Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

L.C.: De multe ori, comportarea
animalelor e asemenea oamenilor, cu
bune şi cu rele. Mă gândesc la un
scriitor, Emil Gârleanu, care, în
volumul său Din lumea celor care nu
cuvântă, înfăţişează, în scurte
povestiri, întâmplări din lumea
vieţuitoarelor. Acestea erau citite,
sper că şi acum sunt citite, cu mare
plăcere de copiii din clasele I-IV.
Finalul uneia dintre acestea,
Vulturul, trezeşte în inima cititorului
sentimente controversate, de revoltă
faţă de vulturul, care, în ultimele
clipe ale vieţii, face o faptă rea, şi
sentimente de milă faţă de căpriorul
rănit:
Vulturul „luă munţii în lung.
icio boare de vânt, niciun murmur
de ape care să străbată atât de sus.
(...) Adieri de vânt îl înfăşoară în
vălul lor. Aproape se trezeşte; prin
pleoapa închisă încă parcă zăreşte
un foc grozav, a cărui flacără
incinge tot cuprinsul zării. Se ridică.
Departe, în nori de sânge, soarele
apune. Munţii parcă-s aprinşi, cerul
arde.
Îşi ia zborul, grăbind spre cuib.
Se apropie, se lasă tot mai jos,
deasupra muntelui, deasupra pădurii
de brazi. Aceeaşi linişte în tot
cuprinsul firii. Mai are puţin; zăreşte
prăpastie spre care avea să se
scoboare, când, deodată, în tăcerea
neclintită, răzbubuie, până-n
depărtări adânci, un tunet, şi aripa,
amorţită, îi cade în jos. Se
rostogoleşte de câteva ori prin aer,
simte fierbinţeala glonţului, ca a
unui cărbune ce-i arde carnea, îşi
încordează puterile, caută să mai
plutească sus, dar dedesubtul lui
munţii parcă se prăbuşesc. Aripa îi
mai stă puţin întinsă, apoi i se frânge
lângă trup, udă de sânge. Lunecă
printre brazi. Răcoarea îl mai
înviorează o clipă; iarăşi caută să-şi
întindă aripile; se anină de o
ramură. Se uită în jos. Drept
dedesubt, la rădăcina bradului, un
căprior stă liniştit, privind înainte.
Iar vulturul simte că-i pierdut,
că puterile îl părăsesc. O ură
straşnică îl cuprinde; parcă ar dori
să se stingă toată lumea odată cu
dânsul. Se lasă să pice drept peste
căprior şi, cu cea din urmă putere, îi
înfige gheara în ochiul curat şi
umed.
În vreme ce căpriorul se scutură
şi fuge, năuc de spaimă şi durere,
pasărea cade moartă, cu ghearele
„u cred că sunt pe pământ
oameni răi, ci doar oameni care
au căzut sub povara păcatelor”
strânse, cu ochii deschişi”.
A fost un citat mai lung, dar aş
vrea să se înţeleagă zbuciumul
vulturului, mai ales răutatea (s-o
numesc în alt fel?) sau invidia,
simţindu-şi sfârşitul. Teama de
moarte? A făcut o faptă rea înainte
de a muri. Oare sunt oameni care
procedează aşa? Ştiu că adevăraţii
creştini, în clipa sfârşitului, nu se
comportă în acest fel. Vă rog,
Înaltpreasfinţia Voastră, să vă
spuneţi părerea având în vedere
acest context.
Î.P.S. Ioan: Autorul acestei
scrieri cred că s-a inspirat dintr-o
întâmplare petrecută în lumea
noastră, a celor care cuvântăm. Deşi
el, iată, transpune în lumea
necuvântătoarelor această întâmplare,
această acţiune, totuşi eu cred că
s-a inspirat din viaţa noastră, a
oamenilor şi a vrut, cred, să arate
cum reacţionează unii oameni în faţa
morţii. Şi bunînţeles că, din
nefericire, cei care nu-l cunosc pe
Dumnezeu, din viaţa lor, atunci când
vine ceasul plecării sunt cuprinşi
de teamă, deoarece ei totuşi simt,
văd că se vor întâlni cu Creatorul lor.
Atunci îi cuprinde teama, îi cuprinde
frica. Mai vedem că unii oameni sunt
atât de mult legaţi de viaţa aceasta
pământească, încât n-ar pleca, nu s-ar
despărţi de cei cu care au trăit o viaţă
4
întreagă. Atunci aproape că apare
acest egoism: de ce eu să intru în
mormânt, să nu mă mai bucur de cele
de care m-am bucurat până astăzi pe
pământ, iar voi să rămâneţi şi să vă
bucuraţi de truda vieţii mele? Eu am
muncit o viaţă întreagă, am ridicat un
palat, o casă şi, iată, eu n-am parte de
ele. De ce să vi le las vouă? Atunci
să muriţi şi voi odată cu mine.
Apare acest egoism, această
putere de a nu înţelege care este
rostul omului pe pământ. Să ne
aducem aminte, făcând o incursiune
în istoria culturii şi civilizaţiilor, cum
erau împăraţi, mari domnitori, care,
atunci când mureau, o bună parte din
curteni erau ucişi şi ei, erau
înmormântaţi, împreună cu el, soţia,
slugile, deoarece – crezând în
nemurire - considerau că vor fi tot în
aceeaşi poziţie socială în care au fost
aici pe pământ, că şi acolo va trebui
să aibă servitori, slugi, oameni care
să-i slujească.
Iată cum reacţionează unii în
faţa morţii! Sunt foarte multe
categorii de oameni care au diferite
poziţii în faţa morţii, de la... vultur şi
până la împărat. Însă credinciosul,
cel ce crede cu adevărat în
Dumnezeu, are o altă atitudine. De
exemplu, cum se despărţeau părinţii
de copii? Părinţii care erau mereu
prezenţi la sfânta biserică, la Sfânta
Liturghie, iubitori de Dumnezeu,
când plecau din lumea aceasta, îşi
simţeau sfârşitul. Nu erau medici
care să le ia pulsul, tensiunea şi să
spună: „ştii, mai ai de trăit... atât”.
Nu, ei îşi simţeau plecarea. Pe patul
de purcedere din lumea aceasta îşi
aduna lângă el fiii şi le spunea: „Lui
Grigore îi las pământul de pe deal, de
lângă pădure, Mariei îi las pământul
din cutare loc, de la Răscruce”,
celuilalt îi lăsa cutare loc ş.a.m.d.
Deci, întâi de toate, creştinul nostru
îi lăsa pe fiecare împăcaţi. Apoi le
spunea: „să aveţi grijă de mama
voastră!” Fiecare îşi spunea cele de
folos familiei şi apoi orice părinte,
bun creştin, cam cu acestea încheia.
Însă ultimul cuvânt pe care îl spune
un părinte copiilor este: „să vă iubiţi
unul pe altul”. Deci nu egoism, nu
răzbunare, pentru că avem atâtea
cazuri în literatura universală, cazuri
de oameni cu poziţii cu totul
deosebite în faţa morţii.
L.C.: Înaltpreasfinţite Părinte,
în continuare, doresc să vă →
LUMIIŢA COREA