De ce Malus Dacus - Dacia.org

Dacia magazin – nr. 63, mai 2010 3Că a murit MihaiCă şi-au pierdut domnulViteazul şi omulCu nume de faimăDe-l rosteau cu teamăCari mai de cariTurcii şi tătariiUngurii şi leşiiTremurând ca peştii.Chiar şi o sumară evocare a faptelor pilduitoare pe care Mihai Viteazul le-a înfăptuit în acea vreme crispată de orgolii şilupte aprige pentru putere de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea dovedeşte magistral cădomnitorul nostru a fost un patriot de primă mărime şi că viaţa sa a fost o luptă continuă pentru reunificarea pământurilorstrămoşeşti.Unirea de la 1600Prof. Marian Cătălin ANDREIŞcoala „Gheorghe Hariton“ Săhăteni, BuzăuRememorarea numelui şi a faptelor lui Mihai Viteazul în perioada realizării Marii UniriÎn istoria românilor două nume strălucesc, fără posibilitatea de a fi vreodată egalate:Mihai Viteazul şi Alba Iulia. Şi fiindcă amândouă simbolizează realizarea ţelului celuimai scump al poporului român, urmărit cu perseverenţă si necontenit de-a lungulsecolelor: cel al unităţii de neam şi, mai apoi, naţionale şi al constituirii statului naţionalunitar – în conştiinţa noastră ele au ajuns la un fel de simbioză, pomenirea unuia fiindsuficientă pentru a ni-l reaminti şi a ni-l reprezenta şi pe celălalt.Astăzi, este limpede pentru toată lumea iubitoare de adevăr că, prin toate acţiunilesale politice, militare şi diplomatice, Mihai Viteazul a urmărit, în mod conştient,realizarea unui stat românesc unificat, suficient de puternic pentru a se opunetendinţelor de cucerire şi de subjugare ale Imperiului Otoman, dar şi ale ImperiuluiHabsburgic, în curs de formare. Acţiunea avea importanţă şi pentru celelalte state dinzonă, precum şi pentru coaliţia creştină de pe continentul european.Fără a intra în amănunte, să reamintim că, înaintea acţiunilor militare şi politice dinTransilvania, domnitorul a încercat şi a reuşit, în oarecare măsură, să realizeze punţi delegături sufleteşti şi culturale cu românii de aici (Alba Iulia), mai întâi prinsubordonarea Mitropoliei Ortodoxe Ardelene celei similare de la Târgovişte (1595) şi,mai apoi, prin ridicarea ei la respectul cuvenit (1596). Noua biserică mitropolitanăconstruită de el în afara cetăţii Balgradului (1597) a fost dotată cu tiparniţă, iar în incinta funcţiona şi o şcoală românească.Nu întâmplător ctitorul a ales ca hram al noii biserici „Sfânta Treime“, simbolizând, desigur, cele trei ţări româneşti.Această afirmaţie se bazează pe faptul că sigiliul său din anul 1600 al statului unificat, este foarte asemănător cu cel alMitropoliei Belgradului, cu deosebirea că, în locul personajelor sfinte, apar: Domnul în câmpul stâng, Doamna Stanca încel drept, despărţiţi fiind de coloana, pe verticală, a stemelor celor trei ţări româneşti, cea a Transilvaniei formând baza, iarcea a Vlaho-Moldovei corolarul.După cum se ştie, Mihai Viteazul şi-a stabilit capitala statului unificat la Alba Iulia. Din acel moment, pentru româniidin generaţiile care i-au urmat, „vechea capitală a Ardealului“ va însemna capitala marii înfăptuiri politice a Domnului cunume, înfăţişare şi fapte de arhanghel. Temerara lui înfăptuire avea să-l ducă însă la pierzanie, răscolind ura, pizma şigelozia numeroşilor săi duşmani.Scurta şi nefericita lui domnie, în care el nu a cunoscut bucuriile, nici măcar pe cele ale vieţii de familie, ci doarprivaţiunile şi frământările misiunilor sale politice şi militare, a fost întreruptă, în mod brutal, prin mişeleasca sa ucidere depe Câmpia Turzii, la 19 august 1601. Lângă capul său, despărţit de trup şi aşezat pe stârvul unui cal, ucigaşii şi cei care i-au plătit au agăţat un epitaf în care era numit „dac fioros şi adevărat Nerone“. Lăsând la o parte împietatea, constatăm caautorii lui, în furia lor oarbă, fără să-şi dea seama, recunoşteau originea dacă şi continuitatea poporului pe vechea lui vatrăetnică. Se ştie că, până la urmă, capul domnului a fost dus în Valahia şi depus la Mănăstirea Dealu, ctitoria familiei sale. Înceea ce priveşte corpul, se ştie că a fost îngropat pe Câmpia Turzii şi că, mai apoi, a fost dezgropat, transportat şireînmormântat, probabil la Mitropolia din Belgrad. Operaţiunea trebuie să se fi făcut în mare taină pentru a nu se cunoaştelocul mormântului şi a se evita astfel o eventuală păgânire. Din lipsa de probe arheologice şi documentare, chestiunearămâne ipotetică, dar ar fi o minune divină ca trupul trudit al viteazului Domn să se odihnească chiar în cetatea măreţieisale înfăptuiri.Opera politică de la 1599–1600 s-a spulberat în condiţiile vitrege ale dispariţiei autorului ei. Ea a rămas însă ca un farcălăuzitor al generaţiilor care au urmat în lupta pentru refacerea ei.