Constantin Miu - Oglinda literara

MOZAIC
Garibaldi şi România
Marco Baratto
Despre Giuseppe Garibaldi s-a spus că “s-a prezentat
minţilor şi inimilor popoarelor Italiei, Americii, Franţei, Angliei, ca
un vis devenit realitate”. Este just să se recunoască faptul că
“visul Garibaldi” nu le-a fascinat numai pe acelea, ci şi minţile
şi inimile românilor.
România, pe atunci divizată în diferite state precum Italia,
ca şi aceasta aspira la unitate şi independenţă.
De mai mult timp, emisarii mazzinieni parcurgerau
teritoriile româneşti făcând prozeliţi în oraşe şi sate şi în orice
clasă socială. Mazzini obişnuia să scrie că italienii şi români sunt
popoare “dublu înfrăţite, prin origine şi credinţă politică” şi
ziarul Românul, vorbind de Italia o numea
“ţara noastră mamă”, probabil pentru că
ambele au dat Eroului celor două lumi
aceeaşi susţinere pasionată.
Primul război de independenţă
italian din 1848/49 şi mai mult al doilea
din 1859, au reaprins în români aspiraţia
pentru un stat naţional unic românesc
independent care, ţinând cont de
caracteristicile lor - unicii latini în marea
de populaţii slavofone şi germanofone care îi înconjurau - să-i
unească.
Numele victorioaselor bătălii italiene din Fermo şi Varese şi
a celor italo- franceze din Magenta, Solferino, Melgnano, răsunau
laolaltă în rândul intelectualilor şi a poporului şi fiind invitaţi de
Rossetti să se asocieze exultării italienilor. La vestea fiecărei
noi victorii, mii de români se înghesuiau în faţa Consulatului
Sardiniei, manifestându-şi satisfacţia pentru succesele italiene;
sperând să le repete pentru ei.
Nici măcar sfârşitul, în 1949, a glorioasei Republici
Romane, pe care Gazeta Transilvaniei îl considera “eveniment
de importanţă istorică” şi în apărarea căruia pictorul românomoldovean
George Năstăseanu şi-a pierdut un braţ, nu a
influenţat popularitatea lui Garibaldi.
Nenorocirea, dimpotrivă, a scos la lumină extraordinarele
sale daruri de umanitate, curaj, stoicism, iar fuga în munţi, prin
mlaştini, vânat de inamici, ţinând-o în braţe pe Anita aflată pe
moarte din cauza febrei, a mişcat fantezia populară, atrăgându-i
un val de emoţie şi simpatie care rămâne în continuare.
Pe timpul Expediţiei Celor O Mie a lui Garibaldi (1860)
pentru a îndepărta burbonii din Regatul Neapolelui şi celor Două
Sicilii, şi care va duce la unificarea italiană, românii erau atât de
numeroşi încât însuşi Garibaldi le-a propus să se lupte sub un
unic drapel naţional, însă din cauza unor opinii discordante şi
rivalităţi acest lucru nu a fost posibil.
Însă avea dreptate Constantin Alexander Rossetti,
directorul ziarului Românul, să scrie că aceştia erau “Legiunea
Italiană a Dunării”. Anexarea (1861) la Regatul Sardiniei a
statelor Italiei centrale şi meridionale, efectuată cu un consens
tacit al Franţei, a suscitat un mare entuziasm în rândul românilor,
care o considerau a fi un semn bun pentru cauza lor. De aceea,
vestea faptelor de la Mentana din 1862, unde francezii, dotaţi
cu arme foarte moderne cu tir rapid, numite “Chassepots”, au
secerat voluntarii garibaldini care s-au dus să elibereze Roma,
a stârnit o dureroasă stupoare în rândul italienilor şi românilor.
Cu toate acestea, în 1870, la vestea izbucnirii războiului
franco-prusac, Garibaldi, care se retrăsese la Caprera, s-a dus să
apere Republica Franceză. În ciuda neîncrederii şi obstacolelor
puse de francezi, Garibaldi reuşeşte să formeze Armata din Vosgi
împotriva prusacilor, cu mult superiori numeric şi în ce priveşte
armamentul, şi aduce singura victorie franceză în război, pe cea
de la Dijon!
La ordinele sale şi ale fiilor Riccioti şi Menotti, militează, în
afara formaţiunilor franceze de “franc tireurs”, numeroşi voluntari
italieni, români şi de alte naţionalităţi, care îmbracă cu mândrie
legendara cămaşă roşie. Între timp, în Italia, pe 20 septembrie
1870, bersalierii intră în Roma prin Porta Pia şi entuziasmul
popular este la culme.
Şi românii exultă, fiind adepţii unei politici de fraternitate
între naţiunile oprimate, trag speranţă de la evenimentele italiene,
speră afirmarea ideii de unitate naţională şi pentru ei.
Garibaldi se retrage din nou la Caprera unde se transformă
în agricultor, tăietor de lemne, crescător de animale, chinuit de
reumatism şi de constrângerile financiare. Deseori ţintuit la pat,
abandonează insula de puţine ori şi fără prea mare tragere de
inimă pentru a se duce în Italia unde orice apariţia publică de-a
sa se încheie cu un adevărat delir al mulţimii. În 2 iunie 1882,
bărbatul care a dăruit Italiei independenţa şi un regat familiei
Savoia moare cu seninătate.
Doliului italienilor i se alătură cel al românilor. În presa
românească, timp de o lună paginile ziarelor sunt pline de
necrologuri, biografii, amintiri, corespondenţe din Italia.
Românul a scris că “A iubit libertatea şi naţionalitatea, nu
a petrecut nici o oră fără a se oferi cu abnegaţie pentru trimful
acelor principii”, Steaua Dunării îl descrie drept “cel mai mare
erou al democraţiei lumii vechi şi noi”, iar Gazette de Roumanie
aminteşte într-o sinteză magnifică că “acesta aparţine atât Italiei,
cât şi naţiunilor care luptă pentru reînfiinţarea lor”.
Însă pentru România, spre deosebire de Italia, încă avea
să se mai scurgă mult timp, aceasta realizând numai în 1918,
la încheierea primului război mondial, visul patrioţilor români,
înfiinţându-se actualul stat român care, odată cu recenta intrare
în Uniune Europeană, a resudat legăturile istorice cu populaţiile
care o compun.
În special cu Italia, spre care, cu preferinţă faţă de altele,
se îndreaptă o consistentă imigraţie de români, care, prin
asemănările de limbă şi caracter, se integrează cu rapiditate în
aşa măsură încât nu se disting deloc de populaţia originară.
Pe de altă parte, tot din acelaşi motiv, numeroase firme
italiene au găsit în România, care dispune de forţă de muncă
instruită şi calificată, noi ocazii de muncă şi extindere şi dacă
uneori în ziare sau la tv apar ştiri care pun într-o lumină proastă
comunitatea română, este bine să amintim că “nu toţi cei cu
paşaport românesc sunt şi români”: deseori, sunt de etnii a
căror apartenenţă la o naţiune se limitează doar la deţinerea
paşaportului.
rituri: “cultura lui Bachus” care a
atras marca DOCG (prestigiosa marcă
a vinului Greco di Tufo) , apicultura,
produse tradiţionale din castane,
artizanat, etc. Privindu-i muncind
te duce gândul la moţii de pe la noi,
desigur dacă n-ar fi băbuţele haioase
care fac jogging în fiecare dimineaţă
sau şezătoarea băbaţilor concentrată
pe jocul de şah de la cafenea.
Deşi a rămas o localitate mică
(de la 5000 de locuitori în 1900 astăzi
nu se numără 1500) Montefusco
obscurat de ploile şi zăpezile din
iarnă (eu am prins şi câteva zile cu
ninsoare) este o comunitate puternic
animată la căldura soarelui de vară.
7046 www.oglindaliterara.ro
Nenumărate sărbători religiose
(Madonna del Carmine, San Antonio di
Padova) , festivaluri şi târguri artizanale
reunesc locuitorii muntelui în spiritul
frumosului. Dintre toate se prezintă ca
unicat concursul zonal Caccia al Tesoro
(în română vânătoarea de comori) care
supravieţuieşte muntelui încă din 1983.
Concursul se desfăşoară anual în luna
august răscolind diverse teme din
istorie: barocul de pe munte, vechea
academie.
Noaptea învăluie muntele încet
iar dacă aştepţi deşteptarea aştrilor
ai impresia ca de acolo de sus îţi poţi
sprijini tâmpla de stele- aşa cum face de
secole Montagna Montefusco- această
“frumoasă adormită” a Campaniei.