Revista Coloana Infinitului nr. 65 - Brancusi

Comemorări - 40
armonie, muzica a exprimat, mai bine ca oricare
artă, trăirile complexe ale bănăţenilor, bucuria şi
entuziasmul, durerea şi împilarea, exultanţa şi
exuberanţa lor. În acest sens, unul dintre marii creatori
de muzică din acest areal declara: când găsesc
în această tăcere a mea un sunet în consonanţă cu
ceea ce simt şi trăiesc, el este smuls din mine ca
dintr-un mare hău, fiindcă arta sunetelor nu-i decât
expresia pură a unei trăiri, a unei stări de creaţie.
Dar muzica, asemenea artei din care face
parte, nu este un scop în sine, ci doar un fel de a
sta de vorbă cu oamenii (Musorgski) după cum
au înţeles-o şi marii muzicieni ai Banatului şi ai
Lugojului.
Unul dintre ei, Tiberiu Brediceanu, a creat
muzică, a cules şi a prelucrat muzica populară,
după cum a publicat-o pentru posteritatea sa şi cu
siguranţă şi a noastră. Dar ceea ce a întreprins el
la nivel naţional întrece imaginarul:
▪ contribuie la înfiinţarea Operei Române şi
a Teatrului Naţional din Cluj (1919),
▪ se implică efectiv în crearea unei şcoli
superioare de muzică (1920) – Conservatorul
denumit ulterior Gh. Dima şi astăzi Academia de
Muzică Gh. Dima,
▪ organizează în colaborare cu alţi colegi
Societatea Compozitorilor Români (1920),
▪ ceva mai mult devine director al Operei
Române din Cluj, ulterior deţine funcţia de
preşedinte (1921-1947) şi director (1934-1940) al
Conservatorului Astra din Braşov şi în intervalul
(1941-1944) ajunge să fie chiar director al Operei
Române din Bucureşti.
Toate aceste demersuri desfăşurate sub deviza
atât de dragă românilor: să devii ceea ce poţi fi
acum şi aici într-o conjunctură istorică favorabilă,
dar şi în condiţiile în care orice amânare ar însemna
neputinţă, incapacitate, ceea ce n-a fost
cazul, nici măcar o clipă, la Lugoj.
Ceea ce contează – repeta el – este să percepi
realitatea complexă, să te străduieşti să o
înţelegi cât mai bine şi apoi să faci acel ceva care
este absolut necesar, ca nimeni altul din jurul tău.
Să ne gândim că în jurul nostru şi cu ochii pe noi
erau atunci ungurii, nemţii şi toţi cei din Transilvania,
Crişana, Maramureş şi Banat în marele
habitat România.
Omul acesta a înţeles că orice operă mare,
indiferent de domeniu, presupune cunoaştere,
devotament, pasiune şi talent, mai mult persuasiune,
consecvenţă, perceperea adâncă a necesităţii
lucrului înfăptuit până la capăt. Suntem – spunea
Cervantes – odrasla faptelor noastre, suntem cu
precădere, am continua noi, ceea ce înfăptuim, prin
ceea ce facem, prin faptele şi realizările noastre
de fiecare zi, suntem măsura tuturor împlinirilor
noastre şi lugojenii au fost şi au rămas animaţi de
acelaşi dor.
Aşa a fost Tiberiu Brediceanu, şi tot aşa a
intrat în conştiinţa contemporanilor săi şi a noastră,
nu doar a specialiştilor, ci a întregului popor.
Muzicianul s-a născut la 2 aprilie 1877 la Lugoj
într-o veche familie de cărturari, familia Bredicenilor.
Tatăl său a fost Coriolan Brediceanu un
avocat strălucit, luptător consecvent pentru emanciparea
naţională şi socială a românilor. El a fost
avocatul care a pledat în Procesul Memorandiştilor
(1892), tot el i-a apărat pe intelectualii din această
zonă, implicaţi în procese politice şi de presă.
S-a distins prin activitatea desfăşurată pe tărâm
cultural – a fost publicist, corist, susţinător al teatrului,
el însuşi interpret, creator al unui repertoriu
dramatic constituit din piese satirice, concomitent
a scris nuvele şi alte scrieri, a fost un eminent om
politic. În această calitate s-a remarcat în cadrul
Parlamentului din Budapesta ca un apărător fervent
al drepturilor românilor.
Tiberiu Brediceanu a învăţat în oraşul
natal cu Iosif Czegka (teorie şi armonie) şi Sofia
Rădulescu (pian) (1884-1891) apoi şi-a continuat
studiile la Košice (1891-1892, Slovacia), Blaj
(1892-1895 cu Iacob Mureşanu), Sibiu (1903-1906
cu H. Kirchner) şi Braşov (1913-1914 cu Paul
Richter) ceea ce a contribuit din plin la educarea
şi formarea sa ca om, preeminent ca intelectual de
frunte în rândul românilor.
Sofia Rădulescu, mătuşa sa, de pildă,
îndrăgostită de muzică a cules de la lăutarii
bănăţeni mai multe melodii pe care le-a armonizat
pentru pian, devine după mama sa cea care i-a
pus mâna pe pian dându-i primele lecţii la acest
instrument nobil, un exemplu de atitudine corectă
faţă de creaţia populară; Iacob Mureşanu, acela
pentru care muzica a devenit un factor primordial
al civilizaţiei i-a fost profesor mai mulţi ani la Blaj
(1892 – 1895) şi concomitent i-a dat şi lecţii de
pian. În această dublă calitate l-a avut ca model,
care aprecia că viitorul nostru este o chestiune de
cultură şi civilizaţie. Când să vi le însuşiţi, dacă
nu acum îi lăsa să înţeleagă profesorul.
Coloana Infinitului, anul XI, vol II. (nr. 65) • 2008 Timiºoara
5