Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

expropriată de repere, de modele
(„Don Juan? Un holtei. Don Quijote?
Un tont./ Hamlet? Un nebun. Faust?
Alchimist vagabond.”, se întreabă şi
răspunde, cu amară ironie, George
Dan, precum odinioară Eminescu:
„Virtutea? E-o nerozie. Geniul? O
nefericire.”). O lume în care credinţa
este condamnată şi arsă pe rug („şi
prin funinginea Dumnezeilor arşi/
inima bate, bate ca o tobă în marş”).
O lume în care triumfă violenţa şi
diabolicul: „Sus frunţile, pumnilor!
Ridicaţi cupa!/ Osàna Satanei cu faţa
ca buba” (Împăratul egru). O lume
în care sfârşitul războiului nu aduce
nimănui glorie, întrucât peste tot s-a
înstăpânit, în felurite forme, moartea:
„Marchiza’n galeră cu togă şi coasă/
din om în om şi din casă în casă/ bate
la geam, sgâlţâie’n uşi, sună speracle/
când oamenii dorm în ei ca în racle”
(Voo-doo).
Desigur, somnul fiinţei în trup
„ca în raclă” permite invaziunea
răului şi morţii – în sens spiritual mai
cu seamă – şi tocmai de aceea poemul
intitulat Voo-doo este dedicat, drept
atenţionare şi avertisment omului
încremenit/des-fiinţat, „cu zâmbet de
ceaşcă”, lui „Burtă-Verde şi Gură-
Cască”, „ostaşului kaki ce puşca-şi
încarcă”, este scris „pentru toţi morţiivii”.
În absenţa stării de trezvie, de
veghere, lumea este aidoma unui cer
răsturnat, lipsit însă de adâncimea
terifiantă a abisului, întrucât, un cer
deja golit de semnificaţii („Cerul îi
cer de salină şi peşteri” – Baladă
blondă), abia de poate să ajungă, prin
răsturnare, la dimensiunea unei gropi
de gunoi prin care se târăsc haotic,
visceral oameni – „râme lichide”,
femei-ciuperci, femei-salamandre,
copii de cridă, oameni-muşte („ca
muştele înotăm în otravă” – Flotă
fără Trafalgar), ori bântuie făpturi
robotizate: „Femeia modernă în
pantaloni cu vipuşcă/ se tunde,
fumează, votează şi-mpuşcă” sau
„Oameni în haine de piele albastră,
saboţi/ merg pe la teatru şi râd ca pe
roţi” (Împăratul egru). Timpul/
veacul este, ca şi spaţiul, insalubru,
bolnav asemeni unui „bou umflat de
lucerne” (Baladă blondă).
Cred că nu greşesc dacă descifrez
în poemele şi baladele lui George Dan
cel puţin două întruchipări ale răului
reprezentate cromatic, nu întâmplător
în culori aparent adverse, în fapt
complementare, con-lucrătoare în
slujba răului: verde (nazismul) şi roşu
(bolşevismul). Pe de o parte – cei
veniţi din lande, atraşi de „lămpile
ţării”, sunt apercepuţi poetic aidoma
unor „fluturi de noapte cu capul de
mort”, identificabili în „Flamura
verde cu uliul de fier,/ gheare de
ancoră, râturi de vier [...]/ şi tunuri
(şale de şarpe boa)/ fântâni otrăvesc,
ţara şi roua”(Baladă blondă). Ei sunt
antropofagii, siniştri autori ai
„bibliotecilor legate în piele de om”.
Pe de altă parte, ceilalţi – „roşu
standard în circumvoluţie” (Împăratul
egru), tot antropofagi şi tot siniştri,
stârnesc fiorii fiinţei poetului: „Vântul
când bate prin mine se clatin’/toţi
morţii şi cetina pădurilor Katyn”
(Voo-doo). De prisos, probabil, să
vorbesc aici despre episodul Katyn,
când, din ordin stalinist, au fost ucişi
deodată, după cum stau mărturie
sursele istorice, peste 20.000 de
oameni nevinovaţi.
Cred că poemele şi baladele lui
George Dan – ofiţer de marină de
viţă-veche – se cuvin citite dincolo de
restricţiile şi ierarhizările impuse de
teoria şi critica literară, întrucât sunt
poeme cu virtuţi de document –
deopotrivă literar şi istoric – lucid,
onest, dramatic, precum jurnalul de
bord al unui căpitan înţelept şi patriot
în sensul neperimat, necompromis al
cuvântului. Un căpitan de vas
îndurerat că, după un război absurd şi
năucitor, ţara, sfârtecată, a rămas cu
fantomatici „Nelsoni călări pe sepii”
şi cu un fel de perpetuu supliciu al lui
„Vodă-Cumplitul (legat) de cozile
iepii”. Poetul vede şi arată o ţară
dezmembrată, pe care doar îndurarea
divină o mai poate salva („Doamne,
Moldova zace de lepră/ cade vertebră
din ea cu vertebră” – Moldova; sau
„Dobrogea mulge uger de mină/ şi
marea fierbe’n cazan anilină […]/
Sub Capul Caliacra, poate, foca/ îşi
caută în grotă, culcuş, roca […]/
Covor amar ca lacrima în pernă/ ieşim
pe stânci cu inima în bernă ” – Flotă
fără Trafalgar). „Flota fără
Trafalgar” exprimă, în fond, jertfa
zadarnică, la limita dintre tragic şi
absurd, jertfa care nu aduce izbândă/
răscumpărare/mântuire, ci atrage după
sine un şir nesfârşit de alte şi alte
jertfe. Pentru un neam aflat mereu cu
„inima în bernă”, cu istoria
zdrumicată, în al doilea război
mondial, de „două fascisme”, când
„’n lume trei meşteri / trunchiul
popoarelor taie c’un joagăr / (şi) feţe
de oameni pălesc, frunze’n lagăr” –
44
Baladă blondă) şansa nemuririi/
izbăvirii stă în însăşi nesfârşirea durerii:
„...inima dacă ne doare,/ e nemuritoare,
e nemuritoare” (Et caetera).
Mai cred că George Dan a ales,
în 1947, dăruindu-i manuscrisul lui
M.N. Rusu, destinul poeţilor
sinucigaşi din dragoste pentru
aproapele. Poemele şi baladele lui
rostesc adevăruri ce nu se puteau rosti
cu voce tare atunci când au fost
scrise, i-ar fi adus cătuşe, nu renume
literar, dar mesajul lor se cuvenea să
rămână viu, în grija unei persoane de
încredere – căci Dumnezeu lucrează
prin oameni –, pentru ca mai târziu să
iasă la lumină. Poetul, identificânduse
unui nou Lazăr lipsit de viaţă, se
roagă: „Dar, Doamne, fă Tu lumină! /
Ridică-mă incendiu din raclă! / Şi
fiecare jeratic de os / din peştera
cărnii – ce luminos / Lazăr chemat de
Christos” („Lazăre, vino afară!”).
În lumea tulbure pe care o
deconspiră, poezia lui George Dan,
expresie deopotrivă a credinţei
neclintite („credinţa mea-i explozie,
lumină” – Pădurea, Dumnezeu de
antracit), rosteşte fără echivoc o
poruncă simplă, pentru toţi cei ce sunt
fie sinucigaşi din dragoste, fie morţi
de vii: „Cadavre de sub cearşaf,
insist: / în viitorul vostru costum,
iubiţi-l pe Christ.” (Avertisment).
_______
George Dan (10 februarie 1916,
Cadievu, judeţul Caliacra, Regatul
României - 5 ianuarie 1972,
Bucureşti) este poet şi traducător.
Este fiul Călinei (născută Duilaş) şi al
lui Vasile Dan. După ce a absolvit
Liceul „Ştirbei Vodă" din Călăraşi,
lucrează în Marina Militară, apoi în
Marina Comercială, obţinând
brevetul de ofiţer în 1940. După
război se stabileşte în Bucureşti. În
1935 scoate la Călăraşi revista
„enufar". Debutează în „Revista
scriitorilor români" (1936), cu
poezia Cufundare, semnată George
Danubia; debutul editorial are loc în
1949, cu volumul de balade şi
poeme Bună dimineaţa!
Din 1945 frecventează cenaclul
Sburătorul. Colaborează la revistele
„Preocupări literare", „Viaţa
românească", „Istm", „Festival",
„Gazeta literară", „Contemporanul",
„Tomis", „Astra", „Familia",
„Ateneu" etc. Este redactor Ia
„România liberă" (1946-1948) şi la
„Flacăra" (1948-1949).
(După crispedia.ro)