De ce Malus Dacus - Dacia.org

Dacia magazin – nr. 63, mai 2010 31Cu conducătorii grecilor, în rândul cărora stăruia gândul refacerii Bizanţului, legăturile lui Mihai au fost foarte strânse.Andronic Cantacuzino şi fraţii săi, Dumitrache şi Ioan, l-au susţinut pe Mihai la obţinerea Domniei şi l-au încurajat săînceapă lupta antiotomană, chiar dacă nu-i vor fi dezvăluit gândul menţionat. Este firesc ca Mihai, un om informat, fiu degrec el însuşi, să fi cunoscut un asemenea gând, care includea în el – o soluţie importantă! – începerea acţiunii antiotomaneîn Ţările Dacice. Nu avem însă ştiri că voievodul valah, animat de salvarea Valahiei din situaţia-limită în care ajunsese şide reconstituirea Daciei, împărtăşea himera bizantină, pe care nici aliaţii săi europeni, catolici ostili „schismaticilor“Răsăritului al căror sprijin fusese Bizanţul, nu „agreau” acest gând.Mihai intrase în legătură cu capii Bisericii grecilor, precum Maletie Pigas, patriarhul Alexandriei şi alţii. Unii însă eraupentru o atitudine moderată faţă de imperiu, chiar pentru ajungerea la o înţelegere, precum acest patriarh al Alexandriei,deşi alţii, precum episcopul Ciprului, Laurentius Paleolog, erau pentru o acţiune fermă antiotomană a tuturor creştinilor. ÎnPeloponez, grecii se împotriveau turcilor în munţi. Mitropolitul Dionisie din Larissa a fost alungat de turci, bănuit de oînţelegere cu Mihai Viteazul, căruia i-ar fi trimis şi bani. Aceeaşi învinuire a fost aruncată şi asupra altor ierarhi greci.În 1598 Mihai întreprinde o nouă ofensivă la sud de Dunăre, atacând şi jefuind Vidinul, Nicopole, Filipopoli, Novigrad,Silistra, urmată de o nouă incursiune în 1599, ajutat fiind de voluntari balcanici.Prin aceste incursiuni care încurajau şi amplificau lupta de eliberare a naţiunilor balcanice, Mihai îşi asigura, totodată,„spatele“ în perspectiva continuării planului dacic prin unirea Ardealului şi a Moldovei.În continuare, efortul lui a fost canalizat, covârşitor, în această direcţie, dar a lăsat şi în cadrul naţiunilor balcanice omotivaţie şi un mesaj: că lupta proprie, dar şi în colaborare cu fraţii valahi din Ţările Dacice, este calea principală înacţiunea lor pentru redobândirea independenţei.Revirimentul balcanic antiotoman din timpul lui Mihai Viteazul, dar şi din alte momente, chiar dacă nu atât defavorabile ca acestea, prezintă o importantă lecţie a istoriei, valabilă şi pentru azi, dar şi în perspectivă.Dintotdeauna Marile Puteri au urmărit expansiunea asupra naţiunilor şi supunerea lor până la anihilarea acestora prin„globalizarea“ pe care o urmăresc azi. Consecvente în acest sens malefic, ele au transformat „Balcanii”, în epoca modernă,în aşa-numitul „butoi cu pulbere“, pentru a putea să domine sud-estul Europei şi de aici să „meargă” mai departe. Între altemetode viclene folosite, Marile Puteri – de „ieri“ şi de „azi“ – au recurs şi recurg pur şi simplu! – şi la furtul de identitatenaţională şi la reconvertire religioasă, provocând, în final, vrajbă interetnică şi, mai ales, o nefirească ostilitate faţă de fraţiivalahi de la Nordul Dunării, faţă de care s-au practicat, de asemenea, amintitele metode viclene, care şi-au vădit şi încă îşivădesc efectele. Or, ab initio, prin strămoşii comuni –, naţiunile autohtone ale Balcanilor sunt rude bune, de sânge, cuvalahii din Ţările Dacice. Această rudenie, această frăţie, a fost dovedită şi de efortul comun pentru eliberare, declanşat deMihai Viteazul. Descifrarea şi conştientizarea acestei frăţii şi a acestui efort ar deschide o perspectivă optimistă încolaborarea în viitor a naţiunilor din Sud-Estul Europei, pentru a se dejuca, în zonă, efectul extrem de nociv al infiltrăriimarilor puteri. Fiecare naţiune, prin ea însăşi şi, deopotrivă, în frăţia şi unitatea lor de acţiune îşi apără şi promoveazăinteresele fireşti şi legitime.Istorie şi destin în viaţa personalităţilor politice româneşti:Burebista, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan CuzaConf. Univ. Dr. Elena Tereza DANCIUDespre strămoşii traci, Herodot scria în cartea a cincia a Istoriilor sale: „Neamul tracic este, după cel al indienilor, celmai mare dintre toate. Dacă ar avea un singur domnitor şi ar fi uniţi între dânşii, ar fi de neînvins şi, după cum cred eu, cumult mai puternici decât toate popoarele…“.Lipsa de unitate politică a fost şi rămâne o trăsătură atavică a naţiunii române şi probabil unul din motivele pentru carede la începuturi şi până în prezent, indiferent de ceea ce am realizat, nu am reuşit să ne stabilim locul meritat în istoriauniversală şi mai batem şi în prezent la porţile Occidentului. Este un paradox al istoriei noastre moderne şi contemporane,ca o ţară care are rădăcini străvechi şi care a reprezentat izvorul civilizaţiilor antice să ceară umil dreptul la recunoaştere.Responsabilitatea ne aparţine pentru că nici în trecut şi nici în prezent nu am avut capacitatea de a ne impune prin totceea ce a fost reprezentativ în cultura şi în tradiţiile noastre. De foarte multe ori, din ignoranţă sau din raţiuni politice, amşters sau am modificat file din cartea istoriei, iar influenţele societăţii contemporane ne oferă un alt paradox: tendinţa de aminimaliza importanţa educaţiei şi de a pune accent pe valorile materiale într-o societate informatizată.Nu ştim în care timp vom învăţa că, fără o istorie obiectivă şi recunoaşterea propriilor valori, nu vom aveaniciodată un destin mai fericit. Pentru destinul nostru comun s-au sacrificat în repetate rânduri strămoşii noştri. Mulţi aucăzut pe câmpurile de luptă pentru a ne păstra independenţa şi, cu toate că am avut o civilizaţie unitară care dovedeşte oprezenţă îndelungată în acelaşi spaţiu, au fost necesare sacrificii pe altarul unităţii noastre de neam.Burebista reuşea să-i reunească pe „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci“ 13 în graniţele naturale şi să realizeze celmai mare regat geto-dac, dar în anul 44 î.Hs. avea să fie asasinat „în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mânăde oameni“ 14 . Marele stat creat în timpul şi din iniţiativa lui Burebista s-a dezmembrat în patru-cinci formaţiuni politice şi,în ciuda reluării aceleiaşi iniţiative de către Decebal, statul geto-dac nu a mai avut niciodată aceleaşi graniţe, iar cucerirea13 Herodot, Istorii, IV, 93;14 Strabon, Geographia, VII, 3, 11;