Vatra veche 8 , 2012, BT - Eu, Petria. Şi literatura mea

(I)
I. Religia şi morala
Spiritualitatea europeană a funcţionat
până în pragul secolului trecut
pe sistemul de valori întemeiat de
cultura vechilor greci, sistem care era
bazat pe ideea că lumea este un tot
organic armonios şi că omul posedă o
facultate prin care poate cunoaşte,
înţelege şi guverna lumea: raţiunea.
Sistemul axiologic elen punea în
centrul universului măsura umană.
„Omul este măsura tuturor lucrurilor”,
afirma Protagoras, şi anume,
omul văzut în idealitatea sa, care
însemnează modelarea vieţii sufleteşti
şi spirituale în jurul conceptelor de
Adevăr, Bine, Frumos. În mod miraculos,
40.000 de atenieni au creat
instrumentarul de gândire şi principiile
morale pe care le folosim noi
astăzi. S-a spus că în cazul când
grecii nu ar fi existat, noi ne-am afla
în urmă cu două mii de ani.
Spiritualitatea Eladei a imaginat
toate genurile literare: poezia epică,
poezia lirică, tragedia, comedia,
fabula. Sculptura greacă şi Iliada au
rămas modele neîntrecute şi până
astăzi. Iar viziunea despre lume, viaţă
şi om a gânditorilor greci, concentrată
în Dialogurile lui Platon, vor predomina
întreaga cugetare europeană
ulterioară, ceea ce l-a făcut pe Alfred
Whitehead să afirme că sistemele
filozofice de peste două milenii
încoace nu sunt decât note de subsol
la opera platoniciană.
Dar la interferenţa veacurilor
XIX şi XX apar profeţii ale apusului,
urmate de artizani negatori ai acestui
sistem valoric. Pe una din gravurile
sale, intitulate Capricii, Francisco
Goya scria: „Somnul raţiunii naşte
monştri”. Astfel, după ce Hegel afirmase
că arta va muri, fiindcă a
devenit inutilă, Nietzsche constata că
Dumnezeu a murit („Gott ist tot”) şi
că trebuie să depăşim noţiunile
perimate de bine şi rău. Eminescu, de
asemenea, în Memento mori profetiza
declinul sentimentului religos şi al
marilor sisteme filozofice: „E apus de
zeitate ş’asfinţire de idei”. Baudelaire,
apoi Rilke, alături de mulţi alţii,
atrag atenţia asupra viitoarei ucideri a
spiritului de către maşinism.
Dar una din cele mai sugestive şi
adecvate caracterizări ale lumii ce se
năştea a dat-o Eminescu: „Frenezie şi
dezgust, dezgust şi frenezie, iată
schimbările perpetui din sufletul
modern”. În numele unei voinţe de
radicală reînnoire a viziunii şi a
stilului de comportare ale omului, a
urmat o înverşunată şi perseverentă
demolare – o „veritabilă Hiroşimă” a
tuturor valorilor tradiţionale. Iar
pentru tot acest cataclism spiritual,
politic, moral, Eminescu a imaginat
un cuvânt sever – pornocraţie, care
revine în trei rânduri în scrierile sale
politice.
*
Dumnezeu, religia, transcendentul
au luat naştere odată cu omul.
Care au fost mobilurile acestei naşteri
şi care au fost aporturile sale în plan
individual şi social?
Fiind o alcătuire materială –
mărginită, trecătoare şi imperfectă, în
conceptul de divinitate, omul şi-a
învestit complementarităţile care îi
lipseau, şi anume, imaginând o fiinţă
spirituală, nemărginită, eternă şi
perfectă. Ideea de Dumnezeu a luat
astfel naştere în mod firesc din
necesitatea valorizării cosmice a
fiinţei omeneşti prin intermediul unui
Principiu Suprem de model absolut,
care ne veghează şi fructifică la
modul ideal viaţa, destinul, actele de
fiecare zi; era necesitatea eliberării de
materialitate, de carnalul menit putreziciunii,
pentru a ne purifica într-o
spiritualitate incoruptibilă; era necesitatea
înălţării printr-un model şi control
moral superior; necesitatea depăşirii
existenţei pământeşti printr-o
neoexistenţă superioară; necesitatea
unei lumi a dreptăţii, unde răul
inerent lumii de jos să fie înlocuit cu
armonie; era, de asemenea, nevoia de
mister şi de revelaţie, de mântuire; în
fine, era nevoia de adorare, aşa cum
afirma Johann Sebastian Bach.
Religia a întemeiat primul sistem
de valori – bine, frumos, sublim,
dreptate – şi astfel, a fost energia cea
mai puternică în impulsionarea creării
operelor de artă. Cele mai
impresionante dintre acestea, de la
piramidele şi templele egiptene, la
Requiemul lui Mozart şi Missa
solemnis beethoveniană, s-au făcut
sub imboldul sentimentului religios.
În rezumat, divinităţii i s-a
conferit rolul de purificator spiritual
prin aspiraţia către un model suprem
al tuturor valorilor; un centru de
22
______________________________
atracţie şi impuls către idealitatea
onto-axiologică ultimă.
Pe de altă parte, religia a jucat rol
de liant, – asigură coeziunea şi
controlul moral al unui grup social, al
statului. Exemplu de excepţie –
religia vechiului Egipt; consecinţa
coeziunii sociale de origine religioasă
a fost longevitatea excepţională –
cinci mii de ani, a civilizaţiei egiptene
– şi calitatea de asemeni excepţională,
neîntrecută, a creaţiilor în arhitectură
şi sculptură.
Totuşi, religiile nu au avut viaţă
veşnică. Nenumăraţi zei au murit rând
pe rând, înlocuiţi de alţii. Nietzsche
afirma: „u există mai mare
duşmănie pe pământ decât duşmănia
dintre zei”. Care sunt cauzele
decăderii religiilor?
- de întotdeauna: deziluzia unei
Fiinţe supreme care să facă dreptate
în lume şi să promoveze Binele; în
lume domneşte răul, nedreptatea, iar
binele este învins; ceea ce e foarte
grav: religia a fost nu rareori un pericol
vital pentru om: dovadă războaiele
religioase, crimele făcute în
numele lui Dumnezeu; toate acestea
au zdruncinat profund încrederea în
existenţa unei justiţii divine;
- contradicţiile flagrante ale
dogmelor, ale miturilor religioase
sunt dificil de acceptat de raţiunea
omenească; incredulitatea s-a accentuat
şi a ajuns la paroxism în lumea
modernă şi contemporană prin
încrederea crescândă a omului în
capacitatea sa de a domina şi exploata
natura; spiritul ştiinţific, – progresele
uimitoare ale tehnicii discreditează
spiritul teologic; omul crede că poate
domina totul şi poate face totul ;
- „politizarea” bisericii, implicarea
religiei în viaţa laică, sociopolitică,
este considerată de Henri de La
Bastide o cauză principală gravă de
decădere a religiilor;
- un alt factor deosebit de eroziv
pentru încrederea în religie constă în
faptul că moralitatea corpului →
GEORGE POPA