DRAGOSTE-DE-VIATA-de-Jack-London

Dragoste de viaţă - Jack London
pumnal. Întărâtat, ursul înaintă greoi câţiva paşi, se ridică în
picioare şi slobozi un mormăit, aşa, mai mult ca să-şi încerce
adversarul: dacă omul va da să fugă, se va lua după el, dar omul
nu fugi. Era însufleţit de curajul pe care ţi-l dă spaima.
Mormăi şi el, fioros, înfricoşător, dând glas spaimei care e rudă
bună cu viaţa şi zace încolăcită la rădăcinile cele mai adânci ale
vieţii.
Ursul se dădu înapoi, mormăind ameninţător, uluit şi el de
făptura aceea nemaivăzută, care cuteza să-i stea împotrivă. Dar
omul nu făcu nicio mişcare. Rămase neclintit ca o statuie, până ce
primejdia trecu şi, atunci, se prăbuşi tremurând pe muşchiul jilav.
Redobândindu-şi stăpânirea de sine, porni mai departe,
copleşit de un simţământ nou. Nu-l mai stăpânea teama că va muri
încetul cu încetul de foame, ci spaima fără margini că va muri
violent înainte ca foamea să fi stins în el ultima fărâmă a dorinţei
de a supravieţui. Lupii începuseră să-l îngrijoreze. Urletele lor
prelungi umpleau pustietatea, urzind în aer o reţea ameninţătoare,
care era atât de palpabilă, încât, la un moment dat, ridică braţele
în aer, încercând să rupă, să scape de ea, ca şi cum peste trupul lui
s-ar fi prăbuşit, smulsă de vânt pânza unui cort uriaş.
Când şi când, lupii, în grupuri de câte doi şi trei, treceau prin
faţa lui, dar se depărtau de îndată. Nu erau prea numeroşi, şi-apoi
ei vânau renii, care nu se împotrivesc, în vreme ce această făptură
ciudată, care umbla în două picioare, ar fi putut să zgârie şi să
muşte.
Târziu după-amiază dădu peste nişte oase împrăştiate,
rămăşiţele unui ospăţ lupesc. Aceste rămăşite fuseseră, cu o oră
înainte, un ren tânăr care boncăluia şi se zbenguia plin de viaţă.
Privi oasele: erau fără pic de carne pe ele şi păreau lustruite, încă
trandafirii de substanţa vitală care nu murise în ele cu totul. S-ar
putea oare ca şi el să ajungă aşa, încă înainte de a se sfârşi ziua?
Oare asta e viaţa? Ceva zadarnic şi trecător? Numai viaţa te face
să suferi. În moarte nu-i nici o suferinţă. Moartea e sfârşitul,
odihna. Atunci de ce se împotriveşte morţii?
Dar nu filosofă mult. Se trânti pe covorul de muşchi, cu un os
în gură, sorbind rămăşiţele de viaţă care stăruiau în părţile
14