Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

Cronica literară
Muzeul straniu, antologia lui
Corneliu Ostahie cuprinzând creaţia
poetică dintre 1980-1989, apărută
recent la Editura Dacia XXI,
conturează cu pregnanţă imaginea
unui poet original, unul dintre cei mai
semnificativi ai generaţiei sale, deşi
nu s-ar putea afirma că a fost răsfăţat
de critică. Nu ar fi primul caz de
inerţie a receptării critice focalizată,
începând cu anii `80, în special asupra
anumitor grupuri de poeţi şi anumitor
forme de discurs poetic, revendicate,
în genere, de postmodernism. Este
adevărat însă că o selecţie
cuprinzătore cum este a lui Corneliu
Ostahie, ce include texte din volumele
Recif (1980), Experienţe pe sufletul
viu (1983), Existenţa de probă (1985)
şi Ochii corbului Poe (1989), oferă
posibilitatea unei perspective de
ansamblu şi a unor interpretări şi
judecăţi critice mai adecvate.
Primul său volum este ca un
preludiu la compoziţia amplă ce va
urma sau, mai precis, ca exerciţiile
unui pianist virtuoz pentru a-şi găsi
tonalitatea potrivită înaintea marelui
concert pe care-l va executa. Ca o
primă constatare, observăm că poetul
tatonează clapele unui discurs ce
cuprinde „notele” unui metaforism
neomodernist ca reflex al
expresionismului blagian şi al unor
sonorităţi din Emil Botta : „atingere şi
somn, răgaz sau arhetip? / – sub
lucruri mă aştern şi mă preling în
seară, / nebunul mag căzut pe marele
oraş / aprins de răsuflarea armurilor
de ceară”. Nu mă refer în mod
necesar la o practică intertextuală
propriu-zisă, ci într-un sens mai larg
la aserţiunea lui Genette că un text se
scrie totdeauna în raport cu alte texte.
Sau la câteva ecouri din zona
muzical-metaforică a poeticii lui
Nichita Stănescu, precum aceste
frumoase versuri à quatre épingles din
Vâsla de azur : „El poartă un auz
subţire / şi aripi verzi plutind în
destrămare, / pe gura lui mareele
amare / îşi fac sălaş de vieţuire”.
Deopotrivă, întâlnim şi semne ale
modalităţilor scripturale devenite
constante ale discursului poetic din
volumele viitoare şi care vor asigura
substanţialitatea şi personalitatea
marcantă a poeziei sale. Am în
vedere, în primul rând, pluralitatea
vocilor enunţiative şi diversele forme
ale discursului raportat (Autoportret
ratat): „cineva mă cuprinse de umeri,
mă-ntoarse, /,,Te uită – îţi spun –
drept în lumina din mine, / drept în
săgeata ei albă, cât nu-i prea târziu /
să-nveţi să te aperi de cel care vine, //
de cel care este pentru că tu l-ai
râvnit!” Iar din punct de vedere al
eului poetic, ca instanţă ontologică,
esenţa fiinţei nu rezidă în limbaj şi nu
se lasă prinsă şi descrisă în cuvinteculori.
Există un altcineva enigmatic,
care este de fapt un alter ego
necunoscut, dincolo de cuvinte şi care
se refuză cunoaşterii în calitate de
subiect al poeziei. Din această cauză,
„autoportretul”, aproprierea celuilalt
eu este ratată şi dovedeşte inanitatea
capacităţii de semnificare a
limbajului. Simplu ecou, ca umbrele
lucrurilor din peştera platoniciană:
„M-a biciuit doar ecoul şi-apoi am
simţit / cum se sfărâmă-ntre degete
pensula fină / cu care voiam să pictez
o privire / a celui de mult aşteptat ca
să vină”. Acelaşi mod dialogic de
enunţare care trădează însă o alienare
şi scindare a eului fiinţial se manifestă
şi în altă poezie, Şi deodată senserează,
prefigurând astfel o
ipostază tare a discursului poetic ce
va determina şi va defini evoluţia
ulterioară a poeticii lui Corneliu
Ostahie. Eul multiplicat şi înstrăinat
este un motiv recurent pe care-l
întâlnim şi într-o poezie ca
Autoportret în oglindă. Sistemul prin
care sinele este spectralizat şi vidat de
substanţă ontologică este al imaginii
în imagine, autoportret - primul grad,
42
şi reflecţia lui în oglindă - al doilea
grad de obiectivare şi distanţare: „Mai
bântuie umbra, o aură densă coboară /
din astre mereu mai străine, dintr-un
eter depărtat / chiar dacă lung se
destramă în claritate vederea / unor
umile recife de care te crezi apărat”.
Izotopia fragilităţii ontice şi neliniştii
se arată printr-un câmp lexical
consistent la nivelul întregii poezii,
însă de nuanţă modernist-romantică
(semantism, structură şi figuri
poetice): bântuie umbra, aură densă,
eter depărtat, se destramă, austeră
paloare, însângeratei memorii.
Următorul volum, Experienţe pe
sufletul viu, schimbă aproape radical
viziunea şi retorica poetică în sensul
asumării grave şi agonale a existenţei
de către eul textual. Limbajul poetic
este sobru şi oarecum sentenţios, iar
metaforele dense semantic şi nu
sclipitoare în planul expresiei.
Adoptând structura complexă a
semnului din teoria hjemsleviană vom
spune că în poezia sa prevalează
forma conţinutului şi mai puţin forma
expresiei. Şi nu accidental, chiar
hipersemnul, care este titlul
volumului, indică importanţa formei
conţinutului şi, în ultimă instanţă, a
substanţei conţinutului, „materia” vie
şi hipersensibilă a sufletului prin
opoziţie subînţeleasă, intertextual, cu
„sufletele moarte” ale romanului lui
Gogol. Şi încă un factor determinant,
menţinerea şi chiar amplificarea
plurilingvismului, a vocilor discursive
ca mod de inserare în existenţă şi
expresie a eului textual. Poezia
Ochiul asamblează mai multe instanţe
enunţiative într-o „polifonie” pe
tonuri grave a eului poetic şi a
confruntării cu ostilitatea existenţei.
Ochiul, ca fereastră a sufletului,
percepe, „asuprit de armura unei
dimineţi cu gust de cocleală”,
pulsaţiile agresive ale exteriorului şi
în general ale unei lumi
ameninţătoare până la limita
suportabilului. Astfel, se instituie un
dialog tensionat şi straniu-întunecat,
cu o izotopie a violenţei, dar până la
urmă exorcizant, între vocile textului,
de altfel camuflate, în continuumul
scriiturii, amintind de enunţarea
specifică discursului suprarealist.
Vorbim de un eu şi un tu ca
prezenţe efective ori virtuale şi chiar
de un el, aceste deictice figurând şi la
plural. →
PAUL DUGEAU