176362684-DOOM2

LXXXI
Principalele norme ortografice, ortoepice şi morfologice ale limbii române
greceşti şi latineşti), a căror depărţire după structură este accesibilă adesea numai
pentru specialişti ai domeniului respectiv.
Împrumuturilor din limbile moderne li se aplică, ori de câte ori grafia permite,
regulile de despărţire a cuvintelor din limba română: ca-te-ring, nu cater-ing, dar
multe împrumuturi şi nume proprii scrise şi citite după reguli ale altor limbi fac,
în general, necesară consultarea Dicţionarului.
5.2.1. Despărţirea după pronunţare
Regulile despărţirii în scris după pronunţare se referă la litere, dar privesc
pronunţarea cuvintelor în tempo lent şi au drept criterii valorile literelor în
scrierea limbii române (v. Tab. 2) şi poziţia lor în diverse succesiuni.
Despărţirea după pronunţare nu duce totdeauna la silabe propriu-zise,
,.fonetice" (cel mult s-ar putea vorbi de "silabe ortografice" 74 ), şi se face după
reguli dintre care unele sunt mai mult sau mai puţin convenţionale.
Astfel, despărţirea în scris se întemeiază uneori pe decizii fără suport în
fonetică, de exemplu în cazul succesiunilor scl, ser, str între vocale, la care este
posibilă orice silabaţie fonetică, dar la care, pentru despărţirea în scris, s-a optat,
convenţional, pentru modelul C-CC. Uneori chiar, despărţirea în scris poate
contraveni pronunţării - ca la despărţirea unor consoane duble din împrumuturi
(ca-pric-cio-so [ka-pri-cQ-zo]).
În cele ce urmează vom face distincţie, pe de o parte, între litere-vocale şi
litere-consoane - prin care înţelegem semnele grafice care notează, cu
precădere, sunete-vocale, respectiv sunete-consoane - şi, pe de altă parte, între
vocale propriu-zise şi semivocale - care sunt sunete cu un comportament diferit,
notate cu ajutorul unor litere-vocale (şi, în unele împrumuturi, chiar cu
litere-consoane: w) -, precum şi de situaţiile în care anumite litere nu notează
niciun sunet, ci servesc numai ca semne grafice.
Indicaţiile din Dicţionar privitoare la pronunţare şi, respectiv, la despărţirea
după pronunţare sunt complementare: de exemplu, indicarea despărţirii
oferă, implicit, informaţii şi asupra pronunţării în situaţiile în care din poziţia
accentului nu rezultă dacă o literă trebuie interpretată ca vocală sau ca
semivocală, iar în cazul succesiunii de litere iu după consoană, la finala
cuvintelor, din indicarea pronunţării [fu] (accesQriu [riu pron. riu]) rezultă că
despărţirea este acceso-riu, nu accesori-u.
5.2.1.1. Litere-vocale
La despărţirea la capăt de rând care implică litere-vocale trebuie să se aibă în
vedere că:
- literele e, i, o, u, w şi y notează atât sunete-vocale propriu-zise, cât şi
semivocale 75 , despărţirea depinzând de valoarea lor;
74
Hora Şuteu, Elisabeta Şoşa, Indreptar ortografic şi morfologic, floarea Darurilor, Saeculum 1.0.,
Bucureşti, 1999, p. 280.
75
Dintre acestea, semivocalele eşi o nu pot apărea decât înainte de vocală.