Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

More documents

Recommendations

Info

Fiecare dintre noi îşi imaginează, un paradis terestru propriu, secret, în care adună cele mai de preţ idealuri, cele mai dragi fiinţe şi cele mai de preţ lucruri pe care le-a dobândit în decursul existenţei. Mircea Petean are curajul să-şi dezvăluie paradisul terestru specific în volumul de versuri CATEDRALA DIN AUZ (1). Primele două capitole ale cărţii, intitulate ’eaţa şi Seară bună, descriu petrecerea unei zile în acest rai pământean, iar ultimul, Poemele Anei, împlineşte orele paradisiace trăite până la atingerea limitei fiinţei. Prima zi în paradisul terestru, marca Mircea Petean, aminteşte de Prima zi a Genezei: „la început a fost Cuvântul şi Cuvântul era unduire de sunete şi tăceri/ şi energia eliberată din ciocnirea lor e la originea tuturor văzutelor şi nevăzutelor/ şi la ce bună scrierea dacă nu are ceva din frisonul rostirii dintâi”. În aceste versuri, se ascunde o întreagă viziune asupra lumii, pe care am schiţat-o recenzând volumul de haiku-uri peteaneene: LINIŞTE REDUSĂ LA TĂCERE (2). Înainte de cuvânt era tăcerea, la rostirea primelor litere/sunete, cuvintele se amestecau cu tăcerea, apoi cuvintele au făcut lumea, înglobând în ele însele o parte din tăcerea primordială sub formă de linişte. Lumea creată de poet poate dăinui numai dacă scrierea sa păstrează ceva din energia rostirii divine. În volumul pe care-l comentez, CATEDRALA DIN AUZ, scrisul se degradează, îşi pierde voluptatea, preferându-i-se vorbirea/oralitatea, care şi ea este estompată de tentaţia tăcerii. Abia acesta aduce împăcarea deplină cu sinele. Altfel spus, cuvintele nu pot cuprinde absolutul, preferabilă fiind tăcerea: „încetul cu încetul/ în anii din urmă, pe măsură ce/ pierdui din voluptatea scrisului,/ exacerbată de pofta nebună de literă plumbuită/ dobândii voluptatea rostirii// în marginea ei când nici nu te-aştepţi se cască abisul tăcerii”. Cuvintele neputând epuiza semnificaţiile realităţii şi mai ales ale transcendentului, poetului îi devin proprii acele „chipuri tăcute ale veşniciei” pe care profesorul Vasile Fanache le detectează în lirica blagiană. Care ar fi acestea la Mircea Petean? În primul rând spaţiul geografic, golful liguric la Marea Mediterană, înconjurat de munţii asemănători apusenilor natal. Apoi, prezenţa familiei (soţia Ana, fiica Ştefana, ginerele Luca şi nepoţica Daria), amintirea unor personaje emblematice din Jucul de obârşie. Iată cum îşi începe ziua mirifică poetul dedat la plăcerii ancestrale, domestice: „ca un bun descendent al dacilor liberi / îmi încep ziua cu o linguriţă de miere / şi o ceaşcă zdravănă de cafea / apoi aştept să se trezească ai mei / şi odată cu ei să înflorească miraculos salcâmul rostirii.” Raiul descris de Mircea Petean e trăit senzorial: apa golfului oferă senzaţii tactile, soarele încinge blând epidermele, privirea se desfată cu munţii prăvăliţi în apă, iar auzul cu ţipătul pescăruşilor. În clipele de introspecţie, auzul devine privilegiat. Mut şi cu ochii închişi, poetul „aude” curgerea ameninţătoare a clipelor, autoironia salvându-l de ridicol: „aud clipa cum se sparge precum sâmburul / ajuns la maturitate / adun cojile cu măturica / ce faci – mă întreabă cineva / şi eu de colo – mai nimica”. Explozia aceasta tragică produsă de trecerea timpului este convertită liric în muzica metricii orchestrată în CA- TEDRALA ascunsă ÎN AUZ. Ajungem acum la trăirea expresionistă a iubirii familiare şi a 48 presentimentului morţii inexorabile care ameninţă fiinţele iubite, transpusă în poeme de un dramatism zguduitor prin contraste. Să exemplificăm cu imaginea Dariei, care doarme angelic: „bucură-te suflete bucură-te / îngerul a adormit din nou / cu mânuţele sub obraji / (...) / bucură-te suflete bucură-te/ dar taci/ taci odată / poate aşa / numai aşa / amuţi-va spaima de moarte”. În alt moment, zâmbetul fetiţei devine lumina raiului. Poetul încearcă prin incantaţii şi dansuri dionisiace să alunge extincţia: „bucură-te suflete bucură-te / îngerul se trezeşte în faţa ochilor tăi / sărută-i zâmbetul care-i dezveleşte gingiile rozalii / şi pernuţele obrajilor i le poţi săruta / sărută-i degetele de pianistă precoce / şi degetele de la picioare i le poţi săruta // vorbeşte-i dansează cântă-i / poate aşa / numai aşa/ uita-vei spaima de moarte”. Dar moartea se insinuează în mintea poetului prin viziunea nepoţelei îmbătrânite: „bucură-te suflete bucură-te / îngerul a aţipit în faţa ochilor tăi / îi poţi săruta ridurile de pe frunte / şi palmele de femeie bătrână i le poţi săruta / îi poţi mângâia coatele îndoite / şi genunchii îndoiţi îi poţi mângâia // vorbeşte cântă dansează/ poate aşa / numai aşa/ uita-vei spaima de moarte.” Deşi subminat de extincţia inexorabilă, raiul lui Mircea Petean se păstrează la modul ideal. Volumul de versuri CATEDRALA DIN AUZ este puternic autobiografic. Casa în care locuieşte familia fiicei sale este aşezată în centrul lumii. De aici legătura cu cerul este posibilă. Prin poemele ligurice, Mircea Petean a realizat acest lucru. LUCIA GRUIA ______ Note: 1. Mircea Petean, CATEDRALA DIN AUZ, poeme ligure (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2012). 2. Mircea Petean, LINIŞTE REDUSĂ LA TĂCERE (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011). Cartea este dedicată Dariei, Ştefanei şi lui Luca.
Volumul Ambalajul de staniol (Editura Emma, Orăştie, 2011), de Livia Fumurescu, se remarcă prin bogăţia informaţiei şi precizia analizei. „În amintirea părinţilor şi a soţului meu, spre cunoaştere urmaşilor noştri...” – glăsuieşte dedicaţia. Acest lucru se şi întâmplă, profesoara Maria Ionescu rememorează anii copilăriei, dar şi veghea la căpătâiul unui soţ bolnav, aflat în stadiul terminal al unei afecţiuni ce ia măcinat îndelung existenţa. Cât despre copii, aceştia împliniţi profesional şi familial dincolo de hotarele ţării, reîntorşi în anul 2030 în România, după patruzeci de ani de la evenimentele din 1989, când mama lor se pierduse în nemărginire, găsesc în casa bunicilor un manuscris ce purta titlul: „O viaţă – prof. Maria Ionescu” şi un caiet dictando cu însemnările mamei din „perioada aceea confuză, în care fusese primar în oraşul de dincolo de colină şi din perioada care a urmat.”. Răzbăteau din acele pagini „zbuciumul şi disperarea cauzate de neputinţa de a învinge inerţia aparenţelor, promovată în totalitarism, dar mult amplificată în aşa zisa democraţie a perioadei de tranziţie...” Inerţia aparenţelor este moara de vânt cu care se ia la trântă eroina cărţii. Chiar titlul volumului poartă în el simbolul falsului decriptat, dat în vileag de la primele pagini. Şi aşa începe „numărătoarea inversă”, genericul primului capitol, cu scena dintâi a cărţii, un Crăciun, în care mama profesoarei Maria Ionescu, Săftica, amână voit momentul deschiderii unei cutii argintii, care, după îndepărtarea staniolului s-a dovedit a fi „o cutie cenuşie de carton, jupuită pe margini, destul de zdrenţuită”, dar care furase privirile copiilor şi le aprinsese imaginaţia, precum panglica roşie ca o flacără, ce îmbrăţişa cadoul mult aşteptat. Acesta este chiar mesajul cărţii: „ambalajul sclipitor poate păcăli, ascunzând cutia jupuită a unor triste realităţi pe care decembrie ’89 le scosese la lumină: goana după putere şi căpătuială, orgoliul, trufia, invidia, răutatea, josnicia, minciuna, ipocrizia, demagogia... şi alte urâţenii”. Profesoara Maria Ionescu desface nemilos bandajul de pe aceste bube, de pe aceste urâţenii, alteori oblojeşte răni pricinuite nemeritat unor oameni, duşmani de clasă într-o trecută orânduire departe de sfera puterii, manipulaţi şi înşelaţi într-una nouă, pe care o credeau a dreptăţii şi egalităţii. Între rostogoliri şi vârtejuri existenţiale, se scurg zilele şi nopţile concetăţenilor şi concitadinilor eroinei. Autoarea însăşi împarte volumul în două părţi esenţiale intitulate chiar aşa: „Rostogoliri” – prima parte – care cuprinde capitolele: Numărătoarea inversă, Adieri de libertate, Vârtejuri, Dezlănţuire şi speranţă, Primele alegeri democratice, Dedulcirea, Jurământul ruşinii, Manipularea, Haita şi Turma. „Vârtejuri” revine şi în titlul celei de a doua părţi cu precizarea „după zece ani de la tranziţie”. Capitolele acestui masiv corp al volumului pot fi socotite tot atâtea stări şi trăiri ale eroinei sau lucide etichetări ale evoluţiilor societăţii şi semenilor din preajmă. „Provocare şi speranţă”, „ABC-ul Administraţiei”, „Priorităţile comunităţii”, „Metodologia administrativă”, „Disciplina de partid”, „Obedienţii”, „Scenariul compromiterii”, „Promovarea păcii sociale”, „Strălucirea staniolului” şi „Cutia jupuită” vorbesc prin generic despre zile şi munci în care un intelectual, de bună credinţă, ajuns prin voinţa majorităţii într-o anume demnitate, ce presupune nu numai competenţă ci şi responsabilitate pentru felul în care banii obştei trebuiau folosiţi în interesul şi spre binele acesteia, este nevoit să lupte cu mentalităţi păguboase, cu lăcomia, necinstea, dezinteresul, chiar cu cinismul unora dintre cei care, păcălind un electorat credul, odată înstăpâniţi în fruntea bucatelor, au ajuns să dispreţuiască umerii celor pe care s-au sprijinit spre a ajunge în vârful piramidei, ori cu voita amnezie a altora, ce preluându-ţi o vreo idee, ori continu- 49 ându-ţi, bunăoară, vreo împlinire, ce se cerea desăvârşită, uită să te citeze. Cartea Liviei Fumurescu poate fi socotită o pledoarie la bară a unui profesionist, bun cunoscător al realităţilor vremii sale, sau o lecţie deschisă, interactivă, în care suntem provocaţi mereu, scoşi la tablă, o dezbatere de principii ce ne ţine atenţia mereu trează şi mai ales ne îndeamnă la meditaţii profunde pe seama timpului în care ne trecem, a rostului acestei treceri prin lume. Cât despre eroina cărţii, profesoara Maria Ionescu, înţelegem că a ajuns la limanul existenţial după furtuni şi vârtejuri de tot felul, senină în forul interior. „Făcuse ceea ce trebuia să facă, străduindu-se să-şi păstreze verticalitatea, pe care unii şi-o îndoiau numai pentru a fi în funcţii şi a prospera. În relaţia dintre aparenţă şi realitate, tot mai mult şi mai frecvent învinge aparenţa sclipirilor, după care se ascund vidul, imensul gol sufletesc şi spiritual, ba chiar uman, care nu poate genera fericirea spre care tânjim cu toţii, tineri şi vârstnici... doar că adevărul acesta îl descoperim, de obicei prea târziu, după ce ne-am irosit... căutându-l”. Cartea Liviei Fumuescu îi poate ajuta, mai ales pe cei tineri, să scurteze calea de la fals la adevăr, să găsească modalitatea împlinirii interioare, singurul reazem solid întru devenirea unei personalităţi armonioase. Din acest punct de vedere, se poate spune că volumul Ambalajul de staniol are valoarea unui document de istorie trăită. Fac parte din generaţia autoarei şi recunosc că aşa a fost. Volumul Ambalajul de staniol se remarcă prin precizia analizei, vizibilă mai ales în partea a doua a cărţii, care vorbeşte despre zilele şi muncile unui gospodar cu imense răspunderi în gestionarea unei aşezări, cum este „oraşul de dincolo de colină”. Sunt „analize de caz” pertinente, argumentele în susţinerea unei idei ori a unei poziţii înscriindu-se, fără îndoială, în sfera unei logici fără cusur, toate izvorâte din nevoia justificată a profesoarei Maria Ionescu de a demonstra că a acţionat mereu cu gândul la confortul psihic şi material al omului care şi-a pus încrederea în ea, că n-a cedat presiunilor, că în ciuda unor oprelişti economice ori politice n-a abdicat de la principiile cu care a plecat în lume din casa părintească. Putem vorbi cu referire la cartea→ MARIA VAIDA-VOEVOD
Page 1 and 2: Lunar de cultură * Serie veche nou
Page 3 and 4: Stimate Domnule Nicolae Băciuţ, A
Page 5 and 6: O carte mai puţin obişnuită în
Page 7 and 8: Într-un fel, eşti mai înfricoşa
Page 9 and 10: „Să nu uităm că trăim într-o
Page 11 and 12: exultam ca şi cum l-am fi auzit î
Page 13 and 14: O nouă privire asupra eseisticii l
Page 15 and 16: Centenarul N. Steinhardt a fost mar
Page 17 and 18: „Chiar l-aţi cunoscut pe Nicu? I
Page 19 and 20: S-ar zice că trăim astăzi, în l
Page 21 and 22: 1 Amen, amen dico vobis, quia qui v
Page 23 and 24: sacerdotal este nu rareori discorda
Page 25 and 26: (fragment dintr-o epistolă către
Page 27 and 28: contrare ale lumii ideale de formep
Page 29 and 30: ani de închisoare fiind socotit
Page 31 and 32: documentaţie meticuloasă. Eroul c
Page 33 and 34: carte (ultima, din păcate), a ales
Page 35 and 36: Viaţa cu peripeţiile ei, cu ce po
Page 37 and 38: presantă de orientare a Rusiei pe
Page 39 and 40: Această prezentare este ultima din
Page 41 and 42: trecutele alegeri de la USR, am cer
Page 43 and 44: Când se doreşte totuşi accentuar
Page 45 and 46: Această carte are doi autori: Geor
Page 47: simetrice.” (Hai să umblăm prin
Page 51 and 52: capacitatea de a intra în lumea al
Page 53 and 54: Recunosc, m-a luat prin surprindere
Page 55 and 56: Metempsihoză Am murit lapidată de
Page 57 and 58: arhive. Managementul construcţiilo
Page 59 and 60: Apariţia în peisajul arhitectonic
Page 61 and 62: File de istorie Zile de sărbătoar
Page 63 and 64: „Printre icoanele vechi de pe zid
Page 65 and 66: (OBICEIURI CALEDARISTICE) (IV) Obic
Page 67 and 68: Cumulând mai multe sensuri lingvis
Page 69 and 70: Scrisori către Bertha 1. Convorbir
Page 71 and 72: în acelaşi timp om şi neom. Cum
Page 73 and 74: Eseu Născut în Melilla (Spania),
Page 75 and 76: dar este tot mai preocupat să-şi
Page 77 and 78: Desigur, sunt perfect conştient c
Page 79 and 80: PAMFLET Spre satisfacţia neveste-m
Page 81 and 82: AUGUST Fiind căldură şi mult soa
Page 83 and 84: Stimate domnule Nicolae Băciuţ: O
Page 85 and 86: Motto: Un Un Un loc loc pe pe care
Page 87 and 88: Catedrala Mare Tg. Mures, iconostas

Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?