DRAGOSTE-DE-VIATA-de-Jack-London

Dragoste de viaţă - Jack London
numaidecât şi-l trase afară din vagonet. Buzele băieţaşului
tremurau, iar faţa îi era atât de îngrozită, de parcă cine ştie ce
nenorocire s-ar fi abătut asupra lui. Supraveghetorul se uită la el
mirat, ca şi cum atunci l-ar fi văzut pentru prima oară. Cât despre
director, faţa lui exprima totodată uimire şi neplăcere.
- Îl cunosc, spuse inspectorul. Are doisprezece ani. L-am dat
afară din trei ateliere anul acesta. Acum o să fie pentru a patra
oară.
Apoi, întorcându-se spre copil:
- Mi-ai făgăduit pe cuvânt de onoare că ai să te duci la şcoală.
Şchiopul izbucni în hohote de plâns:
- Vă rog, domnule inspector, în casa noastră au murit doi copii
şi suntem săraci, săraci de tot.
- Dar de ce tuşeşti aşa? Întrebă inspectorul, ca şi cum l-ar fi
acuzat de o crimă.
Şi, ca şi când ar fi căutat să se dezvinovăţească, şchiopul
răspunse:
- Nu-i nimic domnule inspector. Am răcit săptămâna trecută,
atâta tot!
În cele din urmă, băieţaşul şchiop plecă din atelier cu
inspectorul. În urma lor venea directorul, neliniştit şi protestând
mereu. Apoi lucrurile îşi reluară cursul lor monoton.
Dimineaţa lungă şi după-amiaza şi mai lungă trecură, iar şuieratul
sirenei vesti ora plecării. Când Johnny ieşi pe poarta fabricii, era
noapte de-a binelea. În timpul cât copilul stătuse închis în atelier,
soarele se urcase pe scara de aur a cerului, inundase lumea cu
căldura lui plăcută, coborâse din nou şi dispăruse spre apus,
dincolo de orizontul zdrenţuit al acoperişurilor.
Cina era singura masă la care se întâlnea întreaga familie,
singura masă la care Johnny îşi vedea frăţiorii şi surioarele. Cina
aceasta lua aspectul unei adevărate ciocniri, pentru că Johnny era
un băiat mare, pe când ceilalţi copii nu erau decât nişte prichindei.
Nu se împăca deloc cu „tinereţea” lor exagerată, de-a dreptul
uimitoare, pe care nu o putea înţelege. Copilăria lui rămăsese mult
prea departe în urmă. Întocmai ca pe un bătrân morocănos,
zbeguiala copiilor îl plictisea, o socotea curată prostie.
30