Revista Coloana Infinitului nr. 65 - Brancusi

Comemorări - 100
parea efectivă a mirenilor la desemnarea propriilor
reprezentanţi în adunarea clerului şi poporului credincios.
În acest sens, fiecare Cerc electoral alegea trei
deputaţi (un preot şi doi mireni); clericul era ales „prin
toţi preoţii”, iar mirenii „prin toţi membrii sinoadelor
parohiale din acel cerc electoral”. Supravegherea
alegerilor era încredinţată comisarilor consistoriali.
La data stabilită, prin circulara episcopală, clericii sau
mirenii se adunau la locul indicat şi prin vot secret
alegeau presidiul. Deputaţii aleşi primeau mandate
din partea comisiei electorale. În lipsa unei vieţi politice,
cu adevărat democratice, românii din Monarhie
şi implicit cei din Episcopia Caransebeşului au folosit
acest exerciţiu electoral naţional-bisericesc pentru
a-şi desemna reprezentanţii în organele de conducere
ale Bisericii. Fără a se substitui deputaţilor dietali
şi organelor de conducere administrative, deputaţii
sinodali şi congresuali ai Diecezei au contribuit întro
măsură suficientă şi necesară la analiza şi deciziile
de importanţă capitală pentru comunele bisericeşti.
Cei mai reprezentativi intelectuali laici şi eclesiali ai
românilor bănăţeni s-au aflat ca deputaţi sinodali sau/
şi congresuali alături de episcop şi adunările poporale,
împotriva proiectelor de legi care ameninţau
autonomia bisericească şi şcolară. În acest sens, ei
au combătut proiectele de legi politico-bisericeşti
(matricolele civile, căsătoria civilă, grădiniţele de
copii) din 1891-1893; proiectul de lege şcolară din
1893; proiectul de lege şcolară din 1904 şi Proiectul
de legi şcolare („Appönyi”) din 1907.
Analiza timpului istoric îndreptăţeşte pe
cercetător să evite cuprinderea aspectelor de organizare
instituţional-eclesială în ecuaţii sau sintagme
din considerentul unor realităţi atunci vii şi inseparabile.
Aspectele exterioare şi cele interioare ale
instituţiei eclesiale la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului XX însemna nu numai participarea
ei, mai ales implicarea cu responsabilitate a
Bisericii şi a credincioşilor. Pe de altă parte, aspectul
intrinsec al credinţei în factorii de decizie ai Eparhiei
Caransebeşului denotă existenţa unei dimensiuni
psihovolitive a credincioşilor care, peste timp, este
greu de cuprins în date statistice, deoarece pilda vie a
lui Isus Hristos însemna jertfă mărturisită, pildă care
a depăşit, deseori, manierismul sau istorismul, dar,
implementată socialului, a dat roade peste aşteptări:
„nu-i cu putinţă a fi membru cu adevărat al acestei
biserici fără a cunoaşte viaţa pământească a întemeietorului
ei; modelul a toată înţelepciunea şi virtutea”,
scria exegetul P. Barbu în pragul secolului XX,
într-un timp atât de grăbit în a moderniza structurile
tradiţionale de dragul unei europenizări şi liberalizări
cu soluţii contradictorii.
Mentalităţile erau în schimbare pentru
Banatul interculturalismului şi plurietnismului.
Tradiţionalismul nu a cedat teren, aşa cum s-ar crede
la prima vedere, ci s-a adaptat din mers, devenind altceva
prin racordarea la noile realităţi. Cu alte cuvinte,
organizarea după imperativul „modernist” trebuie
văzută mai puţin în rezultate şi mai mult în direcţiile
şi ideile oferite ca alternative zonale la ceea ce părea
străin, cosmopolit şi ca atare „periculos” pentru
poporeni. Discursul Episcopului, conţinutul circularelor
consistoriale relevă şi aceste aspecte, prinse
în sintagme grăitoare şi pilde ale înţelepciunii.
Organizarea şi reorganizarea Episcopiei
Caransebeşului a depins în mare măsură de structurile
economice, sociale, politice, religioase şi culturale
ale Banatului istoric în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea şi în primul deceniu al secolului următor.
Cu alte cuvinte, ele au corespuns cerinţelor societăţii
româneşti aflată sub controlul politic al cercurilor
guvernamentale maghiare, dar conştientă de propriile
interese. De aici, aspectul contradictoriu al unor
măsuri şi contramăsuri pe care organele de decizie ale
Diecezei erau nevoite să le ia. De fapt, erau ajustări
şi reajustări necesare la câţiva ani o dată, mai ales în
perioadele de criză economică, financiară şi socială
cu care s-a confruntat Statul în primii ani ai secolului
XX. Oamenii politici români din Monarhie, Biserica
Greco-Ortodoxă Română din Stat şi întregul corp
social românesc din Banatul istoric au înţeles că
politica ministerelor din Budapesta era dominată nu
de principiile economice, ci de cele etno-politice,
subordonate intenţiei făuririi „naţiunii maghiare
unitare”. Aspectul în sine a fost catalizatorul unor
suspiciuni reciproce între Budapesta şi Episcopia
Caransebeşului. Fiecare a încercat să avanseze pe
un teren nesigur din punct de vedere al reformelor
necesare. Factorul economic a grevat asupra celui
politic în mod evident, atât din punct de vedere al
orientării capitaliste spre un progres evident, cât şi
din punct de vedere programatic. În câteva decenii,
principiul dreptului istoric „paşoptist” a fost înlocuit
de românii din Stat prin cel economic şi etnic cuprins
în sintagma mobilizatoare: cine stăpâneşte pământul
(ca proprietăţi agricole), acela îşi făureşte viitorul
politic. Ori, statisticile oficiale, deşi supuse presiunilor
politice ale Budapestei, ofereau date concludente în
favoarea românilor bănăţeni: peste 50% din populaţia
Banatului era de etnie română. Pe această bază etnică
s-au implementat toate măsurile reformatoare ale
Episcopiei Caransebeşului.
Banatul cuprindea o populaţie românească în
cea mai mare parte greco-ortodoxă şi rurală, sensibilă
la fluctuaţiile crizelor din primii ani ai secolului
30 Coloana Infinitului, anul XI, vol II. (nr. 65) • 2008 Timiºoara