176362684-DOOM2

Principalele norme ortografice, ortoepice şi morfologice ale limbii române
LXXX
Rezultatele la care conduc cele două modalităţi coincid în multe cazuri, dar în
altele pot diferi.
!Normele actuale 72 prevăd despărţirea după pronunţare.
Este acceptată şi despărţirea după structură, însă cu unele restricţii faţă de
recomandările din DOOM 1 .
La nivelul cuvântului, nu se despart la capăt de rând:
-cuvintele monosilabice 73 ;
- secvenţele iniţiale şi finale (fie că, fonetic, sunt sau nu silabe) constituite
dintr-un singur sunet, redat prin:
- o consoană + -i "şoptit" (nu: duşma-ni);
În acest caz, consoana nu formează o silabă din punct de vedere fonetic.
- o vocală (nu: a-er, ă-la, e-popee/epope-e, i-real, î-hî, o-leacă, u-riaş;
sublini-a, absorbţi-e, caca-o, su-i, ambigu-u).
În acest caz despărţirea este neeconomică, deşi este corectă din punctul
de vedere al silabaţiei (şi de aceea în Dicţionar se pun în evidenţă şi asemenea
silabe, nu în scopul despărţirii la capăt de rând, ci pentru a indica structura
silabică a cuvântului şi a oferi indicii privind pronunţarea: sublini-a).
Interdicţiile de mai sus privesc şi grupurile ortografice scrise cu cratimă:
nu: s-Ia; i-la, las-I o, mi-la, zis-la, i-la.
Dintre cele două modalităţi de despărţire a cuvintelor la sfârşit de rând:
- despărţirea după pronunţare se poate aplica la toate cuvintele, inclusiv la
componentele cuvintelor ,,formate"; ea este modalitatea unică de despărţire
pentru toate cuvintele simple şi pentru majoritatea derivatelor cu sufixe;
- despărţirea după structură se poate aplica numai la limita dintre elementele
componente ale unor cuvinte "formate" sau scrise cu cratimă ori cu cratimă şi
linie de pauză (la restul cuvântului putându-se aplica despărţirea bazată pe
pronunţare).
Astfel, acelaşi cuvânt "format" poate fi supus, în funcţie de secvenţa care
încape la sfârşitul rândului şi de opţiune, uneia sau celeilalte modalităţi de
despărţire: după pronunţare (ar-te-ri-os-cle-ro-ză) sau după structură
(arterio-scleroză).
Despărţirea după structură are caracter cult şi, în cazul cuvintelor
împrumutate gata formate din alte limbi, presupune cunoaşterea formei şi a
sensului elementelor componente. Este mai ales cazul cuvintelor aparţinând
unor terminologii de specialitate (formate, în mare parte, din elemente vechi
72
Cf. şi Dicţionarul general de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, s.v. silabaţie:
"Regulile morfologice nu [sub!. ns. 1. V.-R.] sunt obligatorii". Despărţirea după pronunţare
prezintă şi avantajul că pentru ea se pot stabili reguli mai generale decât pentru despărţirea după
structură.
73
Neindicarea accentului la un cuvânt românesc din Dicţionar arată că acesta este monosilabic.
Rezultă că, dacă aceste cuvinte prezintă o succesiune de litere-vocale, acestea nu se pot afla în hiat,
ci formează un diftong (sau un triftong). (Absenţa accentului la cuvântul-titlu şi notarea lui la
indicaţiile de pronunţare arată că litera vocală în cauză se pronunţă altfel decât se scrie.)