Ștefania Cristescu - Facultatea de Sociologie şi Asistenta Socială

SOCIOLBUC
Am găsit în Rilke gânduri demult ale mele şi m-am bucurat atât de intens
când m-am dat lor, încât am înţeles chipul în care se va lămuri dezdoirea mea din
lunile acestea. Am însemnat şi în exemplarul trimis ţie din această cărţulie, acea
laudă a putinţei de a aştepta^ care m-a mişcat mai mult. Mulţimea încurcată a
întâmplărilor mele din lunile din urmă mi s-a lămurit parcă atunci, în pădure.
Anul şefiei mele de cabinet şi, în parte, şi răstimpul bibliotecăriei^ mele au
tulburat treptat atitudinea mea de până la ele: încrederea liniştită în chemarea pe
care n-o ştiam, dar pentru care mă pregăteam, niciodată ostenit de a fi cu mine
însumi şi foarte rareori dornic de a mă cufimda în plăcerile oraşului. Nu-mi
doream nimic atunci şi aşteptam totul, trăind parcă în zorii răcoroşi ai unei
dimineţi de vară fără sfârşit. Străin aproape de orice, cele mai cotidiene întâmplări
puteau să mă impresioneze neobişnuit de puternic - o piesă de teatru: eveniment;
un ceas-două petrecut cu băieţii: eveniment, un cuvânt sau o privire de fată:
eveniment; un film, prost chiar, eveniment; aproape că şi un drum cu tramvaiul
era ceva intens resimţit. Faptul că am început să-mi câştig mult-puţinul de care
aveam nevoie, viaţa frământată de la Seminar şi toate cele o sută şi o mie de
întâlniri şi de obişnuiri ale mele cu lumea au clătinat cu încetul şi pe nesimţite
temeliile acestui fel de a fi. Din drumeţ, împovărat numai de gândurile lui, am
ajuns părtaş al forfotei, nu numai într-o singură împrejurare. Iubirea ta a însemnat
şi ea o zguduire mare: m-am împărtăşit deplin din ceva aşteptat din toată vremea,
cu puţină tristeţe, ca o răsplată, într-un viitor depărtat. Am trăit de câteva ori, timp
de zile sau numai timp de clipe, credinţa că sunt un om sfârşit, că viaţa mea a
intrat în vreme de seceriş. Am încercat odată, un răstimp oarecare, chiar beţia
măririi. Dacă am izbutit să scap destul de repede de ea, e, în mare măsură, pentru
că te înrădăcinam tot mai adânc în fiinţarea mea, cu gingăşia şi firescul tău. Am
înţeles în pădurea Pantelimonului că rămăsesem totuşi în război cu mine. Prea
trăiesc într-o lume de fapte, silit să faptuiesc, ca să nu mă molipsesc întruna. Cred
că activitatea mea în ziarul lui Neamţu^, acele articole manifest: Datoria jertfei
de linişte, nu erau decât înfăţişări ale aceleiaşi tentaţii de amestec în viaţă. M-am
purtat şi mă port încă parcă aş fi unul din cei sortiţi să fie în vâltoarea vieţii, nu la
marginile ei contemplative. Şi de aci posomorârile mele în aceşti ani din urmă. Şi
poticnirile, tot mai dese, dar destul de neînsemnate ale sănătăţii mele, în cursul
lor. Am văzut limpede acum. Ştiu că nu mă vindecă decât părelnic somnurile
prelungite, ospătările bogate cu cozonac sau alte bunătăţi. Şi caut să mă apropiu
de vechile căi. Le voi bate, fireşte îmbogăţit, ca fiul risipitor, după ce a umblat
lumea. Le voi bate cu tine; şi de dragul tău, şi cu ajutorul tău.
Aşa m-am lămurit, acolo în pădure. Mâinezi m-am pomenit, ce e drept, iarăşi
cu junghiul. Am deznădăjduit întâi, cu simţirea încordată asupra întâmplărilor
duşmănoase din pieptul meu; m-am împăcat apoi cu ele; am înţeles, în urmă, că
ar putea să nu fie decât tot o răceală. Mi-a trecut de atunci. La faţă am rămas plin
toată vremea. Şi-mi merge bine şi acum, în vuietul nebun al vânturilor, ca de
iamă, şi în ropotul aspm al ploilor, cu cari ne îndulceşte Sf Gheorghe al nostm.
145