Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

a trubadurilor şi a poeţilor cu
celebrele legende de dragoste, care
înalţă pe om până la sacrificiul de
sine: Romeo şi Julieta, Tristan şi
Isolda, Paul şi Virginia. Apare mitul
iubitei zeificate: Beatrice a lui Dante,
Laura lui Petrarca. Romanele erau
pline de Ofelii, poveşti despre
prinţese care aşteaptă să fie salvate de
cavaleri. Iar secolul al XIX-lea a
vărsat lacrimi până şi pentru a
deplânge soarta unor femei uşoare ca
Dama cu camelii. Dar acest Eros, –
transcendental la început, apoi liric şi
romanţios, a fost alungat şi înlocuit
actualmente cu ceea ce filozoful
belgian Leopold Flamm a numit Eros
tehnician” (La philosophie au
tournant de notre temps, Press. Univ.
de Bruxelles, 1970).
Astfel, odată cu Dumnezeu a
murit şi dragostea. Consecinţa
faptului că aceasta din urmă a devenit
vulgară, este scăderea nivelului
intelectual şi a capacităţii de a vibra,
de a fi impresionat, de a trăi la un
nivel elevat viaţa. Iar aceasta, tocmai
când accesibilitatea la muzică,
literatură, artă a devenit foarte largă.
Este un efort să-l înţelegi pe
celălalt, să comunici cu el, iar să te
identifici este şi mai greu. Hölderlin
afirma că „pentru a ajunge la cel care
se află lângă noi, este nevoie de
aripi”. Este mult mai simplu să-l
consideri doar ocazia unui instrument
al unei exploatări instinctuale de
moment. Un bărbat şi o femeie nu se
mai unesc pentru că între ei există un
fluid indefinisabil, acel desuet
„farmec sfânt”, evocat de Eminescu,
acele „afinităţi elective”, de care
vorbea Goethe, ci pentru că au
anatomii diferite. Raport între doi
roboţi sexuaţi, dotaţi cu butoanele
corespunzătoare eliberând defulările
lui Freud şi declanşând „mecanica
erotică” pe care o înfiera Arthur
Rimbaud.
Se scurtcircuitează orice istorie a
sufletului în dragoste. Este foarte
semnificativ faptul că în limbajul
curent cuvântul dragoste a fost
înlocuit cu cel de sex: „să facem sex”,
şi nu dragoste, deci nu o experienţă
sufletească, ci un automatism
fiziologic. Se pierde una din cele mai
eficiente senzaţii de apărare şi de
evaluare morală şi spirituală: greaţa.
S-a spus că pornocraţia ne poartă
în derivă către o zonă crepusculară,
către un timp agonic al
insensibilităţii, al neantului, acel zero
absolut prevestit de Nietzsche. Este
una din deschiderile cele mai
pernicioase către o evoluţie infernală,
imprevizibilă a omului. Nu se acordă
premii, de la cele naţionale până la
premiul Nobel, pentru cărţi obscene,
cu insuportabile scene pornoobsesive?
Altădată se căutau autorii geniali,
acum se caută autorii genitali.
Întrebarea se pune: invazia tot
mai agresivă a celor trei cavaleri ai
apocalipsei contemporane – banul,
sexul, pistolul, vor reuşi să scoată din
propriile lor rădăcini spirituale popoarele?
Intrarea în contextul planetar se
______________________________
va face cu ştergerea la nivel zero a
oricărei identităţi culturale? Se va
arunca la pubelă istoria milenară a
creaţiilor sensibilităţii şi cugetului
diverselor culturi, precum cea a
noastră având prin excelenţă vocaţia
spiritualităţii? În cele ce urmează,
vom discuta probleme moralei şi a
religiei la poporul nostru, deoarece
aici aflăm trăsăturile sufleteşti ale
omului acestui meleag, văzute în
perspectiva valorilor pe care unii le
mai considerăm încă durabile.
Nuanţele pe care le îmbracă la un
popor credinţa religioasă reflectă în
bună măsură structura psihologică a
acelui popor. Astfel, creştinismul a
luat înfăţişări în funcţie de
psihologiile care le-au adoptat.
Catolicismul s-a potrivit Romei:
absolutismul imperial a fost preluat
sub forma tendinţelor expansioniste
prin misionarism în diferitele colţuri
ale globului şi sub forma intoleranţei,
manifestată prin repetatele acţiuni de
a elimina orice nesupunere tronului
papal şi dogmelor centralizate:
amintim inchiziţia, masacrarea
24
hughenoţilor, a templierilor, arderea
pe rug a lui Giordano Bruno, Ioanei
d’Arc etc. S-au adăugat fastul, aurul
şi purpura – extroverţia care se potriveau
cu moştenitul spirit imperial.
În schimb, Germanii, neam
introvert şi individualist, care a creat
cea mai profundă filozofie modernă,
precum şi cea mai elevată muzică, s-a
desprins de centralismul papal redând
omului demnitatea spirituală de a se
apropia direct de Dumnezeu şi nu
prin intermediu clerical şi al unor
formalităţi ritualice.
Să nu uităm că muzica religioasă
de cea mai sublimă inspiraţie o
datorăm germanilor: Bach, Händel,
Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert
etc. Iar muzica este experienţa umană
cea mai lăuntrică.
Pe de altă parte, grecii se află în
centrul ortodoxiei, creştinismul în
forma lui dintâi, cea mai pură, a
comuniunii nemijlocite, în înaltă
curăţie a inimii, a spiritului. Pentru că
aici credinţa creştină a fost grefată de
Sfinţii Părinţi – precum Vasile cel
Mare, Atanasie, Ioan Teologul, Ioan
Gură-de-Aur ş.a., – pe gândirea antică.
Adevărata pietate creştină se
poate afla în bisericile greceşti, unde
vechea muzică bizantină păstrează
extraordinara ei putere transfiguratoare.
Liturghia ortodoxă este – atât în
structurile şi modulaţiile melodice,
cât şi prin cuvintele care au o mare
încărcătură filozofică, un inductor al
pietăţii, al emoţiei religioase în forma
ei cea mai autentică, mai plină de fior
sacru şi interiorizare mistică. O
expresie precum cea din Vinerea
Mare: „Cu moartea pre moarte
călcând”, exprimă esenţa metafizică a
jertfei lui Iisus şi a oricărei jertfe
spirituale: şi anume, a ucide moartea
prin moartea sacrificială pentru a
ajunge la renaşterea nemuritoare;
aceasta este o idee care străbate
întreaga istorie a unor mari mituri –
Osiris-Isis, Zamolxis, Orfeu, Dionysos,
– balada Mioriţa, legenda
Meşterului Manole – şi care revine ca
un leitmotiv la diverşi gânditori,
rezumată în aforismul eminescian:
„În pieire şi renaştere este
eternitatea”.
______
Catedrala „Înălţarea Domnului” şi
Statuia lui Avram Iancu, Târgu-
Mureş