meandre,
„adevăruri” spuse incomplet,
„istorii naţionale” alcătuite şi
predate copiilor din ţările din
zonă trunchiat, toate acestea
lăsând urme adânci.
Cartea are mai multe
aspecte care merită menţionate – amplitudinea
sintezei, documentarea din surse diverse,
începând, evident, cu cele române şi bulgare,
discutarea condiţiilor istorice, sociale şi politice
în care s-au petrecut faptele care au dus la
lupta pentru această regiune, încorporarea
între graniţele noastre de stat (după Pacea de
la Bucureşti, încheiată în urma celui de-al doilea
război balcanic), apoi renunţarea din partea
României a pretenţiilor asupra Cadrilaterului
(după semnarea „Tratatului de la Craiova”, din 7
septembrie 1940), modul în care au fost înţelese/
discutate sau nu toate acestea în anii de după
1940 şi până azi ş.a.
Deseori când discut cu diverşi colegi
din Bulgaria constat că sunt destule diferenţe
de „percepţie” când vine vorba despre istoria
noastră „întrepătrunsă”. De pildă noi vorbim
despre „Războiul de Independenţă”, în Bulgaria
i se spune „Războiul ruso-turc” (deşi a avut
semnificaţie, am putea spune, asemănătoare şi
pentru ţara vecină), noi vorbim despre dinastia
„vlahă” a Asăneştilor (Petru, Asan şi Ioniţă
Caloian), ei despre aceeaşi dinastie, dar de
origine bulgară ş.a. Şi când vine vorba despre
Dobrogea lucrurile stau cam la fel, discuţiile şi
controversele pornind încă de la aceeaşi teorie a
„pământului nelocuit” pe care l-ar fi găsit bulgarii
când au venit aici dinspre stepele Asiei, pe
care am mai auzit-o şi când vine vorba despre
Transilvania, dovezile istorice fiind interpretate
„nuanţat” de istoricii români şi bulgari, felul în
care s-au petrecut procesele de colonizare şi
depopulare a zonei, „schimburile de populaţii”,
nefiind de natură să ajute. Trebuie să remarcăm
că teoria este caducă din start, aici existând,
dacă e să amintim numai de perioada Imperiului
Bizantin, thema bizantină Paristrion apoi, după
diverse alte „principate”, de la cel al lui Demetrius,
de exemplu, la Ţara Cavarnei, recunoscută
de Bizanţ, patriarhul numind episcop de Varna
şi Carbona, apoi la, poate cel mai cunoscut,
Dobortici (Dobrotiţă).
Şi controversele, discuţiile pornesc încă
de la denumire, regiunea fiind întâlnită în diverse
surse cu nume ca: Dobrogea Nouă, Dobrogea
de Sud sau Cadrilater, termen „împrumutat”
de la otomani. Sau chiar de
la numele de Dobrogea şi
delimitările regiunii. Astfel, în anii
’20 ai secolului trecut, notează
autorul cărţii, Romulus Seişanu
scria: „Numele Dobrogei nu
s-a dat de locuitorii acestei
provincii întregului ţinut cuprins
între Dunăre şi Marea Neagră,
ci numai regiunii stepei, până
la Gura Dobrogei. Astăzi, chiar
locuitorii din nordul Dobrogei,
când merg în sud, spun Mă duc
în Dobrogea!”
Aşadar, autorul cărţii de
faţă a avut de discutat despre
toate aceste aspecte, cu
consultarea surselor româneşti,
bulgare dar şi din străinătate. Şi
a făcut acest lucru în echilibrat,
punând în balanţa cât mai obiectiv posibil datele.
Cătălin Negoiţă scrie şi despre motivele care
l-au îndemnat să scrie cartea, care ar putea fi
rezumate astfel: 1. „până în 1990 subiectul
Cadrilater a fost neglijat”, 2. „Cadrilaterul a
reprezentat un ţinut fascinant, exotic, cu peisaje
şi lumi desprinse mai degrabă din universul
asiatic decât din cel european”, 3. „drama
trăită de românii din Cadrilater în anii în care
regiunea s-a aflat sub administraţia guvernului
de la Bucureşti şi mai ales după cedarea din
toamna lui 1940”, 4. „analiza împrejurărilor în
care România a intrat în posesia Cadrilaterului”
– autorul întrebându-se dacă a fost sau nu
„legitimă” intervenţia României din 1913. Altfel
spus, a fost „cucerire” sau „reunificarea ţării”?
Şi, desigur, modul în care a fost administrată
regiunea de către România, felul în care s-au
dus campaniile militare, apoi gestionate politic
toate „schimbările” urmare a tratatelor încheiate
ş.a. Un aspect reiterat de către Cătălin Negoiţă,
dar puţin discutat, este legat de un anumit tip
de „insecuritate” pe care a generat-o Marea
Unire, prin înglobarea unor teritorii (între care şi
Cadrilaterul) care au constituit motiv de dispută
cu statele vecine.
Structura cărţii (după pagini de cuvinte de
început/ aprecieri semnate de Dumitru Şandru,
Gheorghe Buzatu, Mihai Iacobescu): Introducere,
Capitolul I. Ce este Cadrilaterul, Capitolul II.
Cadrilater – o istorie zbuciumată, Capitolul III.
Partajarea Dobrogei în 1878. Cadrilaterul sub
stăpânire bulgară, Cap. IV, Campania militară
a României în Bulgaria – 1913- Încorporarea
www.oglindaliterara.ro
Marius Chelaru
Cadrilaterului la statul român,
Capitolul V- Cadrilaterul în
perioada 1913-1916, Capitolul
VI – Cadrilaterul în timpul
primului război mondial, Capitolul
VII – Evoluţia Cadrilaterului în
perioada interbelică, Capitolul
VIII – Comunism şi iredentism în
Cadrilater, Capitolul IX. Aromânii
şi mişcarea legionară, Capitolul IX.
Cedarea Cadrilaterului şi, în final,
Concluzii şi Bibliografie selectivă
Între altele, scrie Cătălin
Negoiţă, „Momentul înglobării
acestui teritoriu la statul român
aproape că era trecut cu vederea,
de parcă istoricilor noştri le era
jenă să pomenească despre
acest episod”. Şi reaminteşte
întrebări dificile, cum ar fi – a fost
sau nu Cadrilaterul „monedă de
schimb” pentru aromânii „lăsaţi
de izbelişte” după ce avut loc al
doilea război balcanic? Şi aduce
aminte şi că administrarea de
către România a acestui teritoriu
a fost o „nereuşită”. Eşecul fiind
cauzat de un complex de factori,
începând cu ostilitatea populaţiei
bulgare, poate, dar şi cu acţiunile
comitagiilor şi comuniştilor,
incoerenţa şi politica contradictorie
a Bucureştiului. Şi, cu toate
acestea,. Scrie autorul, nu există
nici un argument care să susţină
teza bulgarilor de discriminarea
a populaţiei bulgăreşti în timpul
administraţiei române.
Aidoma lui Cătălin Negoiţă
înainte de a purcede la lucru,
când am început lectura nu am
crezut că ar exista o bibliografie
din cale afară de bogată, dată fiind
„tăcerea” care a învăluit „subiectul”
Cadrilater. Autorul a identificat
şi consultat o bibliografie vastă,
documente de arhivă, presă şi
carte, abordând-o cu cât mai
obiectiv, deşi pot fi, evident, dată
fiind problematica abordată, şi
controverse legate de ipotezele/
interpretările lansate de el. A
rezultat o carte interesantă cu
un titlu potrivit: Cadrilaterul - ţara
uitată.
Cătălin Negoiţă, Ţara uitată.
Cadrilaterul în timpul administraţiei
româneşti 1913-1940, Editura
Fundaţiei „Scrisul românesc”,
Craiova, 2008, 538 p.
6955