Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

U CĂRTURAR DESPRE
OPERA ALTUI CĂRTURAR :
(II)
Doar prin această lepădare de
sine, autorul poate spera să se apropie
de arhetipal; doar prin descrierea fenomenelor,
aşa cum sunt ele cunoscute,
poate el să ajungă la esenţe, care
în cazul propriului demers artistic,
înseamnă să ajungă la trăsăturile definitorii
ale fiinţei româneşti. Înainte de
a le enumera, nu putem să nu observăm
că cele mai multe dintre ele apar
şi în recenta lucrare a lui Mircea
Maliţa, Cuminţenia pământului. Strategii
de supravieţuire în istoria
poporului român, ca să cităm doar un
singur autor contemporan de mare
autoritate – dovadă că Mihail Diaconescu
nu este o voce singulară.
Astfel, în conformitate cu convingerile
lui Mihail Diaconescu, cele
şase esenţe ale matricei spirituale româneşti
ar fi: 1. spiritul eroic orientat
spre rezistenţă şi dăinuire; 2. pasiunea
creaţiei cu corelata ei, puterea de
sacrificiu; 3. stăruinţa tragicului în
relaţie cu un optimism lucid şi prudent;
4. cultul vechimii, în mod paradoxal
corelat cu inovaţia, cum ar fi de
pildă creaţia lui Brâncuşi, în care „reformele
îndrăzneţe… sunt, de fapt, întoarceri
la lumea tradiţiilor, a esenţelor
ancestrale“, după cum succint
defineşte romancierul opera sculptorului,
definiţie valabilă, după cum
subliniază Theodor Codreanu, şi
pentru creaţia lui Eminescu, Ţuculescu
sau Mircea Eliade; 5. cultul
omeniei asociat cu un profund sentiment
al naturii; 6. „aspiraţia către
solar“. Alături de acestea, în romanele
lui Mihail Diaconescu mai apar
şi alte esenţe, fiecare având contraesenţa
ei, aşa încât, spune criticul,
cărţile lui nu sunt „scăldate doar în
splendorile sărbătoreşti ale esenţelor“,
ci şi în înfruntările înverşunate,
de multe ori sub semnul tragiccului,
cu contra-esenţele, şi aici
este o altă delimitare a scriitorului de
romanul istoric tradiţional axat doar
pe latura eroică.
Subliniind faptul că există
numeroase doctrine estetice, Mihail
Diaconescu consideră că nici una nu
are generalitatea Ortodoxiei şi îşi
subsumează romanele acestei doctrine
despre frumos, ceea ce face ca
formula „roman istoric diaconic“ să
fie cu atât mai potrivită. Slujirea se
realizează şi prin intermediul limbii
folosite în romane, de fiecare dată
potrivită cu epoca la care se referă
acţiunea, dar şi inteligibilă cititorului
contemporan, ceea ce face din Mihail
Diaconescu un creator de stil de o
mare bogăţie a vocabularului şi a
formelor expresive, dar şi de o mare
iscusinţă în a articula, în fond, un
limbaj pentru epoci foarte vechi din
care nu totdeauna au supravieţuit prea
multe texte în limba română. Această
trăsătură a creaţiei lui Mihail Diaconescu,
analizată pertinent de marele
lingvist Gheorghe Bulgăr, după cum
aminteşte Theodor Codreanu, izvorăşte
din admiraţia scriitorului faţă de
limba română.
Romancierul nu osteneşte să-i
mulţumească mamei sale, care l-a
învăţat româneşte, şi limbii române,
susţinătorul lui în actul elaborărilor
epice. Este o limbă de „o infinită
varietate de posibilităţi de comunicare,
cu orizonturi de cultură, simţire
şi civilizaţie milenare spre care mă
simt atras nespus de puternic, cu tezaure
nepreţuite de subtilităţi expresive
de o varietate fascinantă“.
Iată cum criticul, folosindu-se şi
de mărturiile scriitorului, dezvăluie
complexa elaborare teoretică, construcţia
axiologică şi estetică a romanului
istoric diaconescian.
Theodor Codreanu aminteşte avertismentul
filozofului german Ernst
Cassirer, după care dacă faptele trecutului
nu sunt restaurate emoţional
____________________________________________________________________________________________________
30
de către contemporani, ele riscă să se
erodeze, să-şi piardă înţelesurile şi
chiar să fie uitate. Îşi pierd astfel „dimensiunea
mitică“, mitul nefiind „istorie,
ci istorisire“. Tendinţa actuală
de demitizare devine astfel şi o gravă
agresiune la adresa istoriei. Erudiţia îi
permite criticului să facă şi o altă trimitere,
perfect adecvată demonstraţiilor,
de data aceasta la o scriere mai
recentă a unuia dintre cei mai străluciţi
cercetători ai structurilor mitice
ale imaginarului colectiv. Gilbert Durand
în Figuri mitice şi chipurile operei
avertizează şi el asupra efectelor
dezastruoase pe care le poate avea pe
termen lung demitizarea. S-ar putea
adăuga că oricum omul mitizează şi,
dacă elitele nu îi oferă creaţii elaborate
şi atente faţă de valorile morale
promovate implicit, nevoia de mit se
va hrăni din ceea ce oferă cu atâta
largheţe mass media de consum.
Urmând logica interioară a operei
lui Mihail Diaconescu şi nu ordinea
apariţiei romanelor, Theodor Codreanu
preia, după cum o mărturiseşte,
linia altui istoric şi critic literar,
Paul Dugneanu. De fapt, analiza romanelor
sale pe linia dezvoltării istorice
a spiritualităţii româneşti se impune
de la sine. Astfel, romanul Călătoria
spre zei (apărut în 1982) este
„cap de serie“, acţiunea lui petrecându-se
în perioada cea mai veche a
istoriei noastre. Criticul îl apropie de
Creanga de aur al lui Sadoveanu,
ambele romane fiind cărţi ale iniţierii
şi apreciază că în acest roman există
„mai multă poezie şi meditaţie“, bazată
şi pentru această perioadă pentru
care există puţină informaţie, pe o →
MIHAELA VARGA