Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

Motto
Deci pomii se cunosc după rod. De
aeea ce vă zic vouă, zic tuturor:
vegheaţi.
Petru Dumitriu
Pe când mă ocupam de ediţia
Petru Dumitriu de Opere alese
(numai din creaţia sa din România),
am avut prilejul să studiez dosarele
scoase de la Securitate (ridicate în
1960, data fugii autorului din ţară) şi
ajunse la Biblioteca Academiei. Am
făcut numeroase descoperiri, mai
toate publicate ori menţionate în
respectiva ediţie... Revin acum la
rugăciunile pe care autorul şi le crea
lui însuşi, atunci când se apuca de o
lucrare nouă, pe de o parte ca să
reziste urii şi mişeliei confraţilor lui
sau forurilor de partid, pe de alta,
pentru ca vederea să nu i se întunece
şi să poată judeca fără părtinire
faptele. Fiindcă Petru Dumitriu n-a
fost un autor de beletristică în sens
inventiv, ci un prezentator literar al
istoriei neamului, aşa cum a văzut el
cursul evoluţiei vreme de două
veacuri. În acest sens, cu două lucrări
– Cronică de familie şi Colecţia de
biografii, autobiografii şi memorii
contemporane, care aduc istoria
românească din veacul al XVIII-lea
până în 1956, romane însumând peste
4000 de pagini şi aproape o mie de
personaje, Petru Dumitriu, un om
care nu împlinise 40 de ani atunci
când le-a scris, rămâne, în ciuda
tuturor contestărilor, cel mai puternic
prozator pe care l-a avut cultura
română vreodată. Tocmai conştiinţa
acestui fapt trezeşte – cum se spune
astăzi pe la noi dinspre partea dreptei
ideologice – suspiciuni. Fiindcă Petru
Dumitriu a fost un antifascist, un om
de stânga şi pe care regimul l-a
favorizat până în clipa când, şi el şi
regimul, au realizat că sunt
incompatibili. Pe de o parte, stânga
lui Dumitriu era una intelectuală,
mergea în continuarea demosului grec
ca opţiune de civilizaţie (vezi
Euridice, volumul de debut), iar pe de
alta, regimul de stânga din România
se închidea între hotare din ce în ce
mai înguste. Iar barierele nu erau date
de graniţa de sistem faţă de lumea
capitalistă, ci era un hotar interior.
______________________________
Cum ar fi zis George Orwell, era o
graniţă între „partidul interior” şi
restul propriei naţiuni.
Ceea ce şi-a propus şi a reuşit
Petru Dumitriu a fost să asigure o
coloană verticală a literaturii
perioadei socialiste, un standard
identitar al sufletului românesc aflat –
pe de o parte – la confruntarea cu
evoluţia stângii româneşti, iar – pe de
altă parte – la confruntarea dintre
ansamblul sistemului (care nu se
numea întâmplător lagăr) socialist cu
restul lumii civilizate. Nu este
întâmplător faptul că Marin Preda s-a
considerat totdeauna un urmaş al lui
Petru Dumitriu cel din Răscruce şi
drum, eseu definitoriu despre ce era
de făcut în anii aceia pentru
supravieţuirea prin cultură a spiritului
românesc.
Să ne amintim că Petru Dumitriu
a făcut parte din primul mare val al
migraţiei dinspre „lagăr” spre restul
lumii, alături de regizorul Andrzej
Wajda din Polonia, de Ion Miloş din
Iugoslavia...
Nici nu se construise încă Zidul
Berlinului, dar la Canal erau deja
încarceraţi opozanţii regimului din
România, după cum în URSS Siberia
devenea mereu mai populată cu
viitorii lui contestatari...
În ce mă priveşte, nu pot să numi
amintesc că Herodot, un grec din
Caria, s-a format ca om exact în
perioada în care ţara lui, aflată la
răscrucea de vânturi a ţărmului
răsăritean al Mediteranei, dispărea de
pe harta lumii vechi.
De aceea a şi fost el interesat să
interogheze şi să pună cap la cap
scrierile tuturor celor care-şi dăduseră
măsura spiritului în Mediterana de
Est, cu toate conexiunile posibile.
20
Astfel a apărut istoria ca domeniu.
Poate că, la nivelul zilelor noastre,
când marile migraţii sunt ale forţei de
muncă, ar trebui să nu ignorăm nici
unul din mesajele care ne spune ceva
despre fiinţa noastră aşezată pe
răzorul Timpului.
Ei bine, citesc rugăciunile lui
Petru Dumitriu ca pe tentativa unui
om singur de a-şi păstra cumpătul
raportându-se pe sine la Dumnezeu şi
nu la semeni, aşezându-şi demersul în
mâinile divinităţii şi ale Timpului. Un
mesaj implicit răzbate şi din ele, ca şi
din restul creaţiei sale.
Atunci când l-am cunoscut, în
2000, Petru Dumitru lucra la ultimul
lui mare proiect (o trilogie, fireşte,
spiritul său era balzacian): on credo,
oro (Nu cred, mă rog). Mi-a dăruit o
primă versiune a acelei lucrări, în
engleză, care are motto-ul: To my
country...
Dincolo de absolut orice, a trebuit
să înţeleg că rămăsese egal lui însuşi.
Fie cât de mulţi contestatarii şi cât de
mulţi admiratorii, nimeni nu mai
poate interveni asupra trecutului.
Veacul XX a produs, pentru
identitatea românească, două mari
răsuciri: 1945 şi 1989. Elite formate
în zeci de ani şi care considerau că
direcţia pe care s-au format era cea
bună, au plătit pentru imaginea de
orizont deschis şi drum liniar pe care
o aveau despre lume şi viaţă. După
toate aceste pierderi, continui să cred
că puterea spiritului românesc de a se
regenera nu se poate face în absenţa
valorilor pe care fiecare dintre părţi
le-a dat întregului.
Aceste valori (toţi pomii care se
cunosc după rod!), aşa cum le-au
permis condiţiile vremii pe care o
traversau, au păstrat viu numele de
român în această parte de lume.
Şi dacă ne gândim că populaţia
acestei ţări a scăzut cu 5 milioane în
ultimele două decenii, iar întreg
holocaustul a adus 6 milioane de
victime, mai cred că e vremea să
pricepem ceva: în faţa noastră se află
chiar imperativul existenţei identitare.
Vă propun deci rugăciunile lui
Petru Dumitriu ca pe mesajul unui om
care se gândea la sine ca parte a lumii
lui şi la lumea lui ca parte a existenţei
omeneşti...
ECATERIA ŢARĂLUGĂ