DRAGOSTE-DE-VIATA-de-Jack-London

Dragoste de viaţă - Jack London
Era o zi cu ceaţă. Foamea se trezise din nou în el. Era slăbit
din cale-afară şi chinuit de o ameţeală care uneori îl făcea să nu
mai vadă nimic. Nu rareori i se întâmpla să se poticnească şi să
cadă. O dată căzu drept peste un cuib de ptarmigani. Erau acolo
patru puişori proaspăt ieşiţi din găoace, să tot fi avut o zi, mici
fărâme de viaţă palpitantă, nu mai mari decât un dumicat. Îi
mâncă cu lăcomie, azvârlindu-i de vii în gură şi ronţăindu-i ca pe
nişte coji de ouă. Pasărea-mamă se rotea în jurul lui, făcând un
tărăboi nemaipomenit. Folosind puşca drept ciomag, încercă s-o
lovească, dar pasărea se feri. Aruncă după ea cu pietre, izbuti să-i
rupă o aripă şi începu să alerge după ea, dar pasărea fugi mai
departe, târându-şi aripa zdrobită.
Puişorii nu făcuseră decât să-i aţâţe pofta. Alerga
şchiopătând, abia târându-şi piciorul cu glezna rănită, azvârlea cu
pietre şi scotea din când în când ţipete răguşite. Alteori alerga în
tăcere, ridicându-se cu răbdare şi ciudă când cădea sau frecându-şi
ochii cu palma, când, ameţit, era gata-gata să se prăbuşească. Tot
urmărind pasărea aşa, ajunse într-o vale mlăştinoasă, unde dădu
de urme de paşi pe muşchiul jilav. Nu erau ale lui, era limpede.
Trebuie să fi fost paşii lui Bill. Dar nu se putea opri pentru că
ptarmiganul-mamă alerga mai departe. Întâi s-o prindă, şi-apoi o
să se-ntoarcă şi-o să cerceteze.
Pasărea abia mai putea să se mişte, dar şi el era istovit.
Ptarmiganul zăcea pe-o rână, gâfâind. Omul zăcea şi el pe-o rână,
gâfâind, la vreo zece paşi mai încolo, nefiind în stare să se târască
până la ea. Când omul îşi reveni, îşi reveni şi pasărea, zburând
tocmai când mâna lui lacomă se întindea s-o apuce. Urmărirea
reîncepu, dar curând se lăsă noaptea şi pasărea scăpă. Rupt de
oboseală şi apăsat de greutatea balotului, omul se prăbuşi cu faţa
la pământ, julindu-şi în cădere obrazul. Vreme îndelungată rămase
aşa, nemişcat, apoi se răsuci pe-o rână, îşi întoarse ceasul şi zăcu
acolo până dimineaţa.
Încă o zi cu ceaţă. Jumătate din ultima lui pătură se dusese,
transformată în bandaje pentru picior. Nu izbuti să dea de urmele
lui Bill. Dar n-avea nicio importanţă. Foamea îl mâna tiranic înainte;
se întreba totuşi dacă Bill se rătăcise. Către amiază, povara
12