Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

La bordel nu mă duc, la
restaurant nu mă duc, „Arizona” s-a
desfiinţat. Nevastă nu am, iar muzele
sunt în putere şi se descurcă singure.
Trebuie să-mi umplu timpul liber cu
ceva. Scriu, altfel aş apuca-o razna.
Dacă aş avea o grădină cu melci, ca
tine, probabil că aş scrie şi eu poeme
erotice.
– Personal, nu empatizez cu
scriitorii care fac urechea şută la ce
se întâmplă în societate...
–Să nu uităm, dragă prietene, că
trăim într-o ţară în care urechile au
ziduri, iar zidurile au urechi. Pe de
altă parte, numărul turnătorilor a
crescut mult faţă de vremurile în care
ne beam noi cafeaua la „Arizona”,
uneori la o masă cu securiştii şi
turnătorii. Am scris de altfel un poem
pe această temă, tradus în 1989 în La
ouvelle Revue Française. Atunci se
turna la Securitate, acum se toarnă la
partid. Astăzi, aceşti mâncători de
rahat, aceste lepre trec de la un partid
la altul, cu o frenezie şi o viteză pe
care le depăşesc doar cameleonii
doctrinari, traseiştii politici. În
paranteză fie spus, cred că nu există o
ţară în care să prolifereze atâţia
urechişti ca la noi, capabili să toarne
în schimbul unei cepe degerate.
Motivul e simplu: psihologia românului
e atavic marcată de sindromul „să
moară şi capra vecinului”. Turnătoria
a ajuns la noi un veritabil drog naţional,
un specific folcloric. Urechiştii
de azi au ajuns să concureze microfoanele
lui nea Nicuşor cu mult succes.
Ca pe vremea lui Caligula, rămâne
să mai dotăm statuile cu ochi care
să spioneze.
Sigur, scriitorul român a rămas
cu frica în oase încă din vremea dictaturii
comuniste. El este mereu pe
linie, portocaliu când puterea e portocalie,
roşu ca focul când puterea e
roşie. Apoi, să nu uităm că bietul
scriitor român e de cele mai multe ori
bugetar. Or, ca funcţionar al statului
trebuie să-ţi ţii capul la cutie şi să
votezi întotdeauna, plin de entuziasm,
cu partidul aflat la putere, cu oamenii
instalaţi în fruntea bucatelor. Când
eşti poet şi moşier, da, atunci poţi
rosti, cu oarecare curaj, adevărul. Nu
e sigur că aşa se va întâmpla în cazul
moşierului căci în toate epocile adevărul
a fost o marfă proastă. Spune
adevărul şi adevărul te va face liber,
susţine Biblia. Atâta doar că la noi
dacă spui adevărul, şeful te va pune
pe liber. Vezi cazul unui Liviu Ioan
______________________________
Stoiciu, unul dintre puţinii scriitori de
atitudine de la noi. Când eşti redactor
la o revistă literară care depinde de
stipendiile unui minister sau ale unei
primării, eşti, omeneşte, tentat să te
ascunzi după cireş. Chiar dacă în lume
se petrec lucruri sinistre, scriitorul
român nu coboară din balonul său
(vopsit mereu în culoarea politică la
modă). Pe vremea comunismului erau
încurajate, printr-o perfectă tehnică a
manipulării, onirismele, textualismele
etc. Orice curent artistic era bun, cu
excepţia realismului şi a unei literaturi
a prezentului. Atunci ţi se băga
pumnul în gură, acum eşti încurajat să
vorbeşti şi să scrii tot timpul, pe
Facebook, pe mail, pe telefon, în presa
electronică. Rezultatul este acelaşi.
Suntem în etapa postheliadescă a culturii
române: „Scrieţi, băieţi, scrieţi
orice! Noi furăm liniştiţi”. Prin mijloace
mult mai puternice decât altădată,
scriitorul e marginalizat sistematic.
El nu a fost redus cu totul la
tăcere, căci nici un regim democratic
nu-şi permite o asemenea eroare, să
renunţe la un element decorativ
important. Nu dă bine să spui că
sufoci cultura. Din păcate, scriitorul
de azi, ca tot românul în general, nu
are dezvoltat un simţ comunitar prea
puternic. Egoist, preferă să-şi vadă de
poeziile lui chiar dacă îi fuge pământul
de sub picioare. Un sfert din pământul
României nu mai e deja românesc,
dar nu am văzut încă scriitori
(că agronomii şi veterinarii au intrat
în politică, li se aduc pepenii acasă...)
care să reacţioneze în faţa acestei
situaţii tragice. Românii îşi iau lumea
în cap, visează să emigreze în masă,
10
iar unele animale politice văd în această
tragedie un semn al libertăţii şi
democraţiei. Toată afacerea de la Roşia
Montană e o crimă la scară naţională.
Cu excepţia unora, puţini, scriitorii
tac ca rahatul în iarbă, îşi văd de
poemele lor erotice, de bursele lor, de
slujba lor de bugetari. Constat că unii
dintre confraţi sunt entuziaşti propagandişti
ai acestui jaf fără pereche în
toată istoria modernă a României. E o
dramă naţională, iar scriitorii ignoră
că sunt personaje, ei şi urmaşii lor,
într-o piesă în care se taie capete. Asistăm
impasibili cum în faţa noastră
se desfăşoară o „noapte a cuţitelor
lungi”, într-o epocă a răzbunării, a
reglării de conturi, ca în filmele cu
mafioţi. Scriitorii tac mâlc sau
practică partizanate oportuniste. Să
fie acesta un semn de înţelepciune?
Am îndoielile mele.
– Ai împlinit anul acesta 60 de
ani. u ştiu cum să spun, ca să nu
repet chestia cu „ora bilanţului”,
care mă exasperează, dar acolo
vreau să bat. Eşti mulţumit? Vorbeşte-mi
şi despre tine ca om.
– Vrei, nu vrei, când ajungi la o
vârstă rotundă îţi faci un bilanţ.
Rezultatul e îngrozitor. Am scris prea
mult, am publicat prea mult. Sunt,
indiscutabil, un ratat destul de reuşit,
căruia, vorba lui Ioanichie Olteanu,
tânărul baladist din Cercul Literar de
la Sibiu, în nicio branşă nu (m)i-a
mers cu spor / nici în poezie, nici în
amor. Sunt versuri din Balada
ratatului, pe care le recitam adeseori
în compania poetului Vasile Crişan,
pe vremea în care ne beam cafeaua la
„Arizona”. O, anotimpuri, o castele…
Acum, să-ţi răspund şi la întrebare.
Dacă la 60 de ani eşti sănătos, dacă
neamţul ăla pe nume Alzheimer nu-ţi
dă târcoale, dacă oasele îţi mai permit
să-ţi întorci capul după femei (care,
culmea, sunt tot mai tinere şi tot mai
frumoase), de ce să fii trist? Viaţa e
un provizorat frumos, iar Dumnezeu
ne-a hărăzit vremuri în care nu avem
timp să ne plictisim.
– În muzică au fost şi sunt în
vogă topurile. Fiindcă nu e o limitare
de spaţiu, te rog să propui un TOP 10
al poemelor tale. Ai de unde...
–Nu prea cred în topuri, nu mai
sunt la vârsta când ascultam cu prietenii
din liceu topurile muzicale de la
Europa Liberă. Era o muzică intens
bruiată, vocea lui Cornel Chiriac abia
se mai auzea dintre ţiuiturile şi
zgomotele bruiajului, dar noi →