Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

Presa din România sărbătoreşte
anul acesta centenarul naşterii lui
Nicu Steinhardt. S-a născut pe 29
iulie 1912 şi era cu trei ani mai mare
decât mama. Prietenia dintre părinţii
mei şi Nicu a fost foarte strânsă şi aşa
am avut ocazia de a-l cunoaşte de
când eram copil.
Uneori era invitat la noi la masă.
De cum intra, pătrundea în casă bucurie
şi exuberanţă. Avea întotdeauna o
carte în mână. Odată l-am întrebat:
„Nicule, de ce ai mereu cărţi cu tine?”
„Ca să citesc în tramvai”, mi-a răspuns.
„Cum, tu nu te uiţi pe geam”?
m-am mirat eu. „Mă uit şi pe geam,
dar îmi place să şi citesc!”
Pe mama, Nicu o striga „Juna”,
iar pe mine, „Cântăreaţa”. La prânz,
tata stătea în capul mesei, iar Nicu,
atunci când venea, avea locul lângă
Toma, fratele meu. Eu, cea mai mică,
nu mă băgam în conversaţie. Fratele
meu, pasionat de literatură, intervenea,
discuţiile fiind de obicei despre
cărţi. Mama spunea: „Nicu e livresc”.
„Ce înseamnă livresc?”, am întrebat.
„Livresc e cineva care trăieşte în
universul cărţilor”, mi-a explicat
mama. Poate că de asta Nicu nu se
uita pe geam când mergea cu
tramvaiul, m-am gândit eu.
Cu o zi înainte de a fi fost arestat,
mi-aduc aminte că a venit la noi la
masă, tata fiind avocatul lui, dar noi,
copiii, nu ştiam nimica despre procesul
în care era implicat şi, după ce
s-a terminat masa, tata cu Nicu s-au
retras să discute. Am aflat despre chinurile
îndurate de Nicu mult mai
târziu.
Când a ieşit din închisoare, m-am
întâlnit odată cu el într-un parc. Era
palid şi obosit, dar la fel de exaltat ca
întotdeauna. Lucra la o fabrică de
cartoane, unde, mi-a explicat, trebuia
să facă ghiozdane pentru copii, ceea
ce îl amuza. Nu se plângea, spunea tot
timpul: „Sunt fericit şi recunoscător
lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat”.
Fiul meu s-a născut în 1977 şi, la
câteva luni după naştere, Nicu a venit
să vadă copilul. A apărut cu nelipsita
lui barbă şi cu o beretă pe cap. Era tot
numai zâmbet. L-am condus la camera
copilului şi fiul meu, un bebeluş de
obicei vesel şi liniştit, când l-a văzut
pe Nicu a izbucnit în urlete. L-a speriat
barba lui, nu mai văzuse aşa ceva.
Nicu s-a îndepărtat de copil şi i-a
spus de la distanţă: „Mamă dragă, ce
băiat frumos eşti! Ai văzut? Numai pe
copii reuşesc eu să-i speriu, pe
securişti n-am reuşit niciodată”.
În 1981, când mă pregăteam de
plecarea din ţară, i-am dus acasă, ca
amintire, discul cu cantata „Magnificat”
de Bach. Era bolnav şi avea o
femeie care-l îngrijea. Bea ceaiuri.
„Ce ai, Nicule?” l-am întrebat. „Sufăr
cu maţele care nu-mi dau pace”, mi-a
spus el zâmbind. „Noroc că am aşa o
femeie minunată care are grijă de
păcătosul de mine”, a adăugat. Suferea
de stomac iar boala lui s-a
agravat după anii de închisoare. Am
aflat, după ce a murit şi cineva i-a
lichidat garsoniera, că discul meu a
fost găsit cu un bileţel ataşat pe care
scria: „De la Cântăreaţa”.
Avea o mare pasiune pentru
pisici. Spunea foarte mândru: „Iubesc
mâţele”. Nu avea nicio pisică, în
schimb eram trei prietene ale lui,
verişoara mea, Sanda Şora şi eu, care
ne ocupam de „aprovizionarea” lui cu
poze şi calendare cu pisici.
Ştiam încă atunci, de când l-am
cunoscut, că, de fapt, cel pe care l-am
întâlnit nu mai era acela pe care-l cunoşteam
din lecturi şi din evocările altora, ci era unul
care întâlnise primele texte care l-au zguduit,
adică texte teologice şi mistere ortodoxe, nu
ştiu care. Atunci mă interesam şi eu cam
puţin de sectorul ăsta. Prin el am găsit şi eu
direcţia aceasta dar, evident, nu cu aceeaşi
hotărâre şi nici cu acelaşi spor cu care a
făcut-o el. El avea nişte prieteni, între care
Virgil Cândea, Paul Simionescu, Alexandru
Duţu, dar în special Cândea şi Simionescu,
care erau mai avansaţi decât el în lecturile şi
preocupările acestea, şi care i-au furnizat de
la început textele fundamentale pe care le-a
parcurs, apoi s-a descurcat singur. Nu se
mulţumea, sigur, cu literatura ortodoxă şi
mergea la o literatură şi la o doctrină mai
largă, adică şi catolică şi chiar protestantă.
Lectura sa mergea din ce în ce mai în
adâncime şi mai în extindere pe teme
creştine, ceea ce nu-i modifica nici conduita,
nici forma de expresie, nici aparenta lui linie
de gândire. Eram de acord, asta însă e sigur,
că cea mai modernă, mai ultimativă formă
de aprehendare a lumii, a vieţii şi a marilor
întrebări, cea mai eficace, sigură formă de
angajare în real, de decizie, de morală, prin
urmare, este cea creştină. Comentând pe
Dostoievski, în principal, spunea: „Uită-te, e
ceva ce ne obligă să ieşim din amorţeala
noastră atât de dulce şi de franţuzească şi să
ne asumăm nişte intervenţii abrupte,
fulgerătoare, în existenţă, de tipul celor pe
care ni le sugerează Dostoievski”.
AL. PALEOLOGU
(din volumul . Steinhardt. Între
lumi, dialoguri cu icolae Băciuţ, 2012)
18
Până în 1982, când am părăsit
România, l-am avut pe Nicu prieten
apropiat, deşi era de vârsta părinţilor.
Am ajuns mult mai târziu să citesc
„Jurnalul fericirii”, volumul
„Dumnezeu în care spui că nu crezi –
scrisori către Virgil Ierunca” şi alte
lucrări ale lui. Citindu-l, l-am
recunoscut pe Nicu cel exaltat, pe
care atâta l-am iubit! Am găsit în
scrisorile lui referiri la părinţii mei, la
fratele meu. A scris un pic şi despre
mine, verişoara mea şi Sanda Şora,
prietenele lui „întru mâţe”. Când am
citit dosarele lui de la Securitate, am
aflat lucruri dureroase, pe care nu le
ştiusem.
În 2009, a apărut la editura
Humanitas o excelentă monografie
„N. Steinhardt şi paradoxurile
libertăţii” scrisă de George Ardeleanu.
Autorul, născut în 1961, nu l-a
cunoscut personal pe Nicu Steinhardt,
decedat în martie 1989, dar a făcut o
lucrare de doctorat despre el. Cartea
are peste 500 de pagini şi este o
lucrare valoroasă, premiată în
România şi despre care s-a vorbit
mult anul acesta cu ocazia
centenarului. L-am regăsit, în carte,
pe Nicu, aşa cum l-am cunoscut şi
iubit, dar l-am descoperit în ea şi pe
Nicu criticul literar şi de artă pe care,
copil fiind, nu l-am putut aprecia.
Nicu a fost un om ieşit din
comun, exuberanţa şi bucuria lui de a
trăi erau molipsitoare, iar felul în care
a rezistat anchetelor pentru a nu-şi
trăda nici prietenii, nici convingerile
lui morale, sunt de admirat. N-am
reuşit să-l vizitez la mănăstirea Rohia,
unde se retrăsese ca monah, dar ştiu
că a fost iubit şi admirat de toţi cei de
acolo.
Un gând pios în amintirea unui
mare om de cultură, prietenul meu,
Nicu.
VEROICA PAVEL LERER