Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

de-ntuneric s-a-nstrăinat o rază, iar tu
/ te-ai întrupat şi-mi stărui în simţuri
şi-n cuget ca o prea / mare tăgăduire”.
(solilocvii) 6
Mi-a bătut cu degetu-n geam. Şi
afară era ceaţă. // Se-nnopta. N-am
vrut să-i deschid. A intrat c-un şperaclu.
// Arogantă, amuşinând izul de
tutun şi cafea. // S-a aşezat în fotoliu.
Şi faldurile rochiei curgeau peste /
braţe. Era sfrijită. Cu laba gâştii la
ochi şi cu pungi. Ridată. // Cu buzele
supte de viciu. Purta spelcă-mperlată.
Mirosea / a luxurie. Şi venele de pe
mâini îi erau umflate. Avea ochi/ mici
de şopârlă. // O hârcă. // Mi-a vorbit
de tusnouă fiicele sale. Cu patimă.
Întâia/ ar fi concubina tiranului. A
doua, drogată. A treia, / circară. A
patra-i de mult împăiată. A cincea,
perversă, / persă. A şasea, cea pe care
voia să mi-o dea de / mireasă, oho,
ştiam, i-am râs în nas, m-a pălmuit,
lesbiană. / A şaptea-i retrasă-n ospiciu.
A opta a fost condamnată / La
moarte. A noua e hoaţă. Cu chipul pe
garduri. // „Ca buna lor mamă”, i-am
râs în nas, „mai bune, / oho, mult mai
bune decât preabuna lor mamă.” // Şia
scos peruca şi obrăzarul. Şi Vinerea
păgână apăru / în superbia liniştii
sale. / Dimineaţa, o roză de purpură
mustea pe cearceafuri. / Şi-n piept îmi
bătea, îmi bătea cu un deget de ceaţă.
*
Dacă gândim poezia ca fiind
exterioară, în afara omului, atunci pe
om trebuie să-l gândim ca fiindu-şi
sieşi exterior. Un lucru, un obiect, un
ustensil. „Un ciocan”, cum a spus
Heidegger. Adică un statistic. Putem
gândi omul pornind de la moarte, dar
îl putem gândi, înţelege şi plecând de
la poezie. Poezia nu stă în om altfel
decât însăşi moartea lui stă. În timpul
în care omul este o fiinţă spre moarte,
este şi o fiinţă spre poezie. Întru
moarte şi întru poezie, deopotrivă. O
devenire întru fiinţă, cum s-a spus.
Întru înţeles, am spune noi, căci nu
fiinţa dă fiinţă, ci înţelesul.
Am putea spune: înţelesul omului
e de dinainte de om, dar vine după el
odată cu limba. La fel poezia. Ea e de
dinainte de om, dar vine după el, odată
cu limba. Naşterea şi moartea; iubirea
şi uitarea; dorinţa şi dorul; împerecherea
şi suferinţa, şi crima; smerenia
şi credinţa, şi blasfemia; păcatul,
judecarea şi mântuirea etc., nu pot
ţine de înţeles dacă nu au ajuns în
limbă. Dinăuntru ei gândim, vorbim,
scriem. În limbă, lumina nu vine de la
soare, ci din ea însăşi, nici vâlvătaia
de muguri copţi ai iubirii nu vine de
la iubită, ci din lăuntrul limbii, nici
cuţitul cu care-ţi tai venele şi scrii.
Cuvintele scrise nu ale sângele tău
sunt, ci ale limbii tale, ale morţii tale
care, dacă nu are un înţeles, nu există.
Nu e cumplit să mori, cumplit este să
nu ai moartea ta. Să ai o moarte
statistică. Bolnavă, inautentică. O
moarte ca un obiect, ca un ustensil, ca
un „ciocan” pe care ai uitat la ce-ţi
foloseşte. Ai uitat că, deşi făcut de
alţii, îţi aparţine. Când pentru tine
însuţi devii un obiect, ai ratat accesul
la fiinţă, la poezie. Nimeni nu poate
scoate degetul în afara universului şi
să-l pipăie ca pe un obiect, nimeni nu
poate scoate degetul în afara sa şi să
se pipăie, spunând că, astfel, se
cunoaşte. Cunoaşterea este în afara
omului, înţelesul este el însuşi. În
înţeles, omul se uneşte cu sine însuşi
într-un act mistic. Actul mistic poate
fi gândit ca iluminare.
„O clipă te-am întrezărit pe când
nu erai decât gând / risipit în ivoriu şi
vis înălţat înspre formă.” Dacă
gândim că în poezie stă omul cu
toate-ale sale (cu carne şi oase, cu
dorinţe, cu tristeţi, cu iubiri, cu
disperări. Cu păpădii, cu ape şi munţi
şi păduri), suntem pe calea
experimentului, a observaţiei, a
ştiinţei, nu a poeziei. Suntem pe calea
obiectului. A înstrăinării. Or, poezia,
atunci când este, ne duce pe calea
iluminării la unirea cu noi înşine. De
aici tensiunea sa. Bucuria sa.
Frumuseţea sa. Binele său. „Şi
Dumnezeu a văzut că era bine.” Aşa
cum Zeul nu poate crea în afara sa,
nici poezia nu poate altfel. „O clipă
te-am întrezărit pe când nu erai decât
34
gând/ risipit în ivoriu şi vis înălţat
înspre formă.” Am putea spune că
poetul este cel care „întrezăreşte”
poezia. Numai că, în interpretarea
noastră, nu poetul este cel care
sălăşluieşte înăuntrul limbii, ci
poezia. Ei îi aparţine „întrezărirea”.
Elegii-le şi Solilocvii-le au temeiul în
„mitul poetic” pus în cultura
europeană de către Dante prin Divina
comedie. Acolo, poetul, călăuzit de
Virgiliu, în căutarea Beatricei,
coboară în Infern, poposeşte în
Purgatoriu, stă pentru o clipă în
Paradis. Altfel spus: poetul „este luat
de mână de poezie” şi dus prin ea
însăşi până la „capătul” său. La
„capătul” său, acolo unde ea însăşi
este, este însuşi Zeul. Facerea şi
înţelesul lumii. Un mit mai îndepărtat
decât cel pus de Dante este cel al lui
Orfeu. Lira şi cântecul ei îl poartă cu
succes în tărâmul lui Hades şi al
Persefonei, (poezia în cazul nostru,
adică al lui Vasile Sav), numai că el
uită că nu el este cel care contează cu
adevărat, ci cântecul. În Hades doar
cântecul o poate privi la faţă pe
Euridice. Cântecul, nu omul tâmp.
Ajuns la capătul călătoriei, Dante nu
poate privi Zeul în faţă. Îl
„întrezăreşte” doar.
Dacă am gândi plecând de la
obiectele însele, am putea spune că
atât poezia cât şi poetul sunt obiecte.
Separate. Monade care se
„întrezăresc” reciproc. De fapt, în
limbă, poezia este cea care îl ia „de
mână” pe poet şi-l poartă prin sine,
până acolo unde, pentru o clipă,
poezie şi poet, sunt Unul-Acelaşi.
„Din moarte te-am chemat ca dintr-o
răcoroasă stea/ înnegurată, dar tu nu
eşti făptura mea.” „Dimineaţa, o roză
de purpură mustea pe cearceafuri.”
Din moarte, adică din Mnemosine
(memorie), din uitare. Din „memoria”
culturală, ancestrală, originară a
limbii. Din însăşi facerea şi
desfacerea ei. Până acolo unde poezia
devine poetul însuşi ca înţeles.
Înţelesul poetului este poezia care-l
poartă prin sine însuşi, prin sine
însăşi de mână, până însuşi şi însăşi
sunt unul-acelaşi.
Textele din aceste două volume
ne „descriu” un drum, văzut şi
nevăzut, ştiut şi neştiut. De aceea
acestea sunt, aproape în întregime,
imagini. Am fost în poezie, de mână
cu poezia însăşi, şi am văzut. L-am
purtat pe poet prin mine însămi ca să
mă vadă, ca să se vadă. Ca să fie.