Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

Eseu
Întotdeauna când îţi aduci aminte
cu bucurie şi, în cazul de faţă, cu
tristeţe de un om, poate că ai avut
ocazia să intri pentru câteva clipe în
fiinţa sa mai adâncă, în bucuria sa
mai adâncă şi în tristeţea sa nespusă,
nevăzută. Dacă n-ai făcut-o, fie nu
l-ai înţeles, fie n-ai avut răbdare să
vezi şi să fii mai aproape şi să te vezi
şi pe tine, mic şi tălâmb, generos şi
cinic, visător şi histrion, călugăr şi
îndrăgostit de fiecare zâmbet, de
fiecare sân, de fiecare coapsă, rău şi
spurcat la gură, creştin şi păgân
deopotrivă, înmiresmat de poezie şi
revoltat de neputinţă, de bătaia de joc,
de blasfemia căzută asupra poeziei şi
omului, asupra limbii tale şi neamului
tău, de urgia măririi şi automăririi cu
orice preţ, de lipsa de cultură, de
analfabetism sufletesc, poetic, religios,
politic, cultural.
Şi dacă-ţi aduci aminte cu dispreţ,
ori poate cu ură, înseamnă nu
numai că n-ai avut răbdare, ci şi faptul
că, bun cum te crezi şi eşti, te-ai
închis în tine într-o asceză cu monştrii,
nu cu zeii. A nu vedea bunătatea
şi bucuria din om, din semenul tău,
înseamnă autoflagelare spre nimic,
spre un real gol şi sterp, către un
cosmos pustiu. Şi încă şi mai pustiu
cu tine însuţi.
Toate i-au fost date şi lui Vasile
Sav: din naştere, de către societate, de
către sine, de către Dumnezeu: cuminte,
politicos şi timid, neobrăzat şi
vulgar; generos până la ultimul leu,
dar mai ales generos cu cei care îi solicitau
părerea, competenţa, asupra
propriilor producţii poetice; nu pătimaş
în credinţă, dar iubitor de Dumnezeu
până aproape de blasfemie;
prieten aproape desăvârşit; teolog al
Binelui, denunţând cu fermitate, cu
patimă adeseori, impostura, minciuna,
ignoranţa, lipsa de talent, de smerenie,
de bun-simţ. Tăcut uneori, dar şi
incomod până la exasperare. Ascet
luni întregi şi boem o zi sau două sau
trei. Flămând şi cerşetor, nobil şi
rege.
Pescar şi poet
„Fiinţa se poate spune în mai
multe feluri”, asemenea ei, şi poezia
se poate spune în mai multe feluri.
Fiinţa şi poezia sunt fraţi. Sunt surori.
Deşi nu există decât una Aceeaşi.
Unul Acelaşi. Dacă fiinţa nu are
început şi sfârşit, nici poezia nu are.
Ceea ce nu are început şi sfârşit nu
poate fi gândit. Deşi este. La
începutul gândirii stă Multiplul, nu
Unu. Începutul fiinţei este dat de
gândire, începutul poeziei este dat de
gândire. Începutul este acelaşi, unic
pentru ambele. Gândirea pune un
început, pentru ca ea să poată fi.
Gândirea nu poate avea loc dacă nu-şi
dă sieşi un început şi dacă nu dă, prin
aceasta, fiinţei un început. Începutul
fiinţei este înţelesul. Nu există fiinţă,
şi nici poezie, în afara înţelesului.
Omul, prin gândire, dă înţelesul, dar
el, omul, nu există în afara acestuia,
ci în lăuntrul lui. A fi înăuntrul
înţelesului înseamnă a fi înţelesul
însuşi. A fi înăuntrul poeziei
înseamnă a fi poezia însăşi. Aşa cum
gândirea nu poate fi în afara limbii
(limbajului), nici fiinţa, nici poezia nu
pot fi în afara acestuia. Şi fiinţa şi
poezia pot fi considerate ca fiind a
priori ontologic, dar ele, cu adevărat,
nu sunt decât în măsura în care au un
înţeles. Nu există înţeles în afara
omului, deci nici fiinţă şi nici poezie
nu există în afară de om. Fiinţa şi
poezia stau înăuntrul omului, ca
înţeles al său. Înţelesul nu dă
cunoaştere, ci fiinţă. Înţelesul nu este
unic, aşadar, nici Zeul nu este unic.
Zeul este un concret al gândirii, fiinţa
este un concret al gândirii, poezia este
un concret al gândirii. Gândirea nu se
pune pe sine ca început al existenţei,
ci ca început al înţelesului. Înţelesul
este întotdeauna concret. Gândirea nu
poate avea loc în afara lui este, iar
32
ceea ce este e într-atât cât înţeles are.
Nimic din ceea ce există nu are fiinţă
decât înăuntrul înţelesului. Înţelesul
omului e însuşi omul. Înţelesul zeului
este însuşi omul. Înţelesul teoriei Big-
Bang-ului este însuşi omul. Înţelesul
teoriei unificate a Universului este
însuşi omul. La fel poezia.
Poezia îşi are lumea sa în măsura
în care ea dă un început, o facere, în
măsura în care ea dă un înţeles.
Poezia nu este exterioară omului, ea
este unul dintre înţelesurile sale. Este
înţelesul omului ca poezie, aşa cum
ontologia este înţelesul omului ca
fiinţă. Aşa cum muzica este înţelesul
omului ca sunet, ca armonie.
Poezia îi ţese omului o mantie de
purpură, de rege, de împărat; poezia
dă omului un giulgiu să-şi acopere,
să-şi înfăşeze moartea; poezia sapă
chilii în munţii de piatră ai cerului şi-i
pune acolo, fiecăruia, eternitatea. Atâta
câtă o are. Omul are atâta eternitate
câtă fiinţă are, câtă poezie are. Cât
înţeles are. Înţelesul e concret. Eternitatea
e concretă. Eternitatea, ţinând
de înţeles, are început şi sfârşit. A fi
etern înseamnă a-ţi asuma concretul
cel mai dureros. Concretul cel mai
dureros al omului nu este moartea, ci
statisticul, anonimatul, inautenticul.
Cantitativul. Concretul cel mai
dureros al omului este Celălalt.
Celălalt ca fiind tu însuţi al tău.
*
O încercare de hermeneutică asupra
poeziei lui Vasile Sav ne-ar dezvălui
nu cum este, ci ce este aceasta.
Nu o fenomenologie a faptelor,
trăirilor, personajelor, tropilor,
spaţiilor, cutumelor, miturilor poetice
şi culturale, ci una a înţelegerii
poeziei care îşi dă ei înseşi înţeles.
Până la un timp, Vasile Sav a
scris pentru sine prea puţin, apoi a
scris, altfel, prea mult. Până la o
vreme, a crezut că el este stăpânul
discursului poetic (Elogii, Solilocvii),
apoi, acesta, textul poetic (Catulliene),
s-a făcut stăpân peste poet şi
peste sine însuşi. Şi s-a făcut singur.
În fapt, cele două, prime, volume, pot
fi considerate unul singur. Mai departe
nu se putea merge fără riscul de a
deveni steril, fără riscul de a repeta
ceea ce se spusese. Puiul din ou,
gălbenuşul adică, îşi epuizase toate
cerurile până la giulgiul, până la sfera
de calciu. Cerul acela, ca să nu devină
pustiu, trebuia părăsit. În ultima sa→
IOA EGRU