DRAGOSTE-DE-VIATA-de-Jack-London

Dragoste de viaţă - Jack London
minunată. Era scurta „vară indiană” a latitudinilor înalte. De obicei
dura o săptămână. Într-o zi sau două putea să nu mai fie.
După-amiaza omul descoperi nişte urme. Erau ale altui om,
care nu umblase, ci se tâtâse de-a buşilea. „Astea trebuie să fie
urmele lui Bill” se gândi el, dar gândul acesta nu-i trezi niciun fel
de interes. Nu mai avea niciun pic de curiozitate. Nu mai gândea,
nu mai simţea nimic. Nici măcar durerea nu o mai simţea.
Stomacul şi nervii îi amorţiseră, şi totuşi viaţa care îi mai pâlpâia în
trup îl mâna mereu mai departe. Era din cale-afară de ostenit, dar
viaţa refuza să se stingă de el. Şi numai pentru simplul fapt că
viaţa refuza să se stingă în el continua să mănânce cu
încăpăţânare boabe de muşchi şi peştişori, să bea apă caldă, şi să
urmărească atent mişcările lupului bolnav.
Merse pe urmele omului care se târâse, în curând ajunse la
capătul lor: câteva oase proaspăt roase zăceau pe muşchiul jilav,
plin de urme de lupi. Văzu o geantă din piele de elan, la fel cu a lui,
sfâşiată de colţi ascuţiţi. O ridică, deşi era mult prea grea pentru
degetele sale slabe. Bill o purtase până la sfârşit. Ha! Ha! Până la
urmă, tot el a ieşit mai bine. Va supravieţui şi va duce geanta pe
vaporul de pe marea strălucitoare. Veselia lui era stridentă şi
înfricoşătoare, ca un croncănit de corb, iar lupul bolnav îl
acompania, urlând lugubru. Omul începu deodată să râdă. Cum îl
răbda inima să râdă, dacă aceste oase, atât de trandafirii şi curate,
erau ale unui tovarăş al său, ale lui Bill?
Se întoarse. Ei bine, Bill îl părăsise, dar el n-o să-i ia aurul şi
nici n-o să-i sugă oasele. Târându-se mai departe, se gândi că Bill
ar fi fost ar fi fost în stare de aşa ceva, dacă ar fi fost în locul lui.
Ajunse la o copcă de apă. Când se aplecă deasupra, să vadă
dacă nu găseşte în ea vreun peştişor, îşi întoarse deodată capul, ca
lovit de ceva. Îşi zări chipul oglindit în apă. Era atât de groaznic,
încât sensibilitatea lui se trezi îndeajuns ca să se simtă zguduit. În
băltoacă se aflau trei peştişori, dar băltoaca era prea mare pentru
a putea fi golită şi după câteva încercări nereuşite de a-i prinde în
găleata de cositor, se lăsă păgubaş. Tot din pricina asta nici nu se
încumetase să pornească pe râu, călare pe unul din numeroşii
buşteni care se vedeau pe limbile de nisip.
18