Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

comentez pentru dumneavoastră o nuvelă
fantastică a ilustrului nostru compatriot
Mircea Eliade, nuvelă intitulată
O fotografie veche de 14 ani şi care de
fapt reprezintă un document de deosebită
valoare şi importanţă pentru
teologia ortodoxă şi pentru gândirea
românească.” (Vezi Predica la Duminica
Ortodoxiei, volumul Dăruind…, p.
133). Apelul la nuvela lui Eliade îi deschide
eseistului, prin expansiune, investigaţia
asupra omului „cu mintea întreagă”,
care înfruntă „şubrezirea temeiurilor
dreptei judecăţi şi haosul mintal.”
Dumitru, personaj al nuvelei, simbol
al românului ortodox, crede în
Dumnezeu, har şi minuni, nu se lasă
descumpănit, crede în putinţa de
mântuire, pe când Dugay-Martin se chinuie
în remuşcări şi exasperare, perorând
despre Dumnezeu că „e ca şi
mort”. De la individualizarea personajelor,
Steinhardt conturează un plan generic
al mărturisirii ortodoxiei, fondul
psihic al unui popor pentru care creştinismul
şi ortodoxia sunt „adevărate
reflexe ale minţii şi simţirii”.
Corespondenţele textului evanghelic
cu reflexe din eminente opere
culturale devin laitmotiv în eseistica lui
Nicolae Steinhardt. Tragedia lui Iuda
i-a inspirat pe literaţi şi filozofi, în
încercarea de a-l dezvinovăţi, sub
raţionamentul că nepredându-l pe Iisus
„saducheilor” nu s-ar fi realizat planul
divin. Eseistul, în Tragedia lui Iuda,
dezvăluie, cu subtilitate, erorile piesei
de teatru a lui Paul Raynal, A pătimit
sub Ponţiu Pilat, jucată pe scena
Comediei Franceze în 1938, raliindu-se
recunoaşterii vinvovăţiei lui Iuda.
Propensiunea lui Steinhardt spre
impresionante arhive culturale, spre ceea
ce numea Monahul „graiul intelectualilor”,
e act al desluşirii, mai ales
când subiectul evanghelic e uluitor de
fragil. Când subiectul se plasează într-o
asemenea dimensiune, a fragilităţii, eseistul
îşi exprimă umilinţa, neliniştea
cuvântului, revigorându-şi starea de exeget
prin semnalul bibliografic: „Orb,
neghiob şi strâmt la minte, cum mă
aflu, n-am fost atât de stupid şi de
neştiutor încât să cred că Hristos ne
cere să dăm din prisosul nostru: asta o
fac şi păgânii. Am fost însă îndeajuns
de nepriceput şi rătăcit în beznă spre a
cugeta – ceea ce pare întru totul conform
cu învăţătura creştină – că ni se
cere să dăm din puţinul nostru, de nu
şi din prea puţinul nostru (…)
A fost nevoie să nimeresc a citi,
acum câtva timp, un text al poetului
francez Henri Michaux (1899-1988)
pentru a înţelege, cutremurându-mă,
înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu
totul altceva. Şi anume: să dăm ce nu
avem.” (Vezi volumul Dobândind…, p.
83)
Fonduri culturale fundamentale iau
chipul martorului, însoţindu-i eseistului
demersul, prin clarificări şi revelaţii.
Pentru Nicolae Steinhardt, opera
culturală, în esenţa ei, e învestită cu
sacralitate, cu inefabilul creaţiei divine,
cu forţă mărturisitoare. Ne încumetăm
să apreciem că Steinhardt invoca opera
culturală, cea a profunzimilor, oracular,
cu sublimul recapitulării lecturilor esenţiale.
Felul în care se reactualizează şi
se întrepătrund, ca tâlcuire, limbajul
teologic propriu-zis şi limbajul cultural,
filozofic, istoric, literar, asigură unicitatea
eseului şi „folosul” lui: „Să ne fie
şi nouă tuturor de folos cele ce – poate
în mod prea personal şi dezlânat – am
tâlcuit şi povestit.”
Eseurile teologice (în accepţiunea
Înaltului Bartolomeu Anania) sau
filozofice, predicile dăruirii, pledoariile
pentru aflarea căii smereniei (rugăciune
+ lacrimi + „strigare”), omiliile
la tragedia lui Iuda, timpul
smochinelor, mărinimia Domnului,
Sfânta mânie, crezurile despre Femeia
samarineancă, Zaheu, Cana Galileii,
Duminica Tomei, Praznicul Sfântului
Antonie cel Mare, pilda magilor şi
nepilda lui Irod, înfricoşătoarea Judecată,
ieşind din „somnolenţa” tiparelor
şi cuvioşia făţarnică, sunt lucrătoare
prin „trezvia ideii”, aducătoare de
elogiu echilibrului istoriei culturii şi
civilizaţiei universale. Scrierile lui
Nicolae Steinhardt sunt şi compendiu al
acestei istorii, un dicţionar explicativ al
numelor care o populează, împotriva
uscăciunii inimii şi întru înţelegerea
adecvată a crezului ortodox.
Cartea steinhardtiană de învăţătură
se naşte pe temeinicii ale vieţii şi ale
culturii, pe alese profesiuni de credinţă,
apărate de vârste, conştiinţe şi
____________________________________________________________________________
14
timpuri. Eseistul le citează la tot pasul,
de unde nobleţea, acurateţea, elevaţia,
francheţea, înmiresmarea, sinceritatea,
frumuseţea şi prestanţa cuvintelor sale:
„Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea
Eliade în O fotografie veche de 14 ani)
şi că Iisus Hristos, cu instinct de vânător,
se va milui de mine, deşi mă las
atât de greu răpus de nesfârşita Lui
iubire.” (vezi volumul Dăruind..., p.
139). Sau: „Aşa se confirmă, se clarifică,
se întăresc din belşug spusele
Sfântului Apostol Pavel (I Cor., 13),
cum că dintre toate câte sunt, cea mai
mare şi mai trainică este dragostea. Şi
de ce, la sfârşit, după dispariţia nădejdii
şi a credinţei, va rămâne doar ea?
Pentru că semnificanţii, inutili, pier ca
fumul, se topesc ca ceara în faţa focului.
Pentru că nu mai e nevoie, atunci,
de semne comune, de un limbaj, pentru
că s-a intrat în faza comunicării directe
– fără oglinzi, fără ghicitură, fără
coduri, fără posibile de nu şi inevitabile
erori de transmisie – la nivel de semnificat.
Cosmosul acum inundat (potrivit
teoriei lui Ştefan Lupaşcu) exclusiv
de fotoni se află curăţit de semne.
Iar semnificatul, tâlcul întregii
acţiuni (sau tragedii), de la iesle la
cruce, de la Viflaim la Golgota, îl
rezumă numai cuvântul acesta de
dragoste, mai tainic, mai fascinant, mai
intraductibil (simţămintelor noastre
păcătoase, cugetului nostru corupt,
imaginaţiei noastre mărginite) decât
oricare altul.” (vezi volumul citat,
Dăruind..., p. 163).
Conspectul nostru de lectură a
avut şi va avea, pe mai departe,
exigenţa şi bucuria pretinse de Nicolae
Steinhardt. Îl aprecia pe Al. Paleologu
pentru felul în care îi parcurgea opera,
„ca un adevărat prieten, adică în mod
mai mult decât exigent, necruţător, ca
un belfer acru şi cu duşmănie”. Îl
întâmpina cu generozitate pe cel care îl
citea „cu folos, curiozitate şi intensitate
participatorie. Poate fi o bucurie mai
mare?” (Nicolae Steinhardt, Între lumi.
Convorbiri cu icolae Băciuţ, Editura
ico, ediţia a IV-a, 2009, p. 80-81).