Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

More documents

Recommendations

Info

pe chipul meu nemişcat ca marmura sfinte sisoie palpită fluturele cap de mort Un arbore ca un cârd nevăzut de piranha ca un milion de termite bronzul posterităţii devorează încet încet fiinţa poetului pe nevăzute un arbore încărcat de cuvinte îi ia locul Poem cu pitici deasupra casei mele se întinde un tăpşan cu pitici aliniaţi ca la paradă ca la un semn dintr-un pitic întunecat iese un pitic mai întunecat din cel de-al doilea iese al treilea pitic un pitic mai negru ca smoala şi ăsta aprinde răbdător o lumânare ferind-o cu palma de palele vântului apoi face o plecăciune ceremonioasă nu se ştie prea bine cui şi pleacă Coşmar mulţi ar dori să te vadă printre viermii striviţi printre oameni prinşi într-un insectar cu ace de gămălie ca fluturii şi arborii în vânt măturând umbrele lunii mă întreabă printre boturi murdare mai e mult până când şi de ce gâlgâire de putreziciune de mlaştini şi noroaie aici e atâta retorică goală un fluture provoacă acum un cutremur din degetul meu arătător curge năvalnic un fluviu de cerneală Lumină lumină de maci înfloriţi lumină de piatră de păsări şi de nisip lumină primăvăratică în care pe o plajă pustie femeia aceea se deschidea ca o scoică oasele ei străluceau ca perlele eram tânăr purtam marea în buzunarul de la piept O pendulă uriaşă omul acela tăcut avea un braţ de fier părul uşor ruginit îi atârna ca un ghem de sârme peste grilajul zidului. bătea un vânt sărat şi trupurile se umpleau de ploaie de zgomote şi zvonuri ceva ca o pendulă uriaşă se balansa între nori. eram tot mai singuri tot mai părăsiţi cu scrisoarea sinucigaşului în faţă şi nimeni nu îndrăznea s-o deschidă. O grădină înflorită în cer cineva a vrut să-mi împrumute vocea lui oasele lui îngălbenite când deodată şi-a scos mâna de sub pământ şi degetele sale dăduseră muguri. 12 nu mulţumesc le-am spus păsărilor care m-au invitat să zbor cu ele nu bogdaproste părinte i-am răspuns preotului care mi-a propus să-mi vândă o grădină înflorită în cer. în ochii mei s-a lăsat deodată seara şi umbrele din jurul meu aveau vocea fără speranţă a părinţilor şi rudelor mele deportate-n siberia. Era o ceaţă atât de compactă era o ceaţă atât de compactă groasă ca smântâna prin întuneric un fetus cu mâinile pâlnie la gură îmi strigă ceva neînţeles e o ceaţă atât de deasă că nu mai aud strigătul lui îngrozitor. poate că nu vorbea cu mine ci cu superba femeie cu care tocmai visam o femeie ce plutea într-un nor. Uneori din lungile mele călătorii uneori din lungile mele călătorii mă întorc în oraş cu o pădure de mesteceni în braţe cu stoluri de păsări pe umeri dar ce ciudăţenie sfinte sisoie ca unui ciumat nicio poartă nicio fereastră măcar nu mi se deschide nimeni nici măcar măturătorii străzilor nu-mi mai răspund la salut mă aşez stânjenit lângă rugul din piaţa centrală a oraşului vorbesc toţi deodată ca apucaţii într-o limbă metalică vorbesc într-o neînţeleasă limbă păsărească limbi pe care nici lemnele nici pietrele nici păsările nu le mai înţeleg iată un oraş în care nicio femeie nu mai vrea să mă nască în care niciun staul nu vrea să-mi dea găzduire IO CRISTOFOR
O nouă privire asupra eseisticii lui Nicolae Steinhardt, prin ceea ce Eugen Simion numea, în Sfidarea retoricii, „ochiul textual”, descoperă o permanentă stare de elevaţie. Energia textelor, coeziunea lor, acoperind „reguli” ale persuasivităţii, ţin de spiritul învăţat. Exerciţiul de asimilare a unui fond cultural esenţial era pentru Nicolae Steinhardt un continuu al edificării spirituale a fiinţei; cea care îndrăzneşte să caute („a nu îndrăzni e un păcat”) cu „privirea cuprinzătoare” şi „pasul sigur”. Sunt oameni care trăiesc la întâmplare – scria Ernest Bernea în Crist şi condiţia umană – şi alţii care cercetează să descopere sâmburele de lumină care întreţine lumea şi viaţa. Aceştia din urmă au privirea cuprinzătoare şi pasul sigur; călători prin vremuri, ei străbat încrezători minunata operă a creaţiei dăruită nouă de Dumnezeu. Într-un interviu din 1987 – dintr-o serie de interviuri realizate de scriitorul Nicolae Băciuţ – Steinhardt îşi mărturiseşte apetitul pentru sfinţenia îndrăznelii, abordând apogee ale spiritualităţii lumii: „Trebuie, totuşi, să citesc, să mă veselesc, să nu mă dau bătut, să mă port astfel încât să nu se observe de către ceilalţi că am necazuri trupeşti ori angoase mintale, să înfrunt neantul lui Heidegger şi al lui Jaspers, să opun găurii negre din centrul Căii Lactee credinţa mea creştină a veşniciei Duhului.” Sfinţenia îndrăznelii, accesul la filoane adânci de zestre culturală, tot una cu o „ordonare a trezviei” (vezi N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Ed. Dacia, 1993, p. 7), aparţine spiritului învăţat şi sentimentului apartenenţei la familia marilor intelectuali români, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu. Şi prin biografiile acestora, alăturândule fluxuri din opere fundamentale ale universalităţii, Nicolae Steinhardt reia, în formă nouă, întrebările lui Simeon Noul Teolog despre putinţa de a cuprinde în grăirea limbii pe cel care „lumea nu-l cuprinde”; pentru Nicolae Steinhardt, grăirea limbii, viaţa şi cultura fiind „entităţi” afine. Vorbind despre Sergiu Al-George, în convorbirile cu Ioan Pintea, îi aprecia două adevăruri esenţiale: curajul, fără de care „toate sunt sortite unei pieiri leucemice”, şi cultura, care nu poate fi valabilă decât izvorând din cercetarea vieţii: „Cultura nu poate fi numai răceală şi e- ________________________________ rudiţie, ea trebuie neapărat – dacă nu vrea să rişte a rămâne simplă treabă de scrib – să ia asupra-şi toate problemele vieţii şi pe de-a-ntregul acel suflu năvalnic, specific fiinţei gânditoare şi înduhovnicite.” Pentru a nu rămâne „simplă treabă de scrib”, Nicolae Steinhardt îşi vertebrează, cu „suflu năvalnic”, cuvântul de învăţătură – pericopa – eseul, reflecţia, într-un relevant sincretism cultural. Textului biblic, invocat de teolog şi eseist înspre noi interpretări, i se asociază evantaie ideatice, argumentative, din literatura artistică, filozofie, arta plastică. În textul Încrederea, din volumul Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1994, p.110-114, cu mottoul De la „credere Deum esse” la „credere in Deum”, prezintă pericopa potolirii furtunii pe mare prin termenul de încredere, simţindu-l mai adecvat decât cel de credinţă din referatele lui Matei, Marcu sau Luca: „În asemenea cazuri de pericol real şi iminent, poate că nu de frică trebuie să fie vorba, ci de alarmă legitimă. Şi, tot astfel, poate că în loc de substantivul credinţă este mai adecvat, mai oportun, acel de încredere. De aceasta, gândesc, au dat mai ales dovadă că sunt lipsiţi apostolii. N-au pus temei pe actualitatea prezenţei în corabie a Învăţătorului lor…” Simţământul, intuiţia, relatarea, cu vădite accente de originalitate, sunt probate, acum, într-un dens registru bibliografic, menit să-i dea textului plinătate, persuasiune şi frumuseţe. Astfel, eseistul încadrează textul evanghelic într-un tumult al analogiilor, susţinut de imaginea lui Cezar trecând din Galia în Bretania, scenele dramatice din tablourile lui Géricault ori Delacroix, scrierile lui Heidegger, Hölderlin, Dostoievski, siluetele apostolilor „şovăitori şi temători” de pe Marea Ghenizaret, aidoma figurilor sfios-plăpânde, cum le-ar numi Goethe. Avem dovada felului în care eseistul, cu luciditate şi bucurie intelectuală, surprinzător şi riguros, face ca motivul textului evanghelic să călătorească, in crescendo, prin marea cultură; de fiecare dată, textul evanghelic amintind „de ceva”, din câmpul erudit al eseistului, care 13 iniţiază dezbaterea. Eseul enunţă – generic – tipicul bisericesc, după care autorul se desprinde de locul comun, de discursul retoric, tern, nesemnificativ, aplicând unghiul viu, original, de interpretare. Predica la Duminica a 4-a din Postul Mare (vezi volumul citat, p. 115- 119) face referire la rânduiala bisericească de a fi citite pericopele de la Matei IV, 25 – V şi Marcu IX, 17-23, introducând, sugestiv, elementul de captatio benevolentiae: „Cer voie să mă opresc în acest scurt cuvânt de învăţătură asupra referatului din Evanghelia Sfântului Marcu, depăşind (subl.n.) însă textul prescris cu încă un verset, al 24-lea. Pentru că tocmai el mi se pare esenţial şi de natură a ne permite să dezvăluim în parte misterul credinţei, care va constitui însăşi tema vorbirii noastre de azi.” Înfăţişând actul de credinţă ca pe un mister şi ca pe un paradox, Nicolae Steinhardt îşi decantează strategia argumentelor, apelând la scrierile logicianului Anton Dumitriu, la existenţialiştii din Şcoala lui Jean Paul Sartre, la reflecţiile lui Blaise Pascal sau la „mari artişti şi gânditori biruiţi de Hristros: Dostoievski, Claudel, J.K. Huysmans, Bergson, Peruy, Werfel, Papini, Chesterton”. Fiecare dintre garanţii ideilor eseistului, dispreţuind falsitatea, nădăj-duind şi suferind, au răspunsuri tămăduitoare, fiecare „în felul său”, la strigătul: „Cred, Doamne, ajută bietei mele necredinţe omeneşti.” Cei invocaţi reprezintă, fiecare după matriţa talentului şi tonalităţile trăirilor afective, „graiul intelectualităţii”, indispensabil pentru ca fiinţa umană să poată ieşi „din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţie.” În Falsul idealism, preluând semnificaţiile pericopei bunului samarinean, „care este a milei şi grijii de nevoile şi necazurile semenului”, instituind că pâinea şi vinul alcătuiesc „cumpăna vieţii noastre, o metaforizează şi totodată o explică, o condiţionează”, asociază ideea cu trama romanului scriitorului Ignazio Silone, Pâinea şi vinul sau cu poemul lui Trakl, în care fiului rătăcitor înapoiat acasă i se arată, mai întâi de toate, pâinea şi vinul, strălucind în curată lumină (da erglanzt in reiner Helle). Din nou, eseistul îşi verifică discursul pe o scală a valorilor lumii, îmbogăţindu-l cu relevante puncte de vedere din consubstanţialitatea teologie – viaţă – cultură. Titluri literare, istorice, filozofice inspiră secvenţe eseistice, amprentând, uneori, reverberant, incipitul: „Cred că bun lucru fac, în această Duminică a Ortodoxiei, încercând să rezum şi să → VALETI MARICA
Page 1 and 2: Lunar de cultură * Serie veche nou
Page 3 and 4: Stimate Domnule Nicolae Băciuţ, A
Page 5 and 6: O carte mai puţin obişnuită în
Page 7 and 8: Într-un fel, eşti mai înfricoşa
Page 9 and 10: „Să nu uităm că trăim într-o
Page 11: exultam ca şi cum l-am fi auzit î
Page 15 and 16: Centenarul N. Steinhardt a fost mar
Page 17 and 18: „Chiar l-aţi cunoscut pe Nicu? I
Page 19 and 20: S-ar zice că trăim astăzi, în l
Page 21 and 22: 1 Amen, amen dico vobis, quia qui v
Page 23 and 24: sacerdotal este nu rareori discorda
Page 25 and 26: (fragment dintr-o epistolă către
Page 27 and 28: contrare ale lumii ideale de formep
Page 29 and 30: ani de închisoare fiind socotit
Page 31 and 32: documentaţie meticuloasă. Eroul c
Page 33 and 34: carte (ultima, din păcate), a ales
Page 35 and 36: Viaţa cu peripeţiile ei, cu ce po
Page 37 and 38: presantă de orientare a Rusiei pe
Page 39 and 40: Această prezentare este ultima din
Page 41 and 42: trecutele alegeri de la USR, am cer
Page 43 and 44: Când se doreşte totuşi accentuar
Page 45 and 46: Această carte are doi autori: Geor
Page 47 and 48: simetrice.” (Hai să umblăm prin
Page 49 and 50: Volumul Ambalajul de staniol (Editu
Page 51 and 52: capacitatea de a intra în lumea al
Page 53 and 54: Recunosc, m-a luat prin surprindere
Page 55 and 56: Metempsihoză Am murit lapidată de
Page 57 and 58: arhive. Managementul construcţiilo
Page 59 and 60: Apariţia în peisajul arhitectonic
Page 61 and 62: File de istorie Zile de sărbătoar
Page 63 and 64:
„Printre icoanele vechi de pe zid
Page 65 and 66:
(OBICEIURI CALEDARISTICE) (IV) Obic
Page 67 and 68:
Cumulând mai multe sensuri lingvis
Page 69 and 70:
Scrisori către Bertha 1. Convorbir
Page 71 and 72:
în acelaşi timp om şi neom. Cum
Page 73 and 74:
Eseu Născut în Melilla (Spania),
Page 75 and 76:
dar este tot mai preocupat să-şi
Page 77 and 78:
Desigur, sunt perfect conştient c
Page 79 and 80:
PAMFLET Spre satisfacţia neveste-m
Page 81 and 82:
AUGUST Fiind căldură şi mult soa
Page 83 and 84:
Stimate domnule Nicolae Băciuţ: O
Page 85 and 86:
Motto: Un Un Un loc loc pe pe care
Page 87 and 88:
Catedrala Mare Tg. Mures, iconostas
show all

Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?