Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

(I)
…scriitorii ăştia tineri, alde
Cărtărescu şi alţii,
nu prea ştiu să mănânce. Ăştia-s
scriitori de McDonald’s.
(Mircea Dinescu)
Sunt cărţi a căror lectură
îndeamnă la reverie, altele iscă
întrebări esenţiale, unele îţi alină
sufletul, altele te invită în necunoscut,
altele te calcă pe nervi ori, măcar, îi
pun la grea încercare… Pe nervi!
Sunt, din fericire (sau nu!), cărţi care
te marchează pentru toată viaţa! Dar
sunt şi cărţi, sau cel puţin pagini,
pasaje, a căror lectură îţi umple gura
de… apă şi te face să înghiţi în sec!
Nu neapărat cărţile de bucate, ci
acelea în care apar secvenţe despre
bucate, în care autorul descrie, uneori
cu lux de amănunte, ospeţe pantagruelice
sau mai frugale, personaje
înfulecând lacom ori fini cunoscători
încântându-şi papilele gustative cu
deliciile aşternute în faţă de
priceperea şi cunoştinţele… autorului.
Delicii gustative şi olfactive
încearcă multe dintre personajele
literare româneşti. Încă din zorii
literaturii naţionale, scriitorii sunt în
căutarea raiului gastronomic, mulţi
dintre ei chiar transpunându-şi în
practică şi transmiţând şi altora
mulţimea cunoştinţelor în materie,
îmbogăţind astfel colecţia de cărţi de
bucate, Căci şi bucătăria e o artă, /
Atunci când bucătarul e artist, după
cum ne asigură poate cel mai
cunoscut scriitor-bucătar (sau invers),
cu siguranţă cel mai asiduu băutor –
Păstorel Teodoreanu.
Cel mai adesea, scriitorii înşişi
sunt „personaje” în propria construcţie
gastronomică, fiind unanim
recunoscuţi drept nişte „mâncăi”,
„gurmanzi” ori „gourmet” – distincţie
bine definită de cunoscători, în vreme
ce alţii, cei care nu ştiu să mănânce,
sunt catalogaţi, ironic-dispreţuitor,
drept scriitori de McDonald’s.
Lăsând deoparte cărţile celebre
de bucate (începând cu aceea a lui
Negruzzi şi Kogălniceanu, din 1841,
şi până la relativ recenta Carte regală
de bucate, trecând, cu mult regret
chiar, şi peste reţetele lui Păstorel), vă
propun să (re)citim fragmente din
câteva opere literare, în versuri ori
proză, începând cu o epopee şi culminând
cu o geneză... gastronomică,
în încercarea de a demonstra justeţea
afirmaţiei lui Alexandru Odobescu,
care scria despre poezia foamei:
...oare nu e una din cele mai
fericite însuşiri ale spiritului omenesc
de a poetiza orice lucru după
placul său? În orice faptă, în orice
stare a sa, omul poate găsi comori
de încântare pentru imaginaţiunea şi
gusturile sale [s.n.]. (Câteva ore la
Snagov). Şi ce dacă poetizăm
mămăliga? Şi ce dacă ne încântăm
burdihanul? Tot artă se cheamă!
La început de veac al XIX-lea,
prin pana lui Ion Budai-Deleanu şi
prin „vocea” lui Parpangel, eroul
Ţiganiadei lui, cel care îşi povesteşte
călătoria în iad şi apoi în rai, sunt
trasate coordonatele (culinare) ale
paradisului. Şi, lucru de înţeles, cum
altfel îşi putea imagina un ţigan
flămând raiul decât sub forma unei
abundenţe gastronomice: Râuri dă
lapte dulce pă vale / Curg acolo şi
dă unt păraie, / Ţărmuri-s dă mămăligă
moale, / Dă pogăci, dă pite şi
mălaie!... // Colea vezi un şipot dă
rachie, / Ici dă proaspătă mursă-un
izvor, / Dincolea balta dă vin tembie,
(...) // Dealurile şi coastele
toate / Sunt dă caş, dă brânză, dă
slănină, / Iar’ munţii şi stânce
gurguiate, / Tot dă zahăr, stafide,
smochine!... / De pe ramurile dă
copaci, / Spânzură covrigi, turte,
colaci. // Gardurile-acolo-s împletite
/ Tot cu fripţi cârnăciori lungi, aioşi,
/ Cu plăcinte streşinite, / Iar’ în loc
dă pari tot cârtaboşi...
Să fie acesta un semn premonitoriu
al faptului că mâncarea va
ajunge alături de umor, cum observa
cineva, refugiu, colac de salvare,
mod de supravieţuire al românilor
de-a lungul existenţei lor adesea
__________________________________________________________________________
38
neprielnice? Ori abundenţa
culinară este visul cel mai frumos şi
adesea imposibil de atins al omului
aflat sub vremi? Sau poate „spaţiul
sacru”, în care se retrage spre
reculegere, aşa cum s-ar părea a
sugera, peste ani, „geneza”
voiculesciană? Sau, pur şi simplu, o
confirmare a zicerii lui Păstorel
conform căreia la început n-a fost
cuvântul, ci foamea!? (Aha, foamea,
intuia bine Odobescu!)
Pentru Anton Pann (un precursor
al înghiţitului în sec), diversele
delicatese pomenite în „poezele” au
bine stabilitul rol de a deschide
drum... băuturii (căci el e Cântătorul
beţiei şi elogiază Triumful beţiei):
Ghiudenul, pastramele, / Muşchiul,
zălhănalele, / Urzile şi brânzile, /
Toate căşăriile, / Beţivii luatu-le-au,
/ Cu preţ cumpăratu-le-au / Pentru
pofta vinului / Şi dorul pelinului.
Simpatice „personaje”!!
Unul dintre avizaţii în ale gastronomiei,
şi practician pe măsură,
icolae Filimon îşi desfăşoară cunoştinţele
în materie în ampla descriere,
în paralel, a celor două ospeţe
din casa lui Andronache: a boierilor
şi a ciocoilor (Ciocoii vechi şi noi).
Astfel, pe la ora două a amiezii,
se derulează ceremonialul cafelei.
Andronache îşi tratează musafirii cu
dulceţe de tot felul, cu păhăruţe cu
vutcă de ismă şi câteva farfurii cu
migdale curăţite şi cu năut prăjit,
cafea de Arabia spumoasă şi
parfumată, ciubuce de antep şi de
iasomie. La masa care abia acum
urmează, sunt etalate bucatele cele
delicate ale grecului şi vinurile cele
mai alese ale ţării. Tot ai ţării sunt
şi lăutarii care îşi încep tânguirile la
friptură şi poame. Dar, mai ales, al
ţării este vinul cel tămâios de
Cernăteşti, la mare cinste şi în casa
ciocoiului. În competiţie directă, din
perspectiva cititorului, Dinu Păturică
pune în faţa oaspeţilor, mai întâi,
mezelicuri de tot felul: marinată de
stacoji, farfurioare mai mici cu icre
proaspete de morun, licurini jupuiţi,
sardele muiate în untdelemn de
Mitilene, amestecat cu piper şi
zeamă de lămâi de Messina, măsline
dulci de Tessalia (...), icre tari de
chefal, smochine de Santorini, halva
de Adrianopole. Aşadar, nimic din
delicateţile gastronomice ale
Orientului nu lipsea pe masa lui...
Urmează un castron colosal, →
RODICA LĂZĂRESCU